Ziua lui Constantin Brancusi si Irina Rimes au starnit o controversa nationaala. Ne-am adunat fortele ca sa ducem razboiul la capat!
Dincolo de covarsitoarea sa contributie adusa revigorarii limbajului si viziunii plastice in sculptura moderna, Constantin Brancusi ramane simbolul genialitatii artistice romanesti care s-a aflat la originea unor opere unice, de o valoare fara egal.
Lucrarile sale s-au demonstrat nu doar declansatoare de onomatopee admirative, ci veritabile raritati, care prin aprecierile superlative dobandite peste hotare, au biciuit diletantismul si lipsa de intelegere de care a avut parte in tara sa de obarsie, indeosebi in perioada asa-numitului „realism socialist”, cand a fost catalogat de exponentii politici ai vremii drept un „reprezentant al formalismului burghez cosmopolit” si marginalizat fara ezitare.
Ce nu stim despre Brancusi?
Ca o confirmare a conceptului potrivit caruia „nimeni nu e profet in tara lui”, tot ceea ce Brancusi a nazuit sa dobandeasca, fara sanse de reusita insa, in Romania, a obtinut in schimb peste hotare, in SUA, in Franta, Elvetia, Olanda si Anglia, mai inainte de a i se dechide portile recunostintei in propria tara, iar cand acest lucru s-a realizat, a fost mult prea tarziu: artistul muri la Paris, in 1957, indurerat nespus de faptul ca nu poate reveni pe meleagurile stramosesti.
Socotit de scriitorul si criticul de arta francez Jean Cassou (1897-1986) drept „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor”, Brancusi constituie simbolul spiritului liber si al harului artistic inegalabil, amalgamate in reteta unica a geniului creator pe care ne-am obisnuit sa-l asociem cu precadere operei eminesciene.
„Simplitatea nu e un tel in arta, dar se ajunge la simplitate chiar si fara voie, penetrand adevaratul rost al lucrurilor”, afirma marele nostru sculptor, demonstrand cu propriile lucrari puretea si desavarsirea acestui fenomen.
Ce-l inspira pe Brancusi in realizarea unor opere atat de pretuite?
Multimea lucrarilor scrise despre viata, opera si felul de afi al lui Constantin Brancusi, sustin ca lucrarile marelui artist ar fi prezentat intrucatva influenta sculpturilor egiptene, a operelor lui Merciè, Rodin, Gauguin sau chiar ar fi corespuns din punct de vedere armonic, operelor muzicale ale clasicilor rusi, dar realitatea este cu totul alta.
Brancusi si-a urmat cu incapatanare propriul indemn launtric, pe care el insusi il descria drept de neinfranat:
„…ceva care se innascuse in mine si pe care simteam ca creste, an de an si de cativa in rand, a izbucnit navalnic…”
Perfectionist si aflat intr-o continua cursa spre aflarea formelor desavarsite, Brancusi era cel mai aspru critic al lucrarilor sale, dar cand le finaliza, se despartea cu greu de ele, fiindu-i dragi asemenea unor fiinte plamadite cu propriile-i maini, numindu-le chiar „fecioarele mele”.
Marturisirile celor ce au avut privilegiul sa-l cunoasca indeaproape, sustin ca Brancusi ingaduia cu greu strainilor sa-i paseasca pragul atelierului, lucrand intr-o incapere luminoasa, zugravita complet in alb – primul „white box” recunoscut in ambient artistic – un spatiu expozitional aseptic, epurat de orice element care ar fi putut distra atentia observatorului de la contemplarea operei de arta.
„Am slefuit materia pentru a afla linia continua. Si cand am constatat ca n-o pot afla, m-am oprit; parca cineva nevazut mi-a dat peste maini”, afirma Brancusi odinioara, ca si cum formele naturale cele mai simple l-ar fi dezarmat cu desavarsire.
Dificil de stabilit ce anume l-a impins pe artist sa abordeze cu precadere subiectele reprezentate de forma capului omenesc, pasari si pesti – criticii de arta sustin, in lungi si elaborate teorii analitice, ca aceste trei directii i-ar fi ingaduit lui Brancusi sa
„elibereze sculptura de preponderenta imitatiei mecanice a naturii, refuzand reprezentarea figurativa a realitatii…”.
