Pentru a aprofunda societatea dacilor, autorii de specialitate nu au la dispozitie din pacate prea multe surse de documentare, in afara reprezentarilor din morminte, a picturilor sau a fragmentelor descriptive regasite la nivelul operelor semnate de cronicarii vremurilor respective.
Izvoarele istorice confirma insa faptul ca in paralel cu infloritoarea cultura greco-romana, pe teritoriul Batranului Continent se regasea un important filon cultural dacic, extins la nivelul teritoriului ocupat in prezent de Romania, precum si in intinse zone ale Bulgariei, Ungariei, Moldovei, Slovaciei si Ucrainei.
Societatea dacilor, portul, traditiile, indeletnicirile si organizarea lor sociala sunt zugravite in istorisirile celor ce au avut prilejul de a le cunoaste gratie prezentei lor mai lungi sau mai scurte pe aceste plaiuri, fie pe post de calatori, fie ca militari, sclavi sau negustori sositi cu scopul de a efctua schimburi de marfuri cu dacii.
Nu toti stiau insa sa scrie, astfel incat multe din relatarile lor au fost reproduse de istorici, trecand informatiile prin propriile lor filtre, adaugand sau eliminand anumite detalii si finisand de multe ori textele astfel incat sa fie pe placul guvernantilor lor.
Puse insa cap la cap, fragmentele pastrate mai bine de doua milenii, reperele arheologice si operele istoricilor greco-romani, dezvaluie o serie de caracteristici ale dacilor, a caror veridicitate nu poate fi pusa la indoiala, confirmate fiind concomitent de surse complet diferite.
Modul de organizare al dacilor
In ciuda faptului ca in opera lui Ptolemeu – „Geographia” – autorul insiruie mai bine de 20 de triburi dacice, care-si disputau frecvent teritoriile, spre stupoarea lumii intregi, cand erau atacati din afara, isi uneau fortele si respingeau cu vehementa tentativele de invazie.
Aceasta pare sa fi fost cea dintai si cea mai puternica motivatie care s-a aflat la baza unificarii lor ca stat independent, sub conducerea regelui Decebal, care reusi intr-un fel sau altul sa tina strans in frau administratia Daciei, sub forma unei monarhii de tip federal, inconjurandu-se de oameni de incredere, carora le trasa sarcini si le atribuia responsabilitati bine determinate, asa cum rezulta din scrierile lui Criton, medicul personal al imparatului Traian.
Principalele activitati ale dacilor erau asadar organizate si supravegheate de cei numiti in aceste functii de catre Decebal, distingandu-se in acest context un insarcinat cu problematicile agriculturii, un altul cu ctitorirea si intarirea cetatilor fortificate, un responsabil cu extractia minereurilor de metale pretioase, comandanti militari si lideri religiosi, fara ca lista sa se limiteze insa la acestia.
Temeinica organizare a activitatilor este confirmata de existenta constructiilor trainice din piatra, pozitionate in puncte strategice, de lucrarile de terasare si de cele destinate alimentarii cu apa a cetatilor fortificate, prin plasarea retelelor de aductiune – toate necesitand forta de munca, planificare, pricepere si disciplina, deopotriva.
In opera lui Herodot se regaseste insa o descriere ceva mai amanuntita a societatii dacilor, subliniindu-se faptul ca a ceasta ar fi cuprins in mare, trei segmente importante: Polisti, Tarabosti si Comati.
Polistii erau cei mai de vaza reprezentanti ai dacilor – regi-sacerdoti – care erau socotiti veritabili intermediari intre lumea muritorilor de rand si universul divinitatilor.
Tarabostii in schimb erau nobili, cu statut social privilegiat, instariti si bine instruiti in a lupta pe cal – cei ce contribuiau cu propriile resurse la formarea efectivelor militare aflate sub conducerea regelui.
Comantii erau oameni simpli, care luau parte la confruntarile belice luptand pe jos si dotati cu arme primite de la tarabostii lor.
„…in epoca lui Decebal exista o armata permanenta care se instruia continuu, efectivele acesteia fiind asigurate prin practicarea sistemului de recrutare teritorial-unionala si pe obsti”.
potrivit teoriei istoricului Dumitru Berciu (1907-1998)
Filozoful grec Dion Chrysostomos, afirma in scrierile sale ca
„…la daci vezi peste tot sabii, platose, lanci, dar si cai, arme de tot felul si oamenii inarmati chiar si la treburile gospodaresti”, iar Ovidiu intareste aceasta perspectiva, subliniind faptul ca „…dacul e vesnic cu o mana pe arma si cu cealalta pe plug”.
Asezarile si agricultura
Asezarile si agricultura erau puternic legate intre ele prin firul nevazut dar de necontestat, al necesitatii aprovizionarii cu produse alimentare, dar dacii apar descrisi de Horatius ca proprietari comuni ai terenurilor, intr-un context in care regele putea sa distribuie pamant, bogatii si privilegii oricui socotea de cuviinta.
Stratificarea sociala ne este dezvaluita de faptul ca dacii detineau locuinte de tip diferit, in functie de nivelul la care se plasau – cei mai saraci in bordeie, iar cei mai de vaza in cladiri din piatra si lemn sau in turnurile de supraveghere a anumitor zone strategice.
Agricultorii si crescatorii de animale locuiau in catune, ca si cei ce exploatau resursele minerale, in bordeie mai mari sau mai mici, mai solide sau mai firave, in functie de posibilitati, oferind spatiu pentru pregatitul mancarurilor, tesutul si dormitul, plus un sopron din nuiele sau un tarc destinat animalelor.
