Povestire scrisa in iunie 2013 la Venetia. Inspiratia a fost podul Rialto si Podul Suspinelor, viata canalelor noaptea, farmecul straniu al locului atunci cand domneste apusul.
Negru- taciune
Elianmar mergea alene pe malurile canalului. Ingandurat. Nici macar nu vedea pe unde ratacea. Se intreba cum de gresise. Atat de grav. Cum de nu isi daduse seama pana acum? Lasase inima sa-i dicteze si trebuia sa-i plateasca datoriile. Strabatea caldaramul maroniu al strazilor pustii cu felinarele aruncandu-i umbre ciudate si diforme la picioare. La fel de viscerale si anorganice ca propriile sale cuvinte. Visele, gandurile, amintirile, telurile se impleteau in acea noapte cu miros de iasomie si alge verzi. Linia apei clipocea ca gandurile lui duse de maree. Iar luna ii adancea temerile, groazele si nelinistea. Zidurile reci ii fredonau supararea si marea legana in acelasi ritm gondolele aliniate ca inelele lui Saturn. Iubise o….femeie. Si ce femeie! Pentru o vreme crezuse ca este steaua lui. Lazeri, gratioasa si eleganta ca placerea unui buchet de trandafiri in asfintit. Erau doi copii, dar stiuse din prima clipa ca ii este destinata. Plecase chiar in acea calatorie blestemata pe Vaskeros. Si se intorsese alt om. Toate pentru ea, pentru a fi fericiti impreuna. Tatal ei, un bogat negustor de matasari din port refuzase uniunea lor. Nopti intregi planuisera sa fuga impreuna. Zile la rand se uitasera unul in ochii celuilalt si-si jurasera iubire. Dar totul fusese in zadar, caci neinduratorul stapan planuise deja sa o marite cu un nobil de la curtea dogelui chiar cu o zi inainte sa se casatoreasca in secret. Aflase deabia cu o seara in urma, si, impins de elanul tineretii si de prea multe sticle de vin de Porto, planuise sa se sinucida. Voia sa vasleasca pana in larg si sa-si lase corpul sa fie purificat de ape. Tatal sau il invatase sa sfinteasca marea. Batranul era un vechi amarosso, un venetic al marii si al lunii. Venetienii bogati uitasera ritmurile marii si respectul fata de natura. Se refugiasera in palatele lor bogate, printre straini si muzici impietrite. Uitasera de nuantele vremii si de capriciile furtunii si cautasera adapost in luxoasele incaperi. Uitasera marea, iar ea isi intorsese privirea de la ei. Marea Zeita dormea uitata. In salile ticsite de candelabre rasunau clinchetele farfuriilor de portelan si ale sticlei de Murano. Taisul vantului si clinchetul departarilor fusese redus la tacere, ignorat, impins intr-un cotlon de povesti pentru copii. Si noile generatii cresteau, insa batranul isi invatase copilul sa respecte vechile obiceiuri. Si tanarul se intorcea deabia acum, in ultimul ceas de nevoie, la vechile legi. Caci iubirea daduse gres, iar cinstea era dezonorata. Se impletici iesind de pe gangul care dadea in piata mare si ajunse pe Puntea Suspinelor.
Vechiul pod gemea lugubru, la fel ca iubirea sfaramata din sufletul lui pierdut. Auzise multe povesti despre pod si despre indragostiti, dar nu dadu atentie nici stafiilor taciturne, nici duhurilor care pandeau trecatori intarziati. Se repezi spre casa, o maghernita inchiriata la baza podului; o camera intunecata cu o usa deformata de vreme si mucegai pe peretii holului.
