Poreclele domnitorilor si voievozilor romani: calugari, ologi si draci

Tendinta romanilor de a atribui porecle cunoscutilor e insotita din cele mai vechi timpuri, de un condimentat simt al umorului, care a facut astfel incat nici cele mai alese fete boieresti sa nu scape fara o patalama care sa le individualizeze.

In functie de aspectul, metehnele si caracterul unei persoane, poreclele s-ar putea spune ca s-au impus singure, ca semn distinctiv, unanim si tacit acceptat intr-o anumita comunitate, in care se remarca o tendinta de simplificare a transmiterii de informatie, evitandu-se confuziile si eventualele titluri complicate, printr-un simplu epitet menit sa lamureasca la iuteala despre cine era vorba intr-un anumit context, indeosebi in mediul rural, unde toti stiu totul despre toti.

 

Poreclele voievozilor si domnitorilor romani de odinioara

Daca despre anumiti voievozi si domnitori romani de odinioara s-au transmis peste timp descrieri cronicaresti suficient de detaliate pentru a li se justifica poreclele, au existat si cei despre care se stiu mai putine lucruri, dar care au dobandit nume la fel de sonore, din pricina unor apucaturi rele sau ale unor aspecte ce tineau de infatisarea si comportamentul lor.

Atat in Transilvania, cat si in Tara Romaneasca si Moldova, obiceiul atribuirii unor porecle cat mai expresive cu putinta voievozilor si domnitorilor era atat de adanc inradacinat, incat nu de putine ori, i se dadea uitarii cu desavarsire numele de familie initial, acesta fiind inscris doar in hrisoavele domnesti, pentru a servi drept marturie a originii lor si a le consemna descendenta.

 

Cum erau supranumiti domnitorii Tarii Romanesti?

In ordinea suirii lor pe tron, domnitorii Tarii Romanesti porecliti in fel si chip au intrat in istorie cu numele lor de imprumut si nu cu cel de la nastere, fiind cunoscuti pana in zilele noastre asa dupa cum fura „botezati” pentru a doua oara in viata lor, de gura lumii si a cronicarilor:

 

Mircea cel Mare (1355-1418) a fost supranumit „cel Batran”, nu din pricina infatisarii sau a varstei si nici intelepciunii sale iesite din comun demonstrate inca de la varsta frageda, ci asa dupa cum consemneaza cronicarii, ca termen medieval pentru expresia „din batrani” sau „din vechime”, pentru a nu fi confundat cu nepotul sau, Mircea al II-lea si nici cu Mircea Ciobanul – domn al Tarii Romanesti de dupa 1545.

Despre Vlad Dracul (1392-1447) se stie doar ca ar fi fost poreclit astfel din pricina cruzimii cu care-i pedepsea pe toti cei care-i greseau cu ceva, dar si din pricina ochilor sai verzi si patrunzatori si a chipului palid, cu trasaturi amenintatoare, care aveau darul de a ingheta sangele-n vine oricui ar fi cutezat sa caute spre el mai cu luare-aminte.

Radu cel Frumos (1437-1475) era atat de chipes incat, ostatec fiind la Inalta Poarta, in anii tineretii sale, deveni „tiitorul” lui Mehmed, asa cum reiese din relatarile cronicarului elen Laonic Chalcocondil, unde este descris ca „favorit al imparatului”, chemat la petreceri si in odaile sale private, pentru a se culca cu el.

Vlad Voievod Calugarul (1425-1495) era fiul lui Vlad Dracul, asadar nici ca se putea afla in istorie o mai bizara ironie lexicala vizand succesiunea la tron decat cea care trecea sceptrul Tarii Romanesti de la un „Drac” la un „Calugar” – aceasta din urma fiind porecla dobandita din pricina faptului ca in tinerete se calugari sub numele de „Pahomie”, pentru ca ulterior sa revina la traiul de mirean.

Radu cel Mare (1467-1508) a avut parte de acest supranume din pricini similare cu cele legate de numele lui Mircea cel Batran, mai degraba pentru a nu fi confundat cu fiii sai, Radu Paisie, Radu de la Afumati si Radu Badica, decat pentru importantele sale ctitorii.