Dar intr-un limbaj mai putin sofisticat, acestea au fost elementele care, datorita esentei lor intime, i-au permis sa-si exercite in mod desavarsit tehnica personala, carcaterizata de indelungi, succesive si obsesive slefuiri.
Fie ca lucra in bronz sau in piatra, suprafetele deveneau perfect netede iar in cazul metalului, reflectorizante, astfel incat spatiul inconjurator sa poata patrunde lucrarea, daruindu-i volubilitate.
Brancusi – relatii pasionale si iubiri legendare
La capitolul relatii sentimentale, Brancusi era la fel de pretentios ca si in arta: cerea mult si daruia doar ce socotea el de cuviinta.
Mare iubitor de frumos, nutrea o slabiciune pentru trasaturile delicate feminine in general, dar isi focaliza atentia pe cele cu o nota distinctiva caracteriala – femeia iubita trebuia sa aibe acel „ceva” in masura sa-i starneasca interesul, curiozitatea si pasiunea, deopotriva.
Desi era o fire patimasa, Brancusi nu cunostea nici filtre, nici conceptul de statornicie, ci iubea dupa cum ii dicta inima intr-o anumita circumstanta, fascinandu-si prada precum intr-un ritual hipnotic, pentru a o parasi atunci cand nu mai prezenta interes pentru el.
Din lista bogata a iubirilor sale legendare se disting femei de exceptie precum pictorita Margit Pogany, Marie Bonaparte, Eileen Lane, Leonie Ricou, Florence Meyer, Nancy Cunnard sau Maria Tanase.
Brancusi si Maria Tanase petrecura in 1938, doua zile si doua nopti inchisi in casa, mistuiti de valvataia propriei lor pasiuni fulgeratoare – Maria avea doar 25 de ani, iar artistul 62 – pentru ca mai apoi sa se desparta din pricina neintelegerilor privitoare la modul in care cantareata decidea sa-si puna in valoare vocea, daruind maselor cantecele sale rascolitoare.
Gelos si posesiv, Brancusi sustinea ca ar fi dorit sa o slefuiasca, „pentru a deveni cea mai curata si mai desavarsita minune a expresiei muzicale, dedicata elitei si celor mai stralucite scene de opera ale lumii”, in timp ce Maria tinea cu orice pret sa daruiasca multimii nestematele sale muzicale si vocea sa fara egal.
„Cand te ascult cum le zici, Marie, as fi in stare sa daltuiesc pentru fiecare cantec de-al nostru o Pasare Maiastra!”, declara Brancusi la vremea respectiva.
Fascinata intr-o maniera cu totul iesita din comun de personalitatea lui Brancusi a fost si celebra colectionara de arta Marguerite „Peggy” Guggenheim (1898-1979), a carei viata scandaloasa nu putea sa nu se intersecteze la un moment dat cu cea a marelui artist roman in acea perioada, ambii avand un caracter puternic si nonconformist, hotarati sa nu-si refuze nici un capriciu.
Narcisista, nesigura si vulnerabila, Peggy adora sa se afle in centrul atentiei, manifestand o instabilitate si o voracitate pasionala aparte, tarandu-l pe Brancusi intr-un vartej ametitor, pur si simplu pentru ca il socotea „jumatate zeu, jumatate taranoi”, dar trezindu-se la randul sau strivita de forta unui caracter chiar mai aprins si mai egocentric decat al ei.
Pe cat de arzatoare pe atat de efemera, relatia lor dura doar cateva zile, dar dupa multi ani de la aceasta istorie, Madame Guggenheim avea sa declare intr-un documentar, in modul sau complet lipsit de perdea, ca
„artistul era chiar mai bun decat operele sale si in orice caz, complet diferit de ceea ce te asteptai de la el”.