Deabia reusi sa invarta cheia imensa in locul unde poposea fantoma usii si o dadu pe pamant alunecand. Se simtea atat de istovit incat si patul parea a fi departe, in alta lume. Se incapatana de-a busilea, se spriji de fotoliul tapitat, invelit in catifea, mai vechi ca timpul, iar acesta scartai cu un sunet groaznic de bun venit; un prieten vechi, singurul pe care-l avea in acel moment. Scrinul posomorat, varul scorojit de pe pereti si mirosul de alge in putrefactie care isi facea simtita mireasma pe sub usi si din golul ferestrei paru sa-l trezeasca la realitate. Aprinse o lumanare la indemana si isi privi camera la fel ca viata de pustiita. Rece, dezolanta, tacuta si urat mirositoare. Se apropie taras de fereastra impiedicandu-se in maldarele de haine si carti care statea imprastiate pe jos. Doar luna si cateva stele mai sclipeau pe cer, iar marea aluneca sinuos in canale. Nicio miscare la orizont, niciun zgomot nu tulbura adancurile. Orasul lacustru dormea, transpus intr-un vis aievea, alunecand spre nefiinta si nimanui nu-i pasa. Bogatii dormeau in paturi pufoase, ocrotiti si vegheati de focuri calduroase. Suspina abitir. Aduna cateva haine la nimereala, arunca cateva carti in sacul marinaresc, o bucata de paine si cateva mere uscate si ofta prelung. Se gandea la ea, se gandea la tatal sau, la sine, la mare, la vuietul din capul sau. Se apleca in fata scrinului imens, pios ca intr-o rugaciune. Din partea dreapta a piciorului sculptat sub forma de grifon iesi la atingerea lui o cutiuta subtila, frumos ornamentata. Era un sertaras ascuns de tatal sau. Aici isi tinea amintirile cele mai de pret. Doua ilustrate cu mama sa la 18 ani. Ziua cand se casatorisera; parea atat de fericita in fata basilicii Sacre Dios si tatal sau, inalt, cu barba marinareasca si nelipsita palarie. Nu parea atat de ursuz pe cat il stia el. Alaturi, intr-un manunchi de catifea rosie, inelul mamei sale. Inelul pe care ar fi trebuit sa i-l dea ei. Le stranse cu drag la piept si grabit, inchise sertarul ascuns. Isi lua sacul pe umar, mai arunca o privire de ultim ramas-bun si iesi furtunos. Se indrepta spre docuri, dar ceva il facu sa coteasca si sa se opreasca din nou pe Puntea Suspinelor. Ceva il atrasese mereu in acest loc nefast. Inca de mic il gasise fascinant si nu putuse sa-i reziste. Intr-o noapte, vrusese s-o aduca aici si pe ea, dar teama si povestile batranelor o inspaimantasera prea mult. Batrana Grihild care il crescuse dupa moartea suspecta a mamei sale ii povestise cum insusi Diavolul astepta drumetii pe acel pod la miezul noptii de fiecare sarbatoare a Mortilor Vii. In popor i se spunea sarbatoarea sufletelor,si, desi nu era agreata de biserica catolica-mama, preotii stiau mai bine sa nu se amestece in vechile ritualuri. Erau obiceuri ramase din vremuri vechi, iar unii inca le cinsteau. Familii vechi de obicei, asa cum era si a lui. Batrana ii povestise cum diavolul se targuia pentru sufletele oamenilor si se gandi dintr-o data, apasat, ca ii parea rau ca era trecut mult de miezul noptii. Pana la urma nu mai avea nimic de pierdut. Cu gandul asta se indrepta inspre docuri, cu sacul pe umar si deznadejdea la spinare. Un gand negru i se furisa la picioare in timp ce doi ochi negrii il pandeau din adancuri. Simti ceva rece la picioare si se simti tintuit pe loc de o putere inexplicabila. O pisica neagra cu ochii profunzi ca noaptea il astepta la nici doi pasi exact cand sa traverseze puntea. Se speriase la inceput, noaptea nu era deloc un sfetnic bun pe aceste canale periculoase. Multi cazusera in apele adanci si negre si nu mai fusesera gasiti. I se paru ironic ca un alt suflet, la fel de negru ca al lui, mai ratacea la orele astea tarzii. Se apropie de animal insa acesta nu parea sa se indure. Intinse o mana chemand-o usor, insa pisica noptii il fixa cu ochii stralucind in lumina lunii. Ochi negru-taciune, gandi el. Seamana asa mult cu ai…dar sa nu ma mai gandesc la asta. Vrei sa mergi cu mine, pisico? Intreba el. Si vantul ii raspunse, marea se involbura, si parca luna isi pierdu stralucirea pentru o clipa. Nori grosi se asternura pe canal si aburii invaluira podul. Intinse mana atras de naluca insa aceasta sari inapoi cu o miscare de pantera si il zgarie pe mana dreapta. O zgarietura adanca pentru o lighioana asa de mica. Nici macar un prieten nu voi gasi in noaptea asta urgisita. Va trebui sa plec. Isi prinse o batista de mana, isi stranse haina caci vantul batea cu putere si mari pasul.
