Se spune ca suma viciilor este mereu aceeasi dar, cu cat privim mai profund peste umar, in trecutul indepartat al romanilor, descoperim cat de variate erau metehnele oamenilor, indiferent de segmentul social de apartenenta.
Intr-un context european care a marcat trecerea de la epoca sclavagista la capitalism, si Evul Mediu romanesc a prezentat caracteristici similare din punct de vedere al minimei atentii acordate igienei, hranei sanatoase sau bunei organizari a aglomerarilor urbane, in folosul cetatenilor si al natiunii in general.
Apucaturile rele nu erau neaparat asociate obscurantismului sau ignorantei extreme, ci isi faceau simtita prezenta si la curtile boieresti sau domnesti, intarind astfel dictonul potrivit caruia deprinderile rele sunt mai usor de cultivat decat cele laudabile.
Metehne medievale romanesti – de la vladica pana la opinca
In societatea medievala, de multe ori, proastelor obiceiuri nici macar nu li se dadea prea multa importanta, fiind socotite un fel de parte integranta dintr-un comportament firesc, de pe urma caruia se trageau insa ponoase din plin.
Targurile – asezari din imediata vecinatate a cetatilor, formate spontan, atrageau multime de tot soiul, care nu se sinchisea nici de bunele maniere, nici de igiena, exprimare cuviincioasa sau bun simt elementar, generand un veritabil flux al mizeriei sub toate formele sale, haosul ideal pentru furtisaguri, inselatorii, depravare si betii si un mediu propice pentru instalarea de boli din cele mai variate.
Nici chiar in gospodariile celor instariti nu se regasea cea mai deplina ordine si curatenie, cu slugile care urinau noaptea direct in ograda, animalele vagaboande aflate vesnic in cautare de resturi de la ospetele boieresti si mirosul acru al fecalelor de cai si vite apartinand grajdurilor anexe si salasurilor tiganilor – necesari si ei pentru muncile specializate.
Apa utilizata in camarile bucatariilor nu era din cele mai curate, asternuturile boierilor aveau culori indoielnice ca si vesmintele slugilor care se spalau rar sau deloc, convinsi fiind ca imbaierea de la botez si cea dinaintea inmormantarii erau deja suficiente.
Soarecii si paduchii misunau pretutindeni, fumul lemnelor arse in cuptoare si in sobele gotice persista indelung, umpland incaperile, iar plostile pentru scuipat si urinat intregeau tabloul, aducandu-si contributia din plin la miesmele locului.
Ploile mai spalau intrucatva mizeriile strazilor, impingandu-le in suvoaie pestilentiale catre periferie, dar ingrosau straturile de noroi, in care oamenii-si afundau picioarele pana la glezne, acoperindu-se cu magiunul amestecului de tarana, balega si apa murdara, pe care nu prea aveau cum sa si-l indeparteze cu usurinta odata intrati in locuintele lor.
Conductele de apa si de evacuare a reziduurilor constituiau un lux regasit doar la curtile domnesti, unde viata cotidiana se desfasura cu mult mai organizat, acordandu-se maxima atentie celor de trebuinta familiei domnesti, curtenilor, boierilor, dar si garzilor, ostenilor si servitorilor ce se zoreau sa chiverniseasca lucrurile astfel incat sa merga totul struna si pe placul domnului lor.
In perioada medievala tarzie, au aparut in anumite zone mai aglomerate, lucratori tocmiti pentru a imbunatati drumurile proaste – pline de praf pe timp de vara si mocirloase toamna – ansambland barne groase din lemn pentru a forma un soi de pavaj, pe sub care se scurgeau mizeriile puturoase.
Bolile – socotite o pedeapsa divina, nu rezultat al lipsei de igiena
In buna masura, s-ar putea afirma ca oamenii de pe la sate erau chiar mai curati decat cei din aglomerarile urbane, dispunand de ape mai curate, direct de la izvor, obiceiul de a se scalda in albia raurilor pe timp de vara si chivernisirea celor de trebuinta in gospodarie cu mai multa chibzuiala decat la curtile boieresti.
