Dragi mitologi, jur ca mi s-a parut geniala si super interesanta ideea asta! Dupa documentarul nostru legat de viata oamenilor obisnuiti din Egiptul antic, adica cum o duceau aia de rand pe timpul faraonilor, link in descriere, m-am hotarat sa fac un clip despre cum ar fi ziua unui lucrator la pompe funebre, adica un imbalsamator care se ocupa de mumificari in Egiptul antic.
Viata unui lucrator in mumificare in Egiptul antic
Egiptenii credeau ca viata dupa moarte este posibila, dar numai daca trupul era conservat într-o forma pe care spiritele – ba, personalitatea, si ka, forta vietii – o puteau recunoaste, pentru a se reunifica si accede la viata de apoi. Cea mai veche mumie din Egipt este datata in 3000 i. Hr. in perioada predinastica. Dupa unirea celor doua zone ale Egiptului, Egiptul de Sus si Egiptul de Jos, mumificarea se va extinde.
Sa lucrezi in industria mumiilor în Egiptul antic nu era o gluma. Si va zic eu ca era o adevarata industrie in care lucrau mii de oameni. Cum ziceam, nu era pentru oricine si in special nu era pentru cei slabi de inima. Mumificarea a fost dezvoltata cu mii de ani în urma, dar nu a devenit o practica standard în Egipt pâna în Vechiul Regat (c. 2600-2150 î.Hr.). Imbalsamtorii aveau in Egiptul antic un statut aparte, erau persoane sacre însarcinate sa se asigure ca trupurile celor dragi erau pregatite corespunzator pentru a face calatoria catre viata de apoi. Egiptenii antici au abordat mumificarea conform unui proces detaliat legat de mit, tehnici de conservare a trupului si ofrande religioase. Trupul si sufletul erau indisolubil legate: pentru ca un individ sa continue spre viata de apoi, el sau ea trebuia sa fie identificabil în lumea de dincolo pentru judecata finala.
Cu toate acestea, modul în care erau manipulate corpurile în Egiptul antic nu era determinat strict de credintele spirituale. Economia, clasa sociala si politica erau toti factori critici, iar comertul legat de îmbalsamare depindea la fel de mult de client ca orice altceva. Imbalsamarea egipteana antica implica materiale specifice, dar îmbalsamatorii nu le foloseau tot timpul si nici toti îmbalsamatorii nu erau egali. E ca treaba aia cu Dorel care va te intreaba iritat: “Da’ cine v-a lucrat aicia?”.
Cum era viata pentru un îmbalsamator egiptean?
În Egiptul Antic, conducatorii si membrii claselor superioare au fost initial singurii oameni care au fost îmbalsamati. Cu toate acestea, pe masura ce mumificarea a devenit comuna în întreaga societate egipteana, îmbalsamatorii si-au ajustat practica, oferind servicii în functie de statutul social al subiectului. E clar ca pentru bogati procesul era mult diferit si foarte costisitor. Pentru saraci, o varianta mai simpla, desigur!
O descoperire arheologica recenta din necropola Saqqara din Egipt atesta acest lucru. Descoperirea unui atelier de îmbalsamare cu echipament corespunzator si cinci mumii a scos la iveala „diferente socioeconomice clare între mumiile pregatite”, potrivit lui Ramadan Badry Hussein, directorul al roiectului Mormintele Saqqara Saite.
Ideea ca nu toate îmbalsamarile erau la fel, însa, nu este deloc noua. Herodot a scris despre cele trei tipuri de îmbalsamare înca din secolul al V-lea î.Hr. Când venea momentul, îmbalsamatorii le aratau membrilor familiei optiunile pentru mumificare. Iata ce ne spune insusi Herodot:
“În aceasta ocupatie, anumite persoane se angajeaza în mod regulat si mostenesc asta ca mestesug. Imbalsamatorii, ori de câte ori primesc un corp, le arata celor care l-au adus modele de lemn pictate foarte detaliat ca sa para reale, iar cea mai buna dintre modalitatile de îmbalsamare se spune ca este cea a carui nume este o impietate sa fie folosit când se vorbeste despre o chestiune de acest fel; al doilea tip de imbalsamare pe care îl arata este mai putin bun decât acesta si, de asemenea, mai putin costisitor; iar al treilea este cel mai putin costisitor dintre toate. Dupa ce le-au spus despre asta, ei îi întreaba în ce mod dorescsa fie pregatit prietenul lor. Apoi, dupa ce au convenit pentru un anumit pret, se îndeparteaza.”