Mihnea cel Rau (1462-1510) a capatat acest adjectiv nefast din perspectiva rivalilor sai, fiind descris in termeni nu tocmai laudabili de catre calugarul Gavriil Protul – cronicar aflat in slujba familiei Craiovenilor, apriga nazuitoare la tron.

Vlad Inecatul (1508-1532) a domnit scurta vreme in Tara Romaneasca, dupa cum trageau sforile turcii si boierii obedienti Inaltei Porti si si-a atras porecla post-mortem, din pricina ca si-a baut mintile si s-a scufundat calare pe cal, intr-o mlastina adanca, in care-i putrezira oasele.

Mihai Viteazul (1558-1601) isi dobandi supranumele din pricina ca se avanta in lupta alaturi de ostenii sai, cu o forta naprasnica, fara a se multumi sa ia parte la confruntarile armate doar in calitate de observator, asa cum obisnuiau alti principi straini. Fu cel dintai domn care izbuti sa uneasca, fie chiar si pentru putina vreme, cele trei tari medievale romanesti, impunandu-se ca erou national, in memoria caruia a fost instituita in 1916, de catre regele Ferdinand, cea mai inalta distinctie militara romaneasca – „Ordinul Militar de Razboi Mihai Viteazul”.

 

 

DIN ACEEASI SERIE AFLATI MAI MULTE DESPRE:

 

MITOLOGIA SI ISTORIA POPORULUI ROMAN

ISTORIA DACILOR SI ROMANILOR

ISTORIA REVOLUTIILOR DIN ROMANIA: DE LA INCEPUTURI PANA IN PREZENT

 

 

Domnitori ai Moldovei si poreclele lor rasunatoare

Iuga Ologul a fost un domn pasager pe tronul Moldovei (1399-1400), dar suficient de important ca personaj, pentru a i se atribui o porecla legata de infirmitatea gambelor, din pricina careia „umbla sontac-sontac”, amintit fiind in cronicile stravechi cu acest supranume, pentru a se deosebi de principele Jurg Koriatovici, care incercase sa invadeze teritoriul moldovenilor in 1374, dar fu otravit de boierii sai.

Alexandru cel Bun fu unul din cei mai insemnati domnitori ai Moldovei, care-si merita pe drept cuvant supranumele de „cel Bun”, gratie intelepciunii cu care a condus moldovenii in timpul indelungatei perioade in care a detinut sceptrul (32 de ani) si a importantelor sale ctitorii.

Ciubar Voda domni in Moldova doar pentru doua luni, la trecerea peste an din 1448 in 1449, iar numele nu-i provine dintr-o porecla, ci pur si simplu corespunde originilor sale unguresti (Csupor de Monoszlò), fiind descendentul unei familii nobile croate, care s-a distins in randurile comandantilor trupelor lui Ioan de Hunedoara.

Stefan cel Mare (1438-1439), ca si Alexandru cel Bun, s-a demonstrat un domnitor magnific timp de 47 de ani – de altfel cea mai indelungata domnie medievala – conducand Moldova sa pe drumul unei stabilitatii si prosperitati cu adevarat de invidiat pentru vremea respectiva. Despre realizarile sale s-au scris de-a lungul vremurilor volume fara numar, intr-o multime de limbi si chiar si in vremurile noastre moderne, inca se mai despica firul in patru in legatura cu abilitatile sale de conducator, ctitor de biserici si manastiri, strateg si politician, deopotriva – calitati cu care si-a atras admiratia si pretuirea neamului, fiind de altfel si canonizat in 1992 drept „Sfantul Voievod Stefan cel Mare”, pentru a fi praznuit in fiecare an, pe data de 2 iulie. 

Stefan Lacusta (1508-1540) isi dobandi porecla de la invazia de lacuste care pustii Moldova in timpul domniei sale, dar si din pricina ca fu asociat unei perioade de saracie cumplita, fiind socoti domn vandut turcilor pentru a slei Moldova de ultimele sale resurse.

Despot Voda (1511-1563) sau Ioan Iacob Heraclid, era de origini elene si se bucura de o faima strasnica la nivelul Batranului Continent, fiind descris de catre istoricul Leonclavius ca drept un barbat „vanjos si cu draci in trup”, abil uneltitor spre dobandirea tronului – pricini pentru care numele i se potrivi ca o manusa, avand in vedere dorinta arzatoare cu care tinea sa-si impuna vointa dinaintea tuturor celorlalti.