Sari in Cintessa, barca tatalui sau, desfacu paramele energic si isi facu loc sa iese in larg. Ca si atunci, la Vaskeros, stiind ca e pentru ultima oara. Nicio lumina pe luciul apei, doar farul legana sclipiri de diamant pe chipurile imbatranite ale cladirilor. Noaptea curgea incet si vantul spunea povesti de dor gadiland cetinile de pe San Maggiore. Trecu val vartej prin fata Capului Nins si se invarti de cateva ori in jurul bisericii El Agliematto de pe insula Lecuza. Motorul vechi cu aburi duduia iar sunetele se reverberau in mintea sa. Aici urma sa aiba loc ceremonia. Inima ii batea sa-i sparga pieptul si credea ca plansul il va inneca odata cu barca. O iubise dupa toate legile pamantului si cu toata fiinta lui, iar acum totul se destramase precum marea de aburul cetos ce se inalta din pieptu-i. Uitase sa respire cu adevarat pentru sine si cladirile printre care barca aluneca pareau sa-l stranga, sa-l asfixieze cu greutatea lor, cu intunecimea si mirosul lor de bani rancezi, de priviri reci, de grandoare putrezita si de coloane roase de sare, vant si timp. Pilastrii se holbau goi rapiti de haine, in mantii de catifea neagra si pescarusi adormiti tipau pe tarmuri urlandu-i in golf durerea. Trecu repede, ca o umbra gri, o fosila a vechilor vremuri prin canalul ingust. Zari farul ce veghea intrarea, insa il ocoli pe la nord, intr-un viraj mare. Nu mai vroia sa vada si sa opreasca pentru nimeni. Credea ca e singura fiinta care traieste si respira in acea noapte, iar zgomotul imensului petrolier care trecea ii risipi gandurile razbunatoare. Scapase ca prin urechile acului de moarte de atatea ori, dar nu se indrepta oare tot spre ea? Rase ca un nebun la gandul asta si se arunca inainte. Mana il supara si deveni mai agitat. Licarul farului urla spre el si spre lumea pe care o parasea. Inainte era doar intuneric, negru abis sclipind totusi in nuante de argint picurat din luna si un alb laptos purtat de stele. Un fundal negru-taciune pe care se contura infinitul. Un peisaj in care dorea sa se contopeasca si sa uite. Privi in ochii genunei. Urla ca un bezmetic in intunericul de nepatruns. Astepta un raspuns, o chemare, ceva, dar marea nu-l asculta. Lasa pana la urma carma in deriva si se agata de a patra sticla de Porto. Vasul era ticsit cu bautura si condimente – ultima lui incarcatura – care nu fusese livrata la timp. Il ruinase. Nu mai putea lucra in oras, dar … hmmm….nici nu mai avea nevoie. Acelasi ras crispat isi facu aparitia pe buzele sale. O privire dementa insotita de o hotarare oarecum fermecatoare, pierduta in ochii-i adanciti in pupile. O hotara clara, dincolo de luna, de mare, de ea, de soarta. Arunca sticla tare si o sparse fulgerator de babordul navei. Se aseza ametit si deschise o alta. Barca plutea dezolant, lasandu-si doar siajul martor trecerii ei prin aceasta lume. Privi nedumerit cateva pasari de noapte si strigatul lor ii paru ca vine din lumea de dincolo. Il chemau oare? Cu inghitituri mari se ridica in picioare fara sa observe cat de mult se indepartase de linia tarmului si ca un vanticel ciudat adia brusc dinpre rasarit. Purta sunete bolnavicioase dinspre est si o duhoare de nerecunoscut. Vantul se inteti apoi si catargul fu tarat spre el. Deabia atunci paru a se trezi putin. Mirosi vantul si stiu ca furtuna era aproape. Se uita in jur. Nimic. Doar bezna. Urca in varful catargului cu greu, oprindu-se din cinci in cinci minute pentru a respira. Era obosit, atat de obosit de parca in vene i se scurgea toata cerneala acelor randuri nescrise. Ajuns in varf, scruta orizontul, dar niciun indiciu nu-i dadu de gandit. Nu vedea nicio insula, niciun petec de pamant. Asta il facu sa creada ca deviase mult spre nord. Se uita in sus, asa cum il invatase tatal sau, sa aprecieze pozitia stelelor, dar cerul era prea intunecat si cateodata se vedeau sclipiri insa nu le putea identifica. O smucitura violenta aproape il facu sa-si piarda echilibrul. Vantul calm incepuse sa faca ravagii, iar catargul ameninta sa-si ia zborul dintr-un moment in altul. Poate adrenalina sau un curaj nebun il facura sa-si dea seama de situatie, sa o evalueze si sa reactioneze ca un vechi lup de