Siturile arheologice descoperite in ultima perioada intaresc convingerea specialistilor ca asezarile denumite „dave” prezentau fortificatii cu valuri de pamant si palisade din material lemnos, uneori si santuri, daca era vorba despre un punct administrativ cu o importanta mai mare.
Davele se aflau in zone de ses sau de deal si reuneau atat activitati de natura militara si administrativa, cat si cele specifice atelierelor mestesugaresti si prelucrarii produselor agricole, detinand totodata si temple destinate ritualurilor religioase.
Numele multor astfel de asezari ne sunt cunoscute azi gratie scrierilor antice: Argedava, Buridava, Cumidava, Piroboridava sau Sucidava, pentru a enumera doar cateva din acestea.
Cetatile in schimb se regaseau mai degraba in zonele montane, construite cu precadere in puncte greu accesibile sau la exteremitati de trecatori, alcatuind retele menite sa asigure acordarea de ajutor reciproc in situatii critice.
Desigur, aceste constructii solide erau destinate elitei societatii, regelui si oamenilor sai de incredere, marilor preoti si celor ce se bucurau de pretuirea familiei regale, nobilimii si celor ce se aflau in serviciul acestora.
De la nivelul cetatilor se veghea asupra bunei desfasurari a tuturor treburilor administrative, se planificau operatiunile militare, iar in hambarele incapatoare se acumulau rezerve din recolte, tot astfel dupa cum in incaperi tainice ale catatilor se depozitau tezaure pretioase, la adapost de ochiul indiscret al strainilor ce visau la aurul dacic.
La poalele cetatilor se rasfirau catunurile cu locuinte pentru oamenii de rand – cei care efectuau cu regularitate muncile de intretinere a fortificatiilor, a cisternelor si canalelor de apa, precum si orice alt gen de servicii erau necesare spre buna functionare a fiecarei cetati in partre.
Curiozitati legate de organizarea cetatilor
Una din curiozitatile legate de organizarea cetatilor este reprezentata de faptul ca rezervoarele cu apa ale dacilor erau amplasate in afara zidurilor cettatilor si nu la interior, asa cum se practica in general – o alegere cel putin bizara, considerand factorul de vulnerabilitate al cetatii in situatia in care se afla sub asediu si-i erau distruse cisternele care o alimentau cu apa.
Autorii de specialitate inca nu au reusit sa formuleze pana in prezent o ipoteza viabila menita sa explice aceasta optiune, dar exista teorii care sustin ca existau rezervoare cu apa si la interior, numai ca acestea ar fi fost cele dintai elemente distruse in momentul in care cetatea cadea prada dusmanilor.
Romanii obisnuiau sa rada complet de pe suprafata cetatilor cucerite orice element specific acelei culturi, indeosebi templele, lacasurile de cult si cele in care se desfasurau ritualuri, fantanile, statuile si reperele arhitecturale care constituiau puncte de referinta pentru identitatea populatiei autohtone.
In acest mod s-ar explica faptul ca arheologii nu au regasit la interior resturi de rezervoare pentru apa, in timp ce la exterior multe din acestea au reusit sa se pastreze de-a lungul veacurilor.
Religia dacilor si importanta sacerdotilor
In ciuda afirmatiilor lui Herodot care sustinea ca dacii erau monoteisti, inchinandu-se doar lui Zamolxis, cea mai mare paret a istoricilor moderni afirma ca Zamolxis era zeitatea suprema, care se afla in centrul mai multor zeitati venerate de daci, asadar ca acestia ar fi fost politeisti.
Exista surse antice care sustin ca preotul cel mai de seama al dacilor, Deceneu, si-ar fi petrecut o buna parte din viata in Egipt, unde ar fi studiat cu asiduitate invataturi religioase cu totul si cu totul deosebite, incluzand ritualuri de transmitere a unor mesaje catre zei, convingerea ca dupa moarte exista o alta viata, cunostinte aprofundate de medicina, bazate pe conceptul potrivit caruia trupul si sufletul au nevoie de a fi tratate impreuna pentru ca procesul de vindecare sa fie deplin.
Sacerdotii insa nu erau numai mari preoti, ci si oameni politici extrem de influenti, eruditi, intelepti si cu o capacitate de a intrevedea efectele ulterioare ale deciziilor adoptate de rege, astfel incat era firesc sa exercite o influenta insemnata asupra suveranului lor, fiind chemati la sfat pentru orice chestiune importanta.
In anumite scrieri antice, se subliniaza faptul ca din pricina pretuirii de care s-a bucurat Deceneu din partea lui Burebista, multi nobili geto-daci ar fi nutrit invidie pentru marele preot si ar fi urzit in taina sa-l elimine din peisaj.
Lui Deceneu i se atribuie insa capacitatea de a fi reusit sa inlature orgiile betiilor din naravurile oamenilor lui Burebista, convingandu-i sa distruga viile si sa pretuiasca sobrietatea, cumpatarea si ascultarea ordinelor – o reforma cu adevarat spectaculoasa pentru acele vremuri.
Dupa moartea lui Burebista, el insusi deveni rege si conduse cu intelepciune triburile geto-dacilor, bucurandu-se de o admiratie aparte chiar si din partea celor mai inversunati adversari: romanii.
Bibliografie:
- Gostar, Nicolae & Lica, Vasile – “Societatea geto-dacica de la Burebista la Decebal”, 1984;
- Pescaru, Adriana & Ferencz, Iosif Vasile – „Daco-getii: 80 de ani de cercetari arheologice sistematice la cetatile dacice din Muntii Orastiei”, 2004;
- Bejan, Adrian – „Civilizatia geto-dacilor: spiritualitatea”, 2008;
- Iscru, G.D. – „Stramosii nostri reali: Getii-Dacii-Tracii-Ilirii, natiunea matca din vatra „Vechii Europe”, 2010.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.