Uneltele si agricultura in evolutia omului

Istoria uneltelor si primelor dispozitive mecanice utilizate de om in agricultura se ingemaneaza inca de la originea lor, cu cea ale tehnicilor agrare propriuz-zise, inventate in epoci stravechi, in care omul a indragit pamantul roditor.

 

Cum ne-au ajutat uneltele si agricultura in evolutia omului?

Este vorba despre timpuri aspre, in care aventura vanatorii si vietii nomade a lasat loc celei cultivarii terenurilor si invatarii lectiei oferite gratuit de natura, de pe urma careia omul a priceput ca e mai bine sa si-o faca amica decat sa lupte impotriva vicisitudinilor ei.

Vremuri care au marcat un pas important in evolutia omenirii, generand o cotitura fara precedent in modul de trai primitiv si permitand formarea unor comunitati stabile, interesate de obtinerea hranei intr-un mod pasnic, lipsit de violenta si producator de resurse stocabile.

Aceasta alternativa a impus inca de la inceputuri, inventarea unor forme – fie ele chiar si extrem de rudimentare – de dispozitive manuale, executate mai intai din piatra si lemn, pentru ca mai apoi, odata cu epoca bronzului si cea a fierului, sa se recurga la unelte din ce in ce mai elaborate si mai eficiente in munca agricola, punand bazele unor tehnici anume, in functie de natura terenului si a culturilor pentru care se opta.

 

Initial, agricultorul primitiv se rezuma sa pregateasca terenul, sa insamanteze, sa culeaga roadele si sa le transporte acasa, pentru ca treptat sa-si diversifice activitatile, invatand sa utilizeze ingrasamantul obtinut de la animale pentru a dobandi un teren mai fertil, sa irige suprafete intinse pentru a potoli setea culturilor, sa apeleze la animale puternice pentru arat, pentru recoltat, treierat si pentru alte munci grele, sa macine cerealele si sa acumuleze provizii.

 

 

CITITI SI DESPRE:

 

CUM A EVOLUAT INTELIGENTA UMANA SI CE NE ASTEAPTA IN VIITOR?

ORIGINEA VIETII PE PAMANT

ISTORIA VIETII PE PAMANT

CUM PERCEP OAMENII VIATA?

 

In ciuda bogatei game de instrumente folosite de om in vechime pentru muncile agricole, unica forta care se afla la baza utilizarii lor a ramas timp de mii de ani, cea a muschilor oamenilor si animalelor, cu exceptia unor rudimentare mori actionate de apa sau de vant, care deja au marcat o evolutie spectaculoasa a prelucrarii produselor agricole, dand startul unei epoci ce a cunoscut primul sau val de prosperitate.

Odata cu inflorirea tehnicilor agricole ale Evului Mediu, morile au inceput sa fie exploatate mult mai intens si sa fie modernizate treptat, gratie ideilor importate din Orientul Mijlociu si din orice alt colt indepartat al lumii in care Cruciadele au reusit sa ajunga.

Moraritul a ramas pentru sute de ani, unica operatiune din intregul ciclu agricol care se efectua cu ajutorul unei energii diferite de cea musculara, iar moara a constituit pentru o indelungata era, singura masinarie veritabila utilizata in agricultura.

Vallus – prima masina agricola a civilizatiei romane

 

La nivelul unor scrieri antice, cum ar fi de pilda in operele lui Pliniu cel Batran sau in cele ulterioare, semnate de Rutilius Taurus Aemilianus Palladius, se mentioneaza existenta un soi de seceratoare denumita „vallus”, care ar putea fi considerat stramosul uneltelor sofisticate de azi, regasite la nivelul masinilor agricole moderne.

Este vorba despre un pieptane metalic fix, cu marginile dintilor ascutite, montat la partea superioara a unui car pe doua roti, impins de un bou sau de un magar, cu ajutorul caruia se recoltau spicele, retezandu-le de la partea superioara a tulpinilor, care ramaneau pe camp, urmand sa fie arse sau recoltate ulterior, manual, pentru a fi legate in snopuri de paie.

Spicele erau acumulate intr-o cavitate de la partea inferioara a vallus-ului, de unde se incarcau cu bratele pentru a fi transportate la treierat si la moara.

Era nevoie de cel putin doi oameni pentru a manevra vallus-ul – unul pentru a conduce animalul si carul, iar celalalt pentru controlarea pieptanului cu ajutorul unor prajini lungi.

