Cu un temperament de o originalitate iesita din comun, Ion Luca Caragiale reprezinta nu numai unul din cei mai valorosi scriitori si dramaturgi romani ai tuturor timpurilor, ci si un personaj desprins parca din propria-i opera, interesant prin amprenta pe care a lasat-o in randurile celor ce l-au cunoscut cu adevarat.
Dupa cum bine afirma Serban Cioculescu in volumul sau intitulat „Viata lui I.L. Caragiale” (2012), „dintre toate figurile noastre scriitoricesti, nici una nu ispiteste mai mult biografia decat aceea a lui Caragiale”.
Ion Luca Caragiale – ce stim si ce nu stim despre marele nostru dramaturg
Caragiale a fost fara indoiala un individ care si-a croit singur destinul carturaresc prin incredibila sa sete de conoastere si prin abilitatea de a sugera ca stie mult mai mult decat lasa sa se vada ca stie…
Cultivand intelepciunea de viata regasita in randurile oamenilor simpli, din popor, Caragiale s-a demonstrat un autor lapidar, adept al esteticii conciziei, iscoditor si perfect parodiant al moravurilor societatii romanesti de odinioara, satirizand indeosebi rautatea si prostia omeneasca.
Dimitrie Gusti il socotea „unul din cei mai geniali dialecticieni din cati mi-a fost dat sa cunosc”, referindu-se la forta de argumentatie pentru sustinerea unor idei sau a unor concepte, de care dadea dovada.
Iar daca numele de „Caragiale” isi are cu adevarat obarsia in turcescul „caragiali” care, intr-o traducere aproximativa ar insemna „oglinda neagra”, s-ar putea spune ca negrul care se oglindeste in opera caragieleasca este numai acela asociat metehnelor omenesti pe care le-a ridiculizat o viata intreaga.
„…era un om extrem de inteligent, un observator de o luciditate cruda, un infailibil „metteur en scene” cand trebuia, si avea elocutia proprie ca si imitativa exacta, definitiva. De aceea Nenea Iancu si I.L. Caragiale erau una si aceeasi fiinta”, scria criticul si istoricul literar Garabet Ibraileanu (1871-1936).
Imagine a omului-spectacol, Caragiale a beneficiat de admiratia nedisimulata a contemporanilor sai si pentru harul actoricesc cu care era inzestrat, fiind socotit un personaj care „crea viata jucandu-se”.
Mucalit, iubitor de vin bun, bere savuroasa si femei frumoase
Gratie spiritului sau mucalit si vesel, galant si inzestrat cu o retorica ireprosabila, Caragiale era priceput in avansuri si avea trecere la femei, traditia orala aplicandu-i patalamaua de autentic reprezentant al vietii boeme de odinioara, iubitor de vin bun si bere savuroasa.
Nu a purtat o corespondenta relevanta din care sa se desprinda detaliile vietii sale intime, dar contemporanii sai il zugravesc in culorile unui personaj indragit in randurile reprezentantelor sexului frumos, ceea ce nu l-a impiedicat sa se indragosteasca nebuneste la randul sau, fara speranta, de Leopoldina Reineke, zisa „Fridolina”, vedeta a Teatrului National din Iasi, care suspina insa dupa un altul…
„Cel mai dureros lucru in dragoste e ca sufletul ti-l fura de obicei cel ce are mai putina nevoie de el”, afirma cu ironie nedisimulata autorul „Scrisorii pierdute”.
Caragiale depaseste cu bine insa examenul valvataii focului de paie, trecand „la nivelul urmator”: demara o istorie pasionala cu Veronica Micle, naruind planurile sentimentale ale prietenului sau, Eminescu, motiv pentru care acesta din urma suferi cumplit si puse capat definitiv amicitiei.
Legatura cu Veronica Micle fu insa de scurta durata si-i lasa lui Caragiale un gust amar, intrucat a constituit temeiul pierderii unui prieten drag, dar odata numit director al Teatrului National, cunoscu o alta eleganta figura feminina, care-i dadu peste cap metehnele de burlac: Alexandrina Burelli.