Mai simplu spus, îmbalsamatorii le -au aratat membrilor familiei trei exemple de machete de lemn, dintre care primul se crede ca semana cu Osiris si au întrebat cu ce model doreau sa arate ruda lor când va intra în viata de apoi.
Ce insemna un atelier de imbalsamare si cum arata acesta?
Se pare ca atelierele de îmbalsamare erau adiacente camerelor funerare. Sursele egiptene se refera la locatiile în care avea loc îmbalsamarea drept „Casa Buna”. Atelierul în sine era cunoscut drept „Locul Pur”. Istoricii si arheologii credeau de mult timp ca îmbalsamatorii ridicau corturi sau structuri temporare în apropierea locurilor de înmormântare pentru a-si face munca. Cel mai probabil, acest lucru a fost facut departe de zonele rezidentiale pentru a preveni ca mirosul sa afecteze populatia generala.
Descoperirea arheologica de la necropola Saqqara ne arata insa ca atelierul pe care l-au descoperit era ceva mai permanent decât se credea anterior. Atelierul este astfel conectat la un loc de înmormântare comun unde îmbalsamatorul îsi înfiintase magazinul.
Cat dura procesul de mumificare?
Potrivit lui Herodot, îmbalsamarea dura 70 de zile. El a descris procesul dupa ce imbalsamatorul curata corpul si ii îndeparta organele:
“Ei îl pastreaza pentru îmbalsamare acoperit în natron timp de 70 de zile, dincolo de acest interval de timp nu le este permis sa-l îmbalsameze; iar când au trecut cele 70 de zile, ei spala cadavrul si îi infasoara întreg corpul în in subtire taiat în benzi, ungându-le dedesubt cu guma, pe care egiptenii o folosesc în general în loc de lipici.”
Totusi, acest lucru este oarecum înselator, deoarece erau necesari si alti pasi pentru conservare. Alte surse indica, de asemenea, ca intervalul de timp ar putea fi accelerat. Stela mortuara a preotului Psantik din secolul al VI-lea î.Hr. descrie un barbat care „a petrecut 42 de zile sub mâna lui Anubis, stapânul lui Tazoser”.
Procesul pe care îl întreprinde un îmbalsamator variaza în functie de optiunea aleasa de familia decedatului. Mai întâi, creierul era scos prin nas folosind un cârlig. Apoi, organele erau scoase folosind o piatra ascutita. De asemenea, erau îndepartati plamânii, stomacul, ficatul si intestinele, pastrand inima pentru ca egiptenii credeau ca aceasta este centrul sufletului si al identitatii unei persoane. Organele erau puse în borcane speciale pentru pastrare. Cavitatea era curatata cu vin de palmier si mirodenii si umpluta cu smirna si scortisoara chinezeasca înainte de a fi cusuta la loc.
Potrivit lui Herodot:
“Cei care doresc calea de mijloc si vor sa evite costurile mari, pregatesc decedatul în felul urmator: dupa ce si-au umplut seringile cu uleiul care se obtine din lemn de cedru, cu acesta umplu de îndata burta fara intregul proces de imbalsamare si scos al organelor, apoi se pastreaza corpul numarul de zile stabilit pentru îmbalsamare si în ultima dintre zile scoteau din burta uleiul de cedru, pe care l-au pus înainte; acesta avand o asemenea putere încât scoate la iveala intestinele si organele corpului gatadizolvate; iar natronul dizolva carnea, încât sa ramâna doar pielea si oasele. Dupa ce au facut aceasta, ei dau înapoi cadavrul imediat în acea stare, fara sa mai lucreze asupra lui.”
La capatul inferior al spectrului de îmbalsamare, adica varianta low cost „Ei curata burta si apoi pastreaza corpul pentru îmbalsamare în cele 70 de zile, iar imediat dupa aceea, îl dau înapoi celor care l-au adus”.