Ramane la latitudinea fiecaruia sa interpreteze aceasta afirmatie dupa cum socoteste de cuviinta…
Brancusi si singuratatea numerelor prime
Tot astfel dupa cum Paolo Giordano surprindea metaforic in romanul sau „singuratatea numerelor prime”, nici Brancusi nu s-a casatorit niciodata, fidel doar sie insusi si artei sale, convins fiind ca o eventuala casnicie l-ar fi putut subjuga si i-ar fi putut stinge flacara creatoare, astfel incat unica sa iubire fara margini, a ramas pentru intreaga-i viata, arta: „Un artist nu trebuie sa se insoare, fiindca poate fi masacrat de femeia lui (…)”.
„Brancusi nu le-a oferit complet inima sa femeilor indragostite si nici relatiile stabile pe care le-ar fi asteptat multe dintre acestea. Le-a dat, in schimb, posteritatea povestilor lor de amor, imortalizandu-le in statui. Cele mai multe dintre relatiile amoroase ale sculptorului s-au finalizat cu crearea uneia sau a mai multor opere de arta”, scrie Elisabeth Bouleanu intr-un material dedicat marelui artist, referindu-se la seria celor 19 lucrari „Domnisoara Pogany”, la atat de provocatoarea si controversata „Printesa X”, la „Muza adormita”, „Madame L.R.”, „O fetiscana sofisticata” sau „Negresa blonda”.
In ciuda convingerilor sale de burlac incurabil, Brancusi a daruit imaginii femeii, in general, mai mult decat se cunoaste pe scara larga: celebrele opere „Poarta Sarutului”, „Masa Tacerii” si „Coloana Infinitului” isi afla la randul lor originile in miscarea de emancipare feminina care a prins contur in tara noastra in primii ani ai secolului XX, dedicate fiind sotiei lui Gheorghe Tatarescu, Arethia Tatarascu, cea care l-a convins sa realizeze acest ansamblu monumental de exceptie pentru „Liga Femeilor Gorjene”.
Cele trei piese care compun ansamblul, contin insa mesaje ale unor profunde trairi brancusiene – oroarea fata de razboi si dorul de tara, religiozitatea sa aparte si entuziasmul pentru Marea Unire:
- Coloana Infinitului a fost realizata cu buna stiinta din 16 module, pentru a evoca anul in care tara noastra a intrat in Primul Razboi Mondial si sacrificiul infinit pe care razboiul il atrage dupa sine;
- Masa Tacerii reprezinta o metafora asociata apostolilor neamului, cu cele douasprezece scaune – cate unul pentru fiecare apostol si avand in mijloc masa, ca simbol pentru Iisus, desi Brancusi era un fel de „credincios teoretic”, nepunand prea des in practica indemnurile bisericesti;
- Poarta Sarutului este dedicata in schimb intregirii neamului, compusa fiind din doi stalpi formati din patru fragmente, unite la partea superioara de o grinda, simbolizand cele opt regiuni romanesti alipite patriei mama, sarutul in sine reprezentand de fapt Marea Unire.
Iar daca „singuratatea numerelor prime” ar fi fost cumva responsabila pentru crearea unor opere-nestemate de o asemenea grandoare, atunci poate ca ar trebui sa-i fim recunoscatori lui Brancusi ca a ramas neinsurat, cautand sensuri ascunse in miezul unei fraze rostite odinioara chiar de catre marele nostru artist:
„Exista un scop in toate lucrurile, dar pentru a ajunge acolo, trebuie sa te desparti mai intai de egoism”…
Bibliografie:
- Paleolog, V.G. – „Tineretea lui Brancusi”, 1967;
- Varia, Radu – „Brancusi”, 1986;
- Pogorilovski, Ion– „Brancusi, artist-filosof”, 2001;
- Lemny, Doina – „Constantin Brancusi”, 2005;
- Miller, Sanda – „Constantin Brancusi”, 2010.
Fire optimista si tenace, sensibila si puternica, osciland intre lumini si umbre, calatoresc pe drumuri nebatute de altii, cu indrazneala, dar si cu sovaiala copilareasca, ratacindu-ma si regasind drumul bun prin hatisurile vietii, nazuind mereu la mai bine si mai frumos, asemenea oricarui perfectionist constient ca perfectiunea nu se poate atinge vreodata
5
Pingback: Brâncusi îsi parasea repede femeile, dar nu le uita niciodata - Catchy