Caragiale se indragosteste de frumoasa „Didina”, care se afla in centrul evenimentelor mondene din capitala, si o cere de sotie, casatoria lor avand loc in 7 ianuarie 1889, dupa cum se precizeaza in anuntul oficial publicat in „Romania Libera” la vremea respectiva:
„Sambata s-a oficiat casatoria civila, iar duminica casatoria religioasa a amicului nostru Caragiale, directorul general al Teatrelor, cu gentila d-ra Alexandrina Burelli. Casatoritii au plecat ieri seara, cu Fulgerul spre Italia”.
Faimosul proces intentat lui Caragiale pentru plagiatura – „Curat Murdar, Nene Iancule!”
In viata lui Caragiale nu toate au mers insa ca pe roate – un personaj atat de activ si intepator din punct de vedere scriitoricesc avea, fara indoiala, o serie intreaga de rivali, frustrati, invidiosi si razbunatori, care nu intarziara sa-si faca simtita prezenta.
Este vorba despre un proces care a capatat proportii nebanuite la vremea respectiva, intentat lui Caragiale de catre un obscur jurnalist, care publica materiale sub pseudonimul „Caion”, numele sau real fiind Constantin Al. Ionescu.
In urma unui duel literar cu iz de pamflet, Ionescu il acuza pe Caragiale de plagiat, furios din pricina ironiei cu care acesta din urma i-a criticat articolele publicate.
Dramaturgul este acuzat de a fi „imprumutat” ideea centrala si structura dramei „Napasta” dintr-o opera maghiara, semnata de Kemeny Istvan, tradusa in romaneste in 1834 sub titlul „Nenorocul”, oferind drept probe cateva replici comparative, care ar fi fost, in opinia sa, „trase la indigo”.
Atacurile impotriva lui Caragiale continua intr-un ritm sustinut sub semnul unei uri dospite, urmarind ruinarea imaginii si reputatiei dramaturgului, cu aluzii fatise la piesele „O scrisoare pierduta” si „O noapte furtunoasa”, care ar fi fost copiate dupa alte comedii pariziene de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Acesta este contextul in care Caragiale inainteaza Presedintelui Curtii cu Jurati din Ilfov, o plangere oficiala, in care isi declara intentia de a incredinta „onoarea sa de dramaturg” justitiei romane, acuzandu-l la randul sau pe Ionescu de „defaimare si calomnie, adaugand la injuraturile triviale ce mi se adreseaza si afirmatiunea ca am furat una din operele mele dupa o lucrare dramatica a unui posibil inchipuit autor maghiar Kemeny Istvan”.
Din lipsa de probe, acuzatiile de plagiat sunt spulberate definitiv, iar stralucita pledoarie a avocatului si prietenului lui Caragiale, Barbu Stefanescu Delavrancea, intra in istorie.
Calomniatorul scapa insa basma curata, gratie apararii construite de academicianul Ioan Tanoviceanu (1858-1917), o veritabila somitate in materie, care reusi sa obtina achitarea lui Ionescu.
Intreaga poveste il intrista insa nespus pe Caragiale – decise sa se retraga la Berlin, pentru a se distanta de veninul gazetarilor invidiosi si de juratii „care pierd intentionat procese sau achita pe nedrept”.
Cu alte cuvinte, pentru a-l parafraza pe insusi protagonistul acestei chestiuni spinoase, putem trage o singura concluzie: „Curat murdar, Nene Iancule!”.
Adevarata avere a lui Caragiale
Aspectele de natura financiara care au guvernat viata lui Caragiale sunt mai putin cunoscute de public, desi prezinta anumite fatete demne de luat in seama, precum insasi pozitia sociala a autorului „Scrisorii pierdute”.
Ca autor ce s-a impus in spatiul public prin operele sale de o originalitate iesita din comun, Caragiale se bucura de un succes deosebit, dublat de bunastarea financiara rezultata de pe urma succesiunii la moartea matusii sale – Ecaterina Momolo, pe care autorul o numea, nu fara o umbra de amuzament, „Momuloaia”.