Ce se folosea pentru o imbalsamare corecta?
Apa, uleiul si sarea au fost la baza oricarei îmbalsamari bune. Procesul s-a schimbat de-a lungul timpului, dar curatarea, uscarea si purificarea corpului au fost fundamentale pentru procedura. Apa era folosita pentru a spala corpul si era amestecata cu natron pentru a distruge carnea. Procesul era potential daunator si pentru îmbalsamatori – natronul fiind dur pentru piele, ochi si plamâni.
Natronul este o sare minerala naturala din carbonat de sodiu, folosita pentru a deshidrata organismul. Odata ce toate organele erau îndepartate, trupul era acoperit cu natron si lasat deoparte timp de aproximativ 40 de zile. Trupurile erau asezate pe mese înclinate, astfel încât lichidul sa se scurga în recipiente. Dovezile arata ca lucratorii foloseau si clorura de sodiu sau sare normala. În primele zile ale mumificarii, corpurile erau, de asemenea, acoperite cu nisip pentru a se usca în mod natural.
Potrivit lui Diodorus Siculus, scriind în secolul I î.e.n. , „Când imbalsamatorii se adunau pentru tratament, unul dintre ei baga mâna printr-o incizie în cavitatea toracica si îndeparta totul, în afara de rinichi si inima. Altul curata fiecare organ cu vin de palmier si apa parfumata. Dupa aceea, intregul trup era uns cu grija, mai întâi cu ulei de cedru si altele asemenea”. In urma sapaturilor arheologice de la Saqqara s-au gasit uleiuri si pahare de masurat.
Parfumurile erau deasemenea esentiale procesului din mai multe motive. Includerea de tamâie, smirna, scortisoara si alte esente si uleiuri parfumate în procesul de îmbalsamare a fost menita sa multumeasca zeilor. Acestea fiind spuse, parfumurile trebuie sa fi facut procesul mult mai tolerabil si pentru oamenii care pregateau corpurile. Ati vazut taximetristii aia care raman fara miros pentru ca folosesc prea mult odorizant de masina, nu?
Deoarece ungerea corpului cu ulei si parfum era atât de importanta pentru a-i da „miros de zeu”, aceasta operatiune avea loc în mai multe momente în timpul procesului. Odata ce creierul era îndepartat, lucratorii turnat în craniu un amestec de ceara, ulei parfumat si rasina pentru a-si pastra forma. Asa-numitul „Ritual de îmbalsamare” presupunea masarea corpului cu ulei de ienupar, ceara de albine, vin, mirodenii si lapte înainte ca incizia abdominala sa fie închisa. De asemenea, trupul era acoperit cu ulei de la umeri pâna la picioare în timpul ceremoniei de deschidere a gurii, când gura era redeschisa, astfel încât individul sa poata mânca în viata de apoi.
Si mumificarea finala a necesitat atentie la detalii. Imbalsamtorii trebuiau sa se asigure ca trupurile se aseamana cu formele lor originale, astfel încât sa fie recunoscute în viata de apoi. Odata ce s-a uscat suficient, natronul era îndepartat si trupul curatat din nou. În unele cazuri, lucratorii colectau unghiile de la mâini, picioare si parul care cazusera. Apoi umpleau cavitatile corpului cu rumegus, in si chiar nisip, creând o forma reala. Includeau desigur uleiuri si rasini parfumate.
Nu era neobisnuit ca îmbalsamatorii sa umple prea mult capul si corpul. Regina Henuttawy era atât de umpluta încât i-au obrajii i-au explodat. Corpul ei era, de asemenea, disproportionat când a fost gasit, desi de atunci a fost restaurata.
Au existat si alte preocupari cu privire la materialele puse în corp. Instructiunile ii avertizau pe muncitori sa aiba foarte mare grija ca trupul sa nu fie rasturnat cu fata in jos pentru ca este plin de materiale si alte substante, iar zeii care se afla în abdomenul lui ar putea fi deplasati din pozitia lor”.