Avand in vedere ca lamele pieptanului erau fixe si nu mobile, vallus-ul ar putea fi considerat mai mult un ansamblu inteligent de unelte pentru secerat, decat o masinarie propriu-zisa, dar bazoreliefurile descoperite de arheologi demonstreaza ca era utilizat frecvent, in ciuda faptului ca se prezenta asemenea unui echipament greoi, atat ca manevrabilitate, cat si ca eficienta.

 

Un grup de specialisti in arheologie experimentala a incercat sa reconstruiasca vallus-ul, utilizand imaginile acestuia regasite la nivelul unor bazoreliefuri aflate intr-un muzeu din Arlon (Belgia), concluzionand ca functionalitatea sa lasa mult de dorit, motiv pentru care nu a cunoscut o raspandire semnificativa in Imperiul Roman: omul avea nevoie de o solutie viabila pentru recoltare rapida si eficienta, astfel incat sa obtina o productie cat mai mare si mai de buna calitate intr-un timp cat mai scurt, mai cu seama in provinciile nordice, unde capriciile vremii impuneau un dinamism agricol special.

 

Primii pasi timizi ai mecanizarii in agricultura

Semanatul, seceratul si treieratul cerealelor au impins treptat oamenii sa inventeze unelte din ce in ce mai sofisticate, pentru ca in ultimele decenii ale secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea sa se demareze efectiv aventura mecanizarii in agricultura.

Primele semanatori erau rudimentare si prezentau o structura simpla dar ingenioasa, inventata de agronomul englez Jethro Tull (1674-1741): un soi de sareta trasa de cai, dotata cu o grapa dintata si un distribuitor rotativ de seminte, pus in miscare cu ajutorul a doua curele de transmisie a miscarii de la rotile saretei. La partea posterioara a grapei, arau ansamblate un soi de clapete metalice, carora le revenea sarcina de a acoperi semintele cu pamant.

Aceasta este masinaria-stramos a semanatoarelor ulterioare care, incepand cu prima parte a secolului al XIX-lea s-au diversificat in mii de variante, perfectionate treptat pana la modelele performate din zilele noastre.

Semanatorile au fost printre primele masini agricole cu raspandire rapida in toate colturile lumii – acolo unde terenurile permiteau cultivarea – atat gratie simplitatii lor mecanice, cat si a sistemului sau de tractare lejera, care permitea folosirea unui singur animal.

Se poate spune ca in secolul al XIX-lea, semanatorile erau prezente in mai toate campurile cultivate ale lumii, alaturi de alte masini agricole de baza, cum ar fi treieratoarea manuala, dar si de daracul manual pentru bumbac, indispensabil in America de Nord, dispozitiv imprumutat rapid si de crescatorii de animale, in versiunea daracului pentru lana.

Prima versiune de darac pentru bumbac, actionata manual, putea produce circa 25 de kilograme de fibra de bumbac curat pe zi. Era alcatuita dintr-un cilindru dintat care agata fulgii florii de bumbac si-i conducea catre un pieptan ce inlatura semintele si fragmentele uscate, trimitand partea buna catre o rola ce peria materialul si-l elimina printr-o fanta posterioara sub forma de bumbac pufos si curat.

O alta masinarie deosebit de utila in agricultura a completat rapid tabloul operatiunilor executate in urma recoltarii. Este vorba despre macinatoarea de furaje cu lame rotative, aparute in Anglia, in jurul anului 1764, careia-i revenea sarcina de a marunti aproape orice rest vegetal regasit pe camp in urma recoltarii, pentru a asigura furaje pentru animale, combustibil pentru foc sau ingrasamant pentru terenuri, deopotriva.

 

Seceratorile mecanice si rudele lor moderne

Seceratoarea mecanica inventata de americanul Cyrus Mc Vormick (1809-1884) a fost prezentata publicului la Lexinton, in Virginia, in 25 iulie 1831 si brevetata in 1834, reprezentand prima masina agricola de acest tip, cu o buna functionalitate si practicitate, produsa pe scara industriala.

Dupa cativa ani, europenii o imprumuta cu bratele deschise, devenind una din cele mai admirate si mai premiate protagoniste ale primei Expozitii Universale de la Londra, in 1851.

Prototipul continea deja elementele mecanice esentiale pentru realizarea unei masinarii semi-automate, usor de utilizat si pe care agricultorul se putea bizui cu adevarat in contextul unor recolte de proportii: avea un sasiu robust, pe doua roti, care transmiteau miscarea de rotatie catre alte mecanisme prin intermediul unor angrenaje si curele. Tractiunea era asigurata de doua animale, iar controlul intregului echipament putea fi efectuat de o singura persoana.

