Triburile galice de odinioara, aflate pe teritoriile unor tari precum Franta sau Belgia din zilele noastre, alcatuiau in antichitate o civilizatie puternica, marcata de propria identitate, cultura, limba, traditii si ritualuri cu adevarat fascinante.
In realitate, teritoriile galice erau populate de ceea ce francezii socotesc azi stramosii lor – originari din „Tara Padurilor”, neinfricati luptatori in confruntarile armate, dar buni mestesugari, agricultori si iubitori de curatenie pe timp de pace.
Printre informatiile cele mai inedite despre gali, eruditul roman Plinius cel Batran (23 e.n.-79 e.n.) mentiona in scrierile sale faptul ca ar fi fost cei dintai utilizatori ai sapunului de pe intreg teritoriul european si iscusiti fauritori de arme si de obiecte de podoaba, sculpturi si bijuterii nepretuite, deopotriva.
Find un popor alcatuit dintr-o multime de semintii diverse, galii vorbeau o limba bogata in termeni imprumutati de la vechii celti, dar transformata pe masura trecerii timpului intr-un dialect propriu, complex si incarcat in semnificatii.
Galii si Romanii: Impactul culturilor
Cele mai bine documentate episoade belice ale galilor au ramas de-a lungul timpului confruntarile cu ostile romanilor, indeosebi datorita descrierilor amanuntite ale campaniilor militare desfasurate de catre legiunile Romei in Galia, sub conducerea lui Iulius Cezar.
Seria acestor expeditii cu scop expansionist a alcatuit in mod natural un capitol intreg, recunoscut sub denumirea Razboaielor Galice – o provocare pe cat de indelungata, pe atat de istovitoare pentru romani, care nu se asteptau la o rezistenta atat de indarjita din partea triburilor de origini celtice, pe care le socoteau inapoiate si barbare.
Diferentele enorme dintre cele doua culturi au condus la un impact de o vilolenta fara precedent, orientat indeosebi pe trei vectori, potrivit campaniilor organizate in teritoriile populate de gali:
- Campania Belgica, desfasurata impotriva populatiei nervilor, in anul 57 i.e.n.;
- Campania Helveta, desfasurata in regiunea cuprinsa intre Rin si Ron, in anul 58 i.e.n.;
- Campania Sueba, desfasurata in regiunea Marnei si Rinului, in anul 59 i.e.n..
Toate cele trei campanii au prezentat particularitati impresionante, scriind pagini de aur in albumul istoriei antice, atat din pricina violentei confruntarilor, cat si a unei caracteristici comune, definite de insusi Iulius Cezar drept „victorii extenuante si de un succes indoielnic” (De Bello Gallico, I, 13-24).
Abordarea galica a razboaielor
Mostenind trasaturile celtice ale uneia din cele mai razboinice societati europene antice, galii abordau confruntarile armate asemenea unor extensiuni intrinsece a propriei lor culturi, spre deosebire de stilul ordonat si sistematic, adoptat de adversarii lor romani.
Intr-un astfel de cadru, echipamentul de razboi galic reflecta mai degraba situatia economica a fiecarui individ in parte – la polul opus fata de uniformizarea ierarhica si tactica a legionarilor: triburile Gaulish, apartinand unei categori privilegiate, detineau armuri si arme destinate celor inzestrati cu abilitati deosebite de lupta, precum si camasi de zale, coifuri de tip coolus si spade lungi.
Anumite elemente ale echipamentului acestora fura atat de apreciate de catre adversari, incat romanii insisi le copiara si adoptara la randul lor, recunoscandu-le practicitatea si avantajele pe campul de lupta.
O particularitate demna de luat in seama insa, era constituita de faptul ca galii nu socoteau curajul drept o virtute, ci un „must have” – pentru a se distinge din punct de vedere valoric, un razboinic trebuia sa iasa victorios de pe urma a cat mai multe confruntari cu putinta, sa-si demonstreze iscusinta in manuirea a diferite tipuri de arme si rezistenta acerba in conditii neprielnice – cu alte cuvinte, abilitatile de supravietuire in situatii din cele mai dificile.
