Care este originea vietii si de unde vine ea?

Pornind de la ideea ca viata, asa cum o intelegem noi, poate fi doar una din multiplele forme existente undeva in Univers, s-ar putea afirma ca originea vietii constituie un punct interogativ cu multiple raspunsuri viabile.

 

Originea vietii: in cautare de pulberi vitale

Daca pentru originile vietii pe Pamant omenirea dispune deja de o serie de teorii mai mult sau mai putin argumentate, cine poate afirma cu certitudine ca undeva, intr-un alt coltisor din Univers, nu se afla o alta forma de viata, ascunsa inca ochiului iscoditor al stiintei?

Lucrurile devin si mai complicate in cazul in care se accepta alternativa existentei Multiversului – o matrice in care se regasesc numeroase Universuri, cu o infinitate de „variante bio”, adaptate conditiilor lor specifice de existenta.

 

„Dandu-i timpul necesar, imposibilul devine posibil, posibilul devine probabil si probabilul se transforma in realitate. Trebuie doar sa astepti: timpul va infaptui acest miracol, negresit”, spunea biofizicianul american George Wald (1906-1997).

Mergand pe firul rationamentului lui Wald, se poate afirma ca Universului numai timpul nu-i lipseste, asadar ipoteza existentei a diferite forme de viata la nivelul sau este cat se poate de plauzibila.

Stiinta urmeaza insa caile dovezilor concrete, de pe urma carora se pot trage concluzii bine fundamentate, sustinute de probe incontestabile – fizice, chimice sau biologice – menite sa demonstreze ca viata isi are originile intr-un anumit tip de ambient.

In sprijinul acestor continue eforturi de a obtine dovezi universal acceptate in lumea stiintei cu privire la originea vietii, numerosi cercetatori au dedicat munca lor de o viata formularii unor teorii viabile in acest context.

Numitorul comun al lucrarilor de specialitate in acest domeniu este reprezentat de pricipiul potrivit caruia „Universul trebuie sa prezinte anumite proprietati care, la un moment anume din istoria sa, sa permita aparitia si dezvoltarea vietii in propria-i matrice”, dupa cum sustin John Barrow si Frank Tipler in volumul lor dedicat principiului antropic (Strong Anthropic Principle, SAP, 1986: 21).

Mai mult decat atat: aceiasi autori sustin ipoteza potrivit careia „procesarea inteligenta a informatiei este firesc sa apara in Univers, fiind destinata sa nu piara nicicand, odata ce a fost descatusata”.

Desi cele doua afirmatii tind sa contureze o imagine pseudo-fortata a cadrului in care isi inradacineaza viata originile, plecand de la caracteristica indiscutabila a Universului aflat in continua evolutie, impreuna cu toate elementele sale, se prefigureaza o lista de conditii fara de care nu este posibila concretizarea procesului vital.

 

Conditiile necesare pentru existenta vietii in cosmos

Pana in prezent, unicul loc cunoscut pentru activitatea intensa a unei multitudini de vietuitoare este Pamantul.

Conditiile fizice si chimice specifice planetei noastre sunt optime pentru favorizarea aparitiei vietii si crearii unui ambient in care aceasta sa poata evolua.

Conditii ideale pentru aparitia vietii:

• prezenta apei in stare lichida,
• distanta ideala fata de soare,
• existenta unei atmosfere prietenoase,
• campul magnetic ce „filtreaza” radiatiile,
• gravitatia moderata si nu in ultimul rand,
• protectia oferita de planete gigantice precum Saturn si Jupiter, ale caror atractii gravitationale sunt in masura sa devieze catre propriile lor suprafete, ploaia de asteroizi ce se indreapta continuu catre Pamant, evitandu-se astfel devastatorul impact cu suprafata terestra.

 

Inventarul conditiilor necesare pentru existenta vietii in cosmos este insa mult mai lung si e asociat cu delicatul echilibru al asa-numitelor „constante ale naturii”, cum ar fi de pilda nivelul energetic atomic, legaturile chimice sau constanta gravitationala, pentru a enumera doar cateva.

Mici variatii ale acestora ar putea fi responsabile pentru originea unui Univers cu o configuratie si un set de legi complet diferite de cele cunoscute de noi azi, chiar daca nu neaparat incompatibile cu aparitia vietii.

Cu doar circa 40 de ani in urma, se presupunea ca originea vietii ar constitui rezultatul unor combinatii intamplatoare dintre o serie de atomi care, de-a lungul timpului, ar fi reusit sa gaseasca o modalitate de replicare, de pe urma careia ar fi luat nastere absolut „accidental” celula vie la nivelul Pamantului.

Dar paleobotanistul american Elso Sterrenberg Barhoorn (1915-1984) a reusit sa descopere cu ajutorul unui microscop electronic de tip scanner, fosile de bacterii perfect dezvoltate la nivelul unei roci a carei varsta a fost estimata la circa 3,8 miliarde de ani – practic simultan cu varsta formarii Terrei.

Considerand ca organismul uman contine intre 75 si 100 de miliarde de celule, care nu indeplinesc aproape nicicand acceasi actiune simultan, dar care reactioneaza in mod independent, aducandu-si contributia la coordonarea minunatului functionament al corpului, originea vietii ar trebui sa fie un soi de „noroc chior”, dupa cum aprecia biochimistul belgian Christian Renè De Duve (1917-2013), in volumul sau intitulat „Polvere Vitale ” (1998).

„Miliarde de planete ar putea avea o istorie similara cu cea a Terrei si miliarde de explozii Big-Bang ar putea izbucni pentru a genera Universuri gemene cu cel in care ne aflam, fara sa garanteze catusi de putin aparitia vietii. Originea acesteia constituie asadar un „luxus naturae”, o gluma cosmica”, scria De Duve.