mare. Asa cum il invatase tatal sau. Uita pentru o clipa de gandurile negre, de furia si haosul din el. Se arunca pe prima franghie si ajunse la parapet. Incepu imediat sa stranga vela mare si gabierul. Marea incepuse sa se zvarcoleasca. In agonie, valurile clocoteau sub punte maturandu-l cu stropi sarati. Lucra frenetic, ud pana la piele, secat de puteri. De cateva ori fu tarat de torent spre marginea cambuzei. Se gandi la gustul de Porto, la ochii ei, la tatal sau spunandu-i: Ai grija fiule, marea poate fi o amanta periculoasa. Cand sa aduca vela mica jos un zgomot infernal urca din mare si fu pocnit de catargul care se misca amenintator. Se facu intuneric si dintr-o data simti ca zboara….totul era rece in jur…si plutea. Grijile il parasisera. Fusese aruncat peste babord. Durerea se estompa si alta lume ii lua locul. O vazu pe ea in rochie de mireasa asteptandu-l pe insula. Il vedea pe tatal sau in mica camaruta intinzandu-i mana. Mirosea a pasca, era Craciunul, lumanarile ardeau, focul din camin si totul parea familiar; iar intr-unul din colturi, mama sa, Eleonore, zambea. Inelul de pe mana ei stralucea ca un diamant si parea sa atraga lumina focului si a luminii din camera. In celalalt colt, observa acum, un ghemotoc negru, ciudat de cunoscut, dar nevazut de altii – o pisica neagra ai carei ochi pareau sa-l certe. Negru-taciune si visul se rupse. Cazu in abis mai adanc si dinolo de el.
O durere sfasietoare in coasta dreapta fu primul lucru care ii trezi simturile. Vru sa urle dar avea gura plina de apa de mare si nisip. Amar i se scurse in sange si-n vene si crezu ca-i gustul mortii. Dar nisipul rece ii scarsnea in dinti si talazurile in urechi. Se uita imprejur si vazu ca era pe o plaja. Un nisip fin ii maturau valurile si cativa pescarusi care il crezusera mort falfaira a dispret ridicandu-se sub soare. Incerca sa se ridice si durerea il facu sa planga. Nu se putu abtine si un strigat de deznadejde ragusit ii iesi din piept. Incepu sa-si aminteasca noaptea cea neagra, marea, podul…acum pierduse cu adevarat totul. Si oare ce-l mai tinea in viata sub acel soare scaparator? O tristete ce veghea de mult i cuprinse in bratele-i tandre si se lasa prada nisipului. Nu mai putea face niciun pas, nu mai voia. Era prea mult de indurat pentru un om. Un om care n-a facut nimic rau. Si atunci, o mana rece ii atinse chipul. Crezu ca viseaza si se lasa desfatat de acel sarut al mortii, de atingerea rece si de…..Deschise ochii incet, mijind de stralucirea rece, si langa el, aparuta ca de niciunde statea o femeie. Un chip palid si doi ochi negri taiati in strafundurile pamantului ce inghiteau lumina. O tanara imbracata intr-o rochie lunga rosie patata de nisipul marii ii lua capul in maini si il ajuta sa bea. Fara niciun cuvant. La inceput se inneca, dar ochii ei il cheamau la viata. Vru sa multumeasca, sa spuna mai multe, dar straina ii puse degetul pe buze si zambi ametitor. Poate intr-o alta zi, intr-o alta lume, dar acel zambet parea sa stie mai multe. Atunci se auzira glasuri de dincolo de stanci. Atunci observa plaja pustie. Cativa vanatori de comori si cainii lor cautau relicve din furtuna de noaptea trecuta. Se mirara cand il gasira si il ajutara sa se ridice. Un bunic cu fes marinaresc si un nepot de nici 14 ani insotiti de trei dulai mari si galagiosi. Probabil cainii il simtisera, caci batranul nu venea niciodata atat de jos pe coasta.
– Cum ai ajuns aici, fiule? il intreba un mosneag cu barba sura imbracat intr-o haina parca gasita pe fundul unui cufar marinaresc. In starea asta? Te-a aruncat vreun val de pe barcaz? Cum ai supravietuit furtunii asteia nebune?
– Am cazut, zise el tusind, da, am cazut si marea m-a purtat. Varsa putin si apoi isi spuse povestea celor doi cautatori de epave.
– Esti fericit, baiete. Fericit ca te-am gasit pesemne, rase mosul in barba. Daca n-ar fi fost cainii, probabil te-ar fi gasit dupa cateva saptamani. Partea asta a insulei e pustie, mai ales dupa furtuni. Oamenii ocolesc capul asta rascolit de vant, sau nu stiai asta? Zise omul banuitor din fire. I se parea ciudat cum un marinar s-ar aventura in plina furtuna, noaptea, pe meleagurile astea bantuite.