Superioritatea galilor in materie de echitatie
Pentru gali, calaria constituia una din primele lucruri de invatat dupa mersul pe jos: pe masura ce se inainta in varsta, se deprindeau tot mai multe abilitati de executat in goana calului – o chestiune care nu de putine ori se putea demonstra esentiala pentru salvarea vietii, mai cu seama pe timp de razboi.
Aceasta afinitate cu animalele pe care le utilizau inca din frageda pruncie le asigura un avantaj net in competitia cu cavaleristii romani, acest lucru fiind perfect demonstrat in cadrul Campaniei Belgice din anul 57 i.e.n., cand efectivele de cavalerie romane fura infrante de catre omoloagele lor nerve.
Ulterior, romanii reusira sa-si impuna dominatia numai gratie superioritatii numerice a legiunilor lor, altminteri soarta le-ar fi fost pe deplin nefavorabila in acea violenta confruntare.
Pe de alta parte, fortele de cavalerie ale galilor erau alcatuite la randul lor din membrii paturii instarite a societatii, care beneficiau nu numai de pricepere in manuirea armelor, ci si de o educatie pe masura, ce le permitea sa organizeze atacuri elaborate, planuri tactice si coordonare perfecta a efectivelor lor – lucru care i-a surpins fara indoiala pe romani – o civilizatie ce se socotea superioara din toate punctele de vedere, neasteptandu-se sa gaseasca pe aceste meleaguri populate de „triburi inapoiate”, strop de intelepciune si strategie in cele ale razboiului, ci doar reactii instinctive, haotice si lipsite de eficienta.
Caii reprezentau pentru gali o pretioasa resursa, astfel incat li se acorda o atentie aparte: caii galilor erau capabili sa se intoarca acasa chiar si fara calaret, in timp ce caii romanilor rataceau dezorientati pe campul de lupta, fiind adjudecati in final de catre trupele adversarilor lor si utilizati nu de putine ori in beneficiul acestora.
Antiteze puternice: de la motivatie la formatie si invers
Contrastele dintre gali si romani nu se rezumau numai la aspectele de natura culturala, ci acopereau o plaja larga de chestiuni, pornind de la motivatiile complet diferite pentru care se luptau si continuand cu stilul lor de abordare a unei batalii si pana la obiectivele catre care nazuiau.
Galii vroiau doar sa nu le fie incalcate teritoriile si sa fie lasati in pace, pentru a se putea intoarce la harjonelile dintre triburile lor, cu care erau familiarizati de secole, dar amenintarea expansionista a romanilor i-a facut sa reevalueze situatia si sa-si indrepte armele impotriva acestui inamic puternic si vesnic interesat sa acapareze noi spatii, pentru a patrunde cat mai adanc in taramul nordic al Batranului Continent.
Modul de abordare a razboiului la nivelul celor doua culturi era complet diferit: pe de o parte, piatra de temelie a organizarii militare romane a fost constituita pe baza alcatuirii unor formatiuni compacte, cu sarcini precise, perfect coordonate si specializate in stiluri de lupta predefinite.
Pe de alta parte, galii adoptau solutii dinamice de atac bazate pe spiritul de echipa, neinfricare si dorinta de distingere individuala – o atitudine ce transforma orice confruntare armata intr-un veritabil spectacol, din care tineau cu orice pret sa iasa invingatori si sa-si castige o reputatie de invidiat in sanul propriei societati.