O serie de documente ale vremii atesta ca in urma unor lungi procese cu pretinsi mostenitori, Caragiale a ajuns sa dobandeasca efectiv 315 mii de lei in primavara anului 1908, apoi 10 mii de lei dupa moartea altei matusi si cota parte ce-i revenea surorii sale, Lenci, imediat dupa moartea acesteia.
Caragiale beneficia si de renta anuala obtinuta din exploatarea mosiei de la Vlasca, in valoare de circa 6 mii de lei, urmata de alti 13 mii de lei dupa moartea surorii sale.
Potrivit unui calcul aproximativ, se poate estima ca in total, Caragiale ar fi capatat o avere echivalenta a circa 2,1 milioane de dolari actuali, suma care i-a permis sa se autoexileze in Germania, dezgustat de criticile din tara si de subrezenia justitiei romanesti, dandu-si ultima suflare la Berlin, in 9 iunie 1912.
„A murit discret, de parca s-ar fi jenat sa tulbure linistea sufleteasca a celor dragi cu mizeriile ultimelor sale clipe”, afirmau B. Jordan si Lucian Predescu in volumul „Tragicul destin al unui mare scriitor”(1939).
Adevarata avere a lui Caragiale ramane insa harul sau scriitoricesc de neegalat, genialitatea literara si dramaturgica, inteligenta sclipitoare si capacitatea de a sintetiza in fraze memorabile, spumoasele experiente de viata ale unor personaje nemuritoare precum autorul lor: Nae Catavencu, Dandanache, Rica Venturiano, Trahanache, Farfuridi, Cetateanul turmentat si nu in ultimul rand… Domnul Goe.
Am lasat cu buna stiinta la urma personajele feminine, pentru caracteristica lor aparte, de femei practice, cu o vointa de invidiat, aflate intr-un autentic contrast cu barbatii din lumea lor, flusturatici, amatori de vorbe goale, superficiali si imaturi.
Veta, Zita, Zoe Trahanache, Didina sau Mita Baston sunt numai cateva din acestea, veritabile promotoare a unei filozofii de viata pe care Caragiale insusi o manifesta, purtand blazonul hazului, a spiritului pragmatic si a unei dorinte nestavilite de a lasa o amprenta durabila peste vremuri.
Si nu in ultimul rand, adevarata avere legata de numele lui Caragiale ne apartine asadar noua, tuturor generatiilor de romani care s-au delectat cu operele sale unice, magnifice si cu un continut satiric ce, in mod paradoxal, se demnstreaza si in vremurile noastre mai actual ca oricand.
„La dansul, durerea cea mai tragica, in loc sa izbucneasca in plans sau in jelanie, cum se intampla comunilor muritori, izbucnea in hohote de gluma. Ciudata fire de artist!”, scria Paul Bujor.
Dar ironia face ca romanii, in semn de pretuire pentru geniul care a luat peste picior societatea romanesca de odinioara, sa-i dedice pentru eternitate… marca de bere „cu printipuri” care poarta numele lui „Nenea Iancu”, el insusi proprietar de berarii pentru o vreme, sub stindardul unei declaratii pe care i-o smulse Vlahuta in trecut:
„Mie-mi place berea, omule! Natura ma lasa rece(…). De cate ori v-am spus ca eu sunt om de cafenea? Nu ma atrage decat mecanismul omenesc, si simt o placere sa-i demontez resorturile”…
Si ca sa incheiem in spiritul acestei note de „acadea literara” indragita mult de marele Caragiale, sa ne amintim despre felul in care se amuza, vorbind despre celebritate si succes:
„Celebru este unul care incepe sa traiasca dupa ce a murit”…
Bibliografie:
- Cioculescu, Serban – „Viata lui I.L. Caragiale”, 2012;
- Petreu, Marta – „Filosofia lui Caragiale”, 2012;
- Joldos, Crina-Laura – „Tipologii feminine in creatia lui Ion Luca Caragiale”, 2013;
- Cazimir, Stefan – „Amintiri despre Caragiale”, 2013.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5