Traditia mersului la biserica in mod regulat, cu straie curate si aspect ingrijit, contribuia intrucatva la sporirea gradului de curatenie in care traiau, spre deosebire de amalgamul populatiei oraselor in formare, unde credintele, traditiile si obiceiurile imbracau forme variate, in functie de diversitatea etnica si locul de provenienta al celor ce se stabileau sau se aflau in trecere prin locurile respective, mai orientati pe capatuiala si viata plina de excesuri si desfau, decat pe statornicie si trai chibzuit.
Acesta era principalul motiv pentru care bolile cele mai crunte se abateau asupra targurilor si asezarilor din jurul cetatilor, unde macelarii transau carnurile direct in mijlocul drumului, aruncand resturile la caini si lasand sangele animalelor sacrificate sa curga in suvoaie puturoase, atragand mustele si sobolanii, la fel ca toti ceilalti ce detineau activitati comerciale, de la taverne si pana la bordelurile din care se aruncau vasele cu fecale pe ferestre, direct in mijlocul drumului, spre ghinionul trecatorilor ocazionali.
Conditiile erau optime pentru favorizarea raspandirii bolilor, dar oamenii, sugestionati continuu de Biserica in directia indatoririi lor de a purta de grija sufletului si nu trupului, considerau ca subrezeniile fizice, boala si depresia ar fi fost pedepse de la Dumnezeu, care-i loveau din pricina pacatelor savarsite.
Cele dintai tentative de tratare erau, in consecinta, rugaciunile si postirea si abia cand situatia se agrava, se chemau vraci, babe pricepute in ale lecuirii, moase si – in cazurile familiilor boieresti – doftori de prin strainataturi.
Oamenii de pe la sate, cu posibilitati economice modeste sau inexistente, umblau in cautarea icoanelor facatoare de minuni, iar cei de prin targuri, se adresau barbierilor atunci cand aveau dureri de dinti insuportabile sau spiterilor – cei ce preparau potiuni si comercializau prafuri de lecuit, asemenea farmacistilor din ziua de azi.
Nu e de mirare asadar faptul ca in ciuda ratei crescute a natalitatii, mortalitatea infantila atingea cote impresionante, iar „moartea naturala” a oamenilor survenea adesea de pe urma unor boli socotite azi banale, dar care, netratate, reuseau sa faca ravagii.
Metehnele care intunecau mintile: bautul peste masura si opiaceele
In ciuda faptului ca Biserica exercita un remarcabil rol de control asupra tuturor aspectelor vietii, metehnele isi faceau simtita prezenta ca si in ziua de azi, de la bautul peste masura la adulteruri si orgii sexuale si de la consumul de opiacee la excesele alimentare cu rezultate din cele mai nefaste.
Cronicile din vechime dezvaluie faptul ca pe meleagurile noastre, bautura a constituit dintotdeauna o meteahna din pricina careia li se intunecau mintile pana celor mai de seama reprezentanti ai boierimii si chiar domnitorilor sau membrilor familiilor lor.
Hanurile, pravaliile si beciurile din care se vindeau vinuri produceau profituri considerabile, spre incantarea negustorilor si spre pierzania consumatorilor, afurisiti de Biserica pentru ca frecventau asemenea salsuri rau famate.
Dar mai putine lucruri se cunosc despre consumul de opiacee aduse pe meleagurile noastre de comercianti sositi din cele mai indepartate colturi ale lumii si despre efectele acestora asupra celor cu pungile doldora de galbeni, care-si permiteau sa le achizitioneze pentru a se deda in odaile lor private la ametitoarea „sedinta de extaz”, fara sa aibe habar de consecinte.
Ierburile cu efecte halucinogene au fost introduse si la curtile domnesti, fiind administrate initial pe post de analgezic, pentru ca mai apoi sa castige teren, adjudecandu-si un rol pur recreativ.
Opiumul si canabisul era familiar conacelor boieresti si la curtea domneasca, desi nu exista documente care sa ateste consumul acestora intr-o maniera constanta ca obicei importat din traditia orientala – chestiune destul de controversata de altfel in randurile celor ce au analizat in detaliu epoca medievala romanesca.