Infasurarea finala era facuta cu atentie, dar ar putea fi externalizata familiei. Cea mai scumpa forma de îmbalsamare presupunea împachetarea. Potrivit lui Herodot, odata ce corpul era uscat timp de 70 de zile, muncitorii il spalau si înfasurau în fâsii de in. Corpurile tratate prin celelalte metode mai ieftine erau împachetate de familiile lor dupa fusesera uscate de profesionisti.
Inul era cel mai des folosit material pentru ambalare. Este posibil ca membrii familie regale sa fi fost acoperiti cu materiale textile de înalta calitate, dar cei care erau trimisi acasa au fost probabil înfasurati în haine întregi sau în articole de uz casnic ramase. Capul si membrele erau de obicei înfasurate mai întâi, în straturi pentru a pastra forma corpului.
Mumiile erau, de asemenea, prevazute cu amulete pentru a se pregati de trecerea în lumea de apoi. Amuletele erau sculptate cu simboluri sacre si erau asociate cu zei specifici – de obicei Osiris. Mumiile regale erau adesea împodobite cu bijuterii si metale pretioase. Odata ce corpul era complet învelit, se scufunda în rasina. Puteau fi adaugate si vopsea, masti si inscriptii.
Imbalsamarea femeilor era amânata, astfel încât barbatii sa nu corupa cadavrele. Potrivit istoricului grec Diodorus Siculus, îmbalsamatorii egipteni erau toti barbati care mostenisera aceasta profesie. Ca urmare, au existat reguli diferite pentru îmbalsamarea barbatilor si femeilor. În descrierea procesului din secolul al V-lea, Herodot a explicat:
“Cand sotiile barbatilor de rang inalt pier, trupurile acestora nu se ofera imediat spre îmbalsamate, mai ales daca acestea sunt foarte frumoase sau sunt mai apreciate decât altele, ci doar în a treia sau a patra zi dupa trecerea lor. Doar atunci sunt predate îmbalsamatorilor. Se procedeaza astfel pentru ca îmbalsamatorii sa nu le malalteze femeile, caci ei spun ca unul dintre ei a fost prins odata in acte de necrofilie, iar tovarasul sau a marturisit despre asta.”
Vechii egipteni credeau ca toata lumea merita sa fie îmbalsamata
Potrivit lui Herodot: “Ori de câte ori cineva, egiptean sau strain, se gaseste luat de crocodile sau de raul Nil, oamenii oricarei cetati unde a fost aruncat trupul pe uscat trebuie sa-l îmbalsameze si sa-l aseze în cel mai frumos mod ca sa fie ingropat într-un loc sacru, niciunul dintre rudele sau prietenii sai sa nu-l atinga, pentru ca doar preotii Nilului însisi se ocupa de trupul si locul acestuia.”
Acest lucru indica faptul ca orasul sau persoanele care gaseau trupul unui strain erau responsabile pentru plata costurilor de îmbalsamare. Potrivit lui Diodor, costurile erau nesemnificative.
Cum erau organizati cei care mumificau mortii?
Profesionistii erau organizati în bresle si sindicate. Sau cel putin asa le zicem astazi, un fel de uniuni muncitoresti impartite pe specializari. Herodot si Diodor spun ca îmbalsamarea era o profesie de familie. Pe masura ce practica a scazut sau crescut în popularitate, cererea pentru îmbalsamatori a fluctuat si ea. În perioada lor de glorie, îmbalsamatorii au format o uniune pentru a-si pastra secretele în siguranta.
Asa cum au existat diferite niveluri de îmbalsamare, a existat si o ierarhie pentru lucratori. Supraveghetorii sau “hery seshta” , cunoscuti ca „maestri ai secretelor”, au supravegheat procesul asumându-si rolul lui Anubis (care a pregatit corpul lui Osiris pentru viata de apoi) si purtând masti de sacal.
“Khetemu netjer” sau „purtatorul sigiliului zeului” si “khery-hebet” sau „pazitorul cartii sfinte” au rostit cuvintele potrivite la momentele potrivite, în timp ce “wetyu” pregatea materialele. Surse grecesti au descris mai târziu pe cei care faceau incizia si cei care murau cadavrul, dar nu exista un text egiptean care sa identifice aceste roluri.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5