Sa acceptam asadar varianta care sustine ca viata ar fi doar un soi de „accident statistic”? Si daca nu e doar un accident statistic, atunci care este cheia procesului hotarator ce a plasat viata pe Pamant, configurand totodata si schema evolutiei sale?

Acestea sunt premisele de la care porneste fizicianul si teologul american Gerald Schroeder in formularea rationamentului sau care sustine ca, departe de a fi doar un „capriciu cosmic”, originea vietii se impune asemenea unui eveniment bine determinat, care a debutat ca urmare a unor legi ce guverneaza materia in sine, stabilind cu precizie proprietati si reguli specifice ce definesc granitele dintre materia inerta si cea vie.

„Avand de-a face cu un numar gigantic de „variante de joc” aflate in culisele succesului evolutiei, ne putem intreba pe drept cuvant, pana la ce punct o astfel de izbanda poate fi scrisa in structura Universului” (2002).

Pentru a scapa de povara apasatoare a „coincidentelor norocoase”, oamenii de stiinta s-au orientat catre ipoteze ceva mai concrete, ipotizand ca valorile constantelor naturii pot varia in Univers (in spatiu si timp), permitand aparitia vietii doar in acele zone si in acele epoci in care aceste constante prezinta valori compatibile cu viata insasi – o formulare nu tocmai lipsita de bun simt si care se apropie mult de alternativa explicativa a fizicii cuantice.

 

In cautare de pulberi vitale: de ce s-ar limita analiza originii vietii doar la matricea terestra?

Problema cu care se confrunta specialistii in materie, este corelata faptului ca deocamdata omul nu cunoaste alte Universuri in afara de cel in care se regaseste si nici macar pe acesta din urma nu-l intelege inca bine, astfel incat toate ipotezele formulate pana in prezent cu privire la originea vietii raman simple scheme teoretice fara sansa de a putea fi verificate.

Nu cu mult timp in urma a imbobocit si ipoteza existentei in trecut a anumitor forme de viata la nivelul planetei Marte sau a altor planete si luni aflate in sistemul nostru solar, pentru a nu mai vorbi despre exoplanetele descoperite recent in afara acestuia.

Pe de alta parte, certitudinea existentei a miliarde de alte sisteme cu o stea in centru, care prezinta origini similare cu sistemul nostru solar, favorizeaza largirea orizonturilor cunoasterii catre frontiere indepartate de Pamant, ridicand semne de intrebare ce vizeaza posibilitatea existentei vietii chiar si fara prezenta Carbonului.

In realitate, desi cunostintele de care dispunem in prezent indica necesitatea Carbonului pentru viata, la fel de adevarat este ca Siliciul sau Borul sunt in masura sa formeze lungi si complexe lanturi moleculare, invitand la speculatii pe marginea ipotezei existentei unor forme de viata bazate pe aceste elemente sau chiar pe altele, regasite in conditii fizice diferite de cele de pe Pamant.

 

„Cine poate afirma cu certitudine ca nu se vor deschide mai devreme sau mai tarziu portile descoperirilor unor posibile combinatii chimice ale caror consecinte sunt dificil de evaluat in prezent?”, se intreba pe buna dreptate John Barrow, adaugand cu intelepciune: „…ar fi pacat sa pierdem din vedere o astfel de alternativa”.

Poate ca cea mai impaciutoare varianta ce a luat nastere vreodata intre lumea stiintei si cea a sustinatorilor alternativelor sale „pseudo”, a fost formulata de Mosè Maimonide, in volumul sau intitulat „Giuda dei Perplessi” (Maimònide, partea a  III-a, cap. LI: 14399):

„Afla, dragul meu, ca, atata vreme cat te limitezi sa studiezi stiintele matematice si sa aprofundezi arta logicii depline, te afli printre cei ce dau roata casei pentru a gasi intrarea. Daca in schimb ai reusit sa descifrezi partea ce tine de legile fizicii, atunci ai intrat in casa, dar te afli inca in vestibul. Abia cand mintea ta va face loc si metafizicii in gradina rationamentelor tale, se poate spune ca ai patruns in incaperile ospitaliere ale casei…”

Desi omul a dezvoltat in timp un comportament exagerat in ceea ce priveste dominarea si exploatarea naturii, considerandu-se indraptatit sa se declare omnipotent in materie, in ultima perioada, oamenii de stiinta tind sa adope o pozitie ceva mai elastica in modul lor de evaluare a consecintelor, reflectand asupra umilei noastre pozitii in Univers, in comparatie cu imensitatea fortelor ce-l guverneaza si cu complexitatea legilor naturii, care depaseste prin vastitatea sa orice fantezie si rationament uman.

 

„Nu exista motiv care sa justifice aroganta de a pretinde ca suntem unicul produs inteligent al unui proces ce dureaza de miliarde de ani (…). Intre atatea taramuri incalzite de Sori mai mari sau mai mici, Cosmosul gazduieste cuiburi dulci pentru fertilitate, pentru pulberi vitale, pentru civilizatii sau inteligente necunoscute inca omului…”, afirma la randul sau Christian De Duve, invitand la o abordare deschisa a subiectului  analizei existentei vietii sub multiple forme in Univers.

 

 

 

Bibliografie:

1. Carter, Brandon – Large Number Coincidences and the Anthropic Principle in Cosmology, 1973;
2. Barrow, John D. & Tipler, Frank J. – Il principio antropico, 2002;
3. Wald, George – The Origin of Life, 1954;
4. De Duve, Christian – Polvere Vitale, 2010;
5. Susskind, Leonard – Il Paesaggio cosmico, 2007;
6. Eigen, Manfred – Gradini verso la vita, 1992.