Secerarea efectiva se realiza lateral, astfel incat tulpinile sa nu fie strivite ulterior, iar bara seceratoare era prevazuta cu un pieptan fix, la nivelul caruia culisa o alta lama cu dinti triunghiulari ascutiti, pusa in miscare de roti.

 

O varianta similara fusese deja inventata de englezii Ongle si Brown la inceputul secolului al XVIII-lea, fiind utilizata peste 150 de ani de toate generatiile succesive de seceratori, dar modelul brevetat de americani era net imbunatatit si dotat cu accesorii pentru ordonarea tulpinilor secerate si platforme de depozitare, gata pentru a fi legate in snopuri, uscate si transportate.

Seceratorile Mc Cormik s-au aflat printre protagonistele expansiunii agrare catre mari intinderi arabile, la nivelul carora pionierii americani au inceput sa cultive teren dupa teren, in aventura cuceririi vastelor spatii vestice ale continentului.

De-a lungul anilor, aceste masini agricole au suferit diverse modificari menite sa le perfectioneze, lansand ulterior modele din ce in ce mai complexe, accesorizate cu legatori automate, care nu necesitau interventia operatorului (1867).

In 1885, in SUA, productia de seceratori cu legatori automate era de peste 100 de mii de masini, dandu-se astfel startul dezvoltarii unei veritabile industrii, care odata consolidata, asigura in jur de 30 de mii de locuri de munca.

Motorul endotermic pe benzina/petrol a fost inventat in jurul anului 1860, fiind perfectionat ulterior timp de circa doua decenii, pentru a fi preluat cu succes de producatorii celor mai rudimentare automobile si motociclete, intre 1885 si 1890.

 

Primele tractoare pe benzina au fost produse in Anglia: in 1902, prolificul inventator Dan Albone (1860-1906) realiza un prototip cu trei roti, numit Ivel, cu 8 Cai putere, iar in 1908, Saunderson Tractor and Implemente Co. prezenta un tractor pe patru roti, care se bucura de un succes fara precedent in randurile agricultorilor europeni.

Evolutia si perfectionarea masinilor agricole a continuat timp de decenii, pana ce s-a atins un nivel complet al ciclului de pregatire a terenului, semanare, recoltare si semi-prelucrare a culturilor cu ajutorul lor: stadiul final a adus pe campuri utilaje complexe, de tipul tractoarelor cu accesorii si mai tarziu a combinelor cu motor.

 

Primele combine au fost construite de Massey-Harris si au fost utilizate in SUA si in Canada spre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, fiind treptat importate si de Batranul Continent, insetat sa renasca dupa ranile cumplitului razboi care-i parjolise ani in sir granarele.

Rudele moderne ale acestora au un aspect desprins parca din filmele SF si o manevrabilitate oarecum similara cu a unor complexe aparate de zbor – specialistii lansand chiar si modele autonome, gata sa fie „lansate” pe camp, la arat sau la semanat, ca sa nu mai vorbim despre recoltat si legat baloti.

Autonomia nu mai constituie azi doar apanajul autoturismelor, ci isi impune prezenta si in alte domenii, iar agricultura nu putea sa ignore avantajele sale de netagaduit:

„Tractorul autonom NHDrive ne ofera oportunitatea de a deschide noi orizonturi catre viitorul agriculturii: acesta e in masura sa lucreze zi si noapte si constituie o solutie viabila a problemei lipsei lucratorilor calificati pe durata campaniilor agricole”, afirma Carlo Lambro, Brand President in cadrul New Holland Agriculture.

Masinile agricole ale viitorului vor fi asadar echipate cu multiple variante de software dedicate, in masura sa calculeze parametri variabili, sa transmita date si grafice, sa elaboreze statistici, sa detecteze si sa evite obstacole si sa eficientizeze la maxim utilizarea resurselor, ducand la bun sfarsit sarcini din ce in ce mai complexe.

 

Bibliografie:

1. Fussell, G.E. – Farming System and Society A Historical Survey, Transactions of the Newcomen Society, vol XXXIX, 1966-67;
2. Anonim –  Agricultural Machinery, Scientific American, July 1896;
3. Chuksin, Petr – History of the Gallic Reaper, Inteco-Triz, Moscow 2006;
4. De Cet, Mirco – Enciclopedia dei trattori, White Star, Vercelli 2007;
5. Saltini, Antonio – Storia delle Scienze Agrarie, Vol. IV L’agricoltura al tornante della scoperta dei microbi, Edagricole, Bologna, 2012.

 

 

Cititi intreaga serie aici:

https://mythologica.ro/seria-evolutia-umanitatii-si-viitorul-ei/