Etnologul, antropologul si istoricul Andrei Oisteanu afirma in lucrarea sa intitulata „Narcotice in cultura romanesca” (2014), ca domnitorul Moldovei, Alexandru Lapusneanu (1499-1586), ar fi fost un consumator impatimit de canabis, tot astfel dupa cum domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat (1680-1730), ar fi utilizat o reteta speciala de preparare a unui soi de magiun, in ingredientele caruia introducea opiacee.
In opinia autorului, perioada medievala romanesca a facut cunostinta cu plantele psihotropice din plin, intrucat ar fi fost utilizate in de catre carciumari, care le amestecau in vinul oferit musteriilor, pentru a le spori euforia si a-i determina sa se intoarca.
Si etnologul Gheorghe Pavelescu (1915-2008) mentiona in studiile sale astfel de practici, aplicate in hanuri si carciumi, unde ar fi fost nelipsite matraguna (beladona sau „doamna codrului”), maselarita si canepa, dar si opiumul procurat de la negustorii greci sau turci:
„Carciumarii din Apuseni puneau in butea cu vin o bucata de matraguna, ca atunci cand omul care bea sa nu mai plece pana nu ispraveste paralele”, scria Pavelescu in lucrarea intitulata „Cercetari asupra magiei la romanii din Muntii Apuseni” (1945).
Probabilitatea ca opiumul sa fi patruns cu usurinta in teritoriile romanesti din pricina ca era consumat din abundenta de catre turci, de unde negustorii si targovetii isi procurau o multime de produse, este destul de mare, intrucat filiera era infloritoare si profitabila, iar boierimea
“manifesta un interes aparte pentru importul de lucruri curioase si placute de prin strainataturi”.
De altfel, opiumul a reusit sa patrunda adanc in teritoriile Batranului Continent, fiind „delicatesa” preferata la curtile multor regi europeni, ce au plecat urechea la cuvintele de lauda pe care negustorii le aduceau marfurilor din aceasta categorie, dupa cum afirma si naturalistul francez Pierre Belon (1517-1564):
„Nu exista turc care sa nu-si cheltuiasca ultimul ban spre a-si cumpara opium, pe care-l poarta asupra sa pe timp de pace si razboi. Turcii mananca opium fiind convinsi ca-i face mai buni luptatori si-i expune mai putin pericolelor razboiului”, sustinea naturalistul.
Daca aceste afirmatii sunt corecte, atunci s-ar putea spune ca turcii i-au cucerit pe romanii instariti fara sa mai aibe nevoie sa-i invadeze, doar oferindu-le ceva mai inselator si mai hipnotic decat un ritual de magie, de pe urma caruia galbenii sipetelor lor indestulate se scurgeau catre Inalta Poarta pe o cale mult mai disceta, dar cu atat mai sigura si mai pierzatoare decat orice viclesug pus la cale de toti sultanii istoriei adunati la un loc.
Bibliografie:
- Gheorghe Pavelescu – „Cercetari asupra magiei la romanii din Muntii Apuseni”, 1945;
- „Cronicile medievale ale Romaniei”, Vol. 9: „Cronica anonima a Moldovei”, 1975;
- Dan Simonescu – „Contributii: literatura romana medievala”, 1984;
- Ovidiu Pecican – „Arpadieni, angevini, romani: studii de medievistica central-europeana”, 2001;
- Constanta Vintila-Ghitulescu – „Patima si desfatare. Despre bucuriile marunte ale vietii cotidiene in societatea romaneasca”, 2015.
Fire optimista si tenace, sensibila si puternica, osciland intre lumini si umbre, calatoresc pe drumuri nebatute de altii, cu indrazneala, dar si cu sovaiala copilareasca, ratacindu-ma si regasind drumul bun prin hatisurile vietii, nazuind mereu la mai bine si mai frumos, asemenea oricarui perfectionist constient ca perfectiunea nu se poate atinge vreodata
5
Pingback: Cat de ortodocsi si de religiosi erau domnitorii romani? | Mythologica.ro
Pingback: Coruptia in Evul Mediu: plocoane, bacsisuri, peschesuri si spaga | Mythologica.ro
Wow! Sunt uimit de lunga istorie a jocurilor de noroc din Romania. O istorie frumoasa si bogata de care ar trebui sa ne mândrim!
Sunt uimit de istoria îndelungata a jocurilor de noroc din România. O istorie frumoasa si bogata de care ar trebui sa fim mândri!