Dar, dupa cum remarca specialista britanica in istorie antica si medievala Kate Gilliver in volumul sau intitulat „Caesar’s Gallic Wars: 58-50 B.C.” (2014), aceste contraste isi aveau limitele lor, intrucat cele doua forte armate nu au ezitat sa imprumute una de la alta o serie intreaga de elemente pe care le-au considerat utile, atat pe campul de lupta cat si in viata lor de zi cu zi:
„Romanii si-au insusit rapid lectia periculozitatii atacurilor fulger ale cavaleristilor galezi si cea a pretuirii la justa lor valoare a animalelor in saua carora se avantau in lupta, au adoptat din mers pumnalele usoare dar extrem de utile fixate la centura si anumite modele de coifuri cu viziera rabatabila, iar galii s-au inspirat enorm de mult din disciplina, coeziunea si sincronizarea efectivelor romane, aplicand la randul lor scheme organizate de lupta dupa aceste tipare, pe un teren care le era familiar”.
Demonstratii de forta ale romanilor in teritoriile galice
Nu putine au fost situatiile in care romanii au reusit sa inainteze mult in teritorii straine, acaparand cu usurinta arii intinse numai datorita etalarii impunatoarei lor armate si capacitatii de construire rapida a unor structuri menite sa le faciliteze patrunderea in cele mai surprinzatoare puncte din teritoriile adversarilor lor.
Unul din cele mai elocvente exemple in acest sens a fost constituit de ingeniozitatea cu care au invadat triburile galice de peste Rin, construind cu rapiditate un pod plutitor lung de 400 de metri, sprijinit pe vase de lemn, pentru a traversa cu trupe masive apele fluviului intr-un punct atat de improbabil de utilizat pentru un atac, incat sa surprinda triburile galilor complet lipsite de aparare.
Acest episod a avut darul de a coplesi populatiile locale fara ca ostile romane sa sufere vreo pierdere umana – un truc pe care Cezar il utiliza in mod sistematic sub forma unei demonstratii de forta – pentru ca mai apoi sa demonteze podul cu aceeasi rapiditate cu care l-a construit, retragandu-si trupele dar pretinzand supunere din partea locuitorilor acelor meleaguri.
Desigur, galii fura impresionati intr-o prima faza de o astfel de strategie, dar trupele romane platira scump eroarea de a subevalua incapatanarea si furia ulterioara a galilor, care fura infranti in final cu mare greutate si numai datorita superioritatii numerice a efectivelor romane.
Un alt aspect neglijat de catre romani a fost cel legat de faptul ca initial, triburile galilor erau entitati separate, care nu de putine ori se luptau intre ele, dar care, odata identificat pericolul invaziei romane, s-au unit, indreptandu-si armele catre cei ce le amenintau nu numai cu ocupatia, ci si cu sufocarea traditiilor sacre ale druizilor din teritoriile centrale, considerate inviolabile si demne de a fi aparate cu orice pret.
Coalitia galilor dadu mult de furca generalilor romani si trupelor aflate sub comanda lor, intrucat nu le permise sa se stabileasca ferm pe pozitiile cucerite, ci le hartuira la nesfarsit, taindu-le posibilitatile de aprovizionare, subrezindu-le resursele logistice, impunandu-le o atmosfera de nesiguranta continua in zonele respective si aplicand orice siretlic menit sa le demoralizeze soldatii.
In cele din urma insa, tacticile de asediere romane, efectivele lor mult mai numerose, balistele aruncatoare de proiectile si scorpionii-arbalete – veritabile masinarii letale de razboi de care dispuneau la vremea respectiva, precum si caracterul repetitivo-sistematic al atacurilor isi spusera cuvantul, iar romanii spulberara fortificatiile rudimentare ale triburilor locale, impunandu-si dominatia.
Bibliografie:
- Bertoldi, Vittorio – „Colonizzazioni nall’antico Mediterraneo occidentale alla luce degli aspetti linguistici”, 1950;
- Rees, Alwin & Rees, Brinley – „L’eredità celtica. Antiche tradizioni d’Irlanda e del Galles”, 2000;
- Gilliver, Kate – „Caesar’s Gallic Wars: 58-50 B.C.”, 2014;
- Fields, Nic – „Alesia 52 BC: The final struggle for Gaul”, 2014;
- Pasquini, Mauro – „La Guerra in Gallia: L’epica conquista di Giulio Cesare”, 2015.
5
5
4.5