Petru Schiopul (1534-1594) fiu denumit astfel din cauza ca suferea de o boala cronica ce-i provoca dureri articulare la nivelul membrelor inferioare, determinandu-l sa schiopateze dupa eforturi indelungate, desi nu e prea limpede daca patologia corespunzatoare era de natura artrozica.

Alexandru Coconul (1611-1632) a domnit in Moldova putina vreme si-si datoreaza supranumele varstei sale tinere de la inceputul domniei, fiind calauzit intr-ale conducerii de catre tatal sau, Radu Mihnea, dar reusind sa se urce deopotriva si pe tronul Tarii Romanesti, cheltuind bani grei pentru a dobandi acest privilegiu.

 

 

CITITI MAI MULTE DESPRE:

 

CUM SE TUNDEAU ROMANII IN EVUL MEDIU?

 

 

Principi si voievozi ai Transilvaniei – cum au fost supranumiti!

Si in Transilvania Evului Mediu se practica atribuirea unei porecle principilor si voievozilor care urcau pe tron, in functie de inspiratia de moment a contemporanilor lor sau de anumite particularitati compèortamentale, fizice sau conjuncturale.

 

De pilda, Desideriu de Losoncz, care a fost voievod al Transilvaniei intre 1438 si 1440, se numea in realitate „Deszo”, dar sub influenta modei florentine, i-a fost atribuit adjectivul de „mult dorit”, din dialectul utilizat la Florenta, unde „desiderio” insemna „dorinta” – termen folosit si azi cu aceeasi semnificatie, in limba italiana.

Stefan Bathory (1533-1586), unul din cei mai faimosi membrii ai nobilei familii maghiare, a ocupat jiltul de principe in Transilvania in perioada 1571-1575, fiind si rege al Poloniei – era supranumit in cercuri intime „ambitiosul” – ceea ce spune foarte multe despre modul sau de a fi.

Acatiu Barcsay (1619-1661) isi datora numele originilor sale, provenind din Tara Hategului, teritoriu bogat in paduri de salcam – adoptand un nume latinizat, dar care suna bine in urechile unguresti – „acacia” insemnand „salcam” in italiana.

Acelasi lucru s-a intamplat si cu principele Imre Thokoly (1657-1705), al carui nume provenea de fapt dintr-o maghiarizare a termenului de „emerit”, ceea ce definea competentele sale remarcabile de razboinic, domnia sa fiind marcata de nenumarate dispute, revolte antihabsburgice, ciocniri repetate cu trupele austriece si nu in ultimul rand, ostilitati cu Pasa de Oradea care, cel putin in teorie, ar fi trebuit sa-i sustina coerenta ocupare a tronului Transilvaniei. 

 

Spre deosebire insa de voievozii si domnitorii din Tara Romaneasca si din Moldova, pe tronul transilvanean au urcat in repetate randuri, nobili de origini maghiare, polone sau austriece, care nu imprumutau cu usurinta porecle de la populatia locului, ci se straduiau din rasputeri sa impuna „sonoritatea dinastiei lor de provenienta”, cu titluri si onoruri speciale, care nadajduiau sa le asigure cat mai mult respect si consideratie atat din partea locuitorilor, cat si din partea marilor puteri ce pretindeau, rand pe rand, suzeranitatea asupra Transilvaniei.

 

 

Bibliografie:

1. Treccani, Enciclopedia Italiana (1930) – „Principi di Transilvania, nobili di Ungheria”;
2. Giurescu, Constantin C. – „Istoria Romanilor”, Vol. 1, 1938;
3. Iordan, Iorgu – „Dictionar al numelor de familie romanesti”, 1983;
4. Rezachevici, Constantin – „Cronologia critica a domnilor din Tara Romaneasca si Moldova: Secolele XIV-XVI”, 2001;
5. Sturdza, Mihail-Dimitri – „Familiile boieresti din Moldova si Tara Romaneasca”, 2004;
6. Ciobanu, Tiberiu – „Voievozi si domnitori romani”, 2006.