– Dar n-ati vazut pe nimeni cand ati venit? O femeie? O tanara? Incerca baiatul sa-i intrebe?
– Pesemne ca marea ti-a luat mintile, fiule. Nu-i nimeni aici, doar noi si cainii. Pesemne ca il demonio ti-a facut o vizita, si rase strasnic. Dar ochii lui spuneau altceva. Hai sa facem o targa si sa te ducem acasa, tinere. Alchimi, cauta dincolo de dealuri si vezi ce poti gasi.
Il trasera la mal si simti ca-si lasa o parte din trup si din durere in mare. Unchesul porni un foc din amnarul din desaga si baiatul pleca sa confectioneze o targa. Se parea ca stiau bine ce fac si tanarul se lasain grija lui. Focul puternic si cateva inghitituri de vin fiert il facura sa-si simta din nou mainile. Pana veni baietanul, soarele se ascunsese dupa norii cenusii.
– Trebuie sa innoptam aici. S-a facut tarziu, si daca nu suntem atenti pe stancile alea s-ar putea sa ajungem si noi pe targi. Avem ceva merinde si cainii sa ne pazeasca. Din nou rase. Avea un umor marinaresc batranul, suficient cat sa nu-ti mai arda sa razi.
Vorbira putin in timpul mesei frugale compusa din pesmeti marinaresti, carne sarata, mere uscate si vin. Se lasa frigul si batranul scoase din desaga lui un flanel lung de lana si o scurta tivita cu blana de vulpe. Baiatul multumi in gand si se imbraca cat de repede putu. Vantul batea cu putere in acea parte a capului, rascolind nisipul si aruncand scantei in cer. Cainii se facusera covrig in jurul focului si frigul se facu simtit. Cerul era atat de clar dupa furtuna incat puteai vedea toate constelatiile aliniate dincolo de Ursa Mare. Privind cum licareau astrii se pomeni intreband din nou de femeia in rosu. Baietanul adormise si batranul parea mai slobod la gura dupa cateva pahare de vin.
– Asculta, fiule, am sa-ti spun asta si ai face bine sa deschizi urechile caci nu voi repeta de doua ori pentru o baba surda.
Tusi gros, lung, ca pentru a capta atentia publicului si baiatul se intreba daca nu cumva povestea asta era auzita prin tavernele din port. Era o seara de octombrie. Frig ca dracu’ gol. Cerul ca smoala. Aveam 19 ani. Eram mus de doua luni pe Alahambra, o corabie ce vazuse multe la viata ei. Aveam cap compas spre Capul Nins. Batea o hula dinspre coasta dar marea era calma. Cand, spre 12 noaptea s-a pus napasta. Cerul a inceput sa tune, iar marea sa se zvarcoleasca de parca voia sa ne inghita. Barometrul a scazut brusc, iar capitanul a ordonat sa intoarcem spre cel mai apropiat port, spre Panseras. Eram la 9 leghe de port, ziceam eu. Matelotii au trecut la panze, si motorul a inceput sa clocoteasca. Duduia, asuda si spurca cerul cu aburi grosi. Mirosul de taciune si carbune aprins imi inunda gatul in timp ce incercam sa prindem greementul. Ne-am chinuit doua ore in zadar. Batrana capricioasa ne arunca cat colo ca pe un vreasc in bataia vantului. Cumva ne indreptaram spre un banc de nisip ascuns si motorul si carma explodara. Ramaseram in jocul sortii. Cativa pusera pe ei colacele de salvare tocmai cand un val imens matura puntea. Si eu am fost printre aceia. Nu sunt mandru de mine. De ce sa nu recunosc? Mi-a fost frica ca dracu in noaptea aia. Frica de moarte, frica ca voi fi inghitit de genune. Si aveam doar 19 ani. Ma gandeam la toti cei care ma asteapta acasa. Dupa ce marea ma arunca ca un dop la suprafata, auzi un parait sinistru si stiui ca Alahambra lovise alt banc sau chiar mai rau. Parea ca aud sunetele colegilor mei si pe deasupra lor, vuietul furtunii, zgomotul metalic al tamburului, mirosul de carbune ars si marea care ma arunca ca pe o scoica. M-am trezit a doua zi pe plaja. Istovit, mort de sete, doar cu acel colac in jurul meu. Am ratacit zile in sir pe langa capul nins, de cateva ori am crezut ca vad corabii. Am baut apa din mare apoi am varsat o zi intreaga. Aproape innebunisem, soarele devenise ucigator. Imi storceam creierii sa gasesc o iesire, dar eram deja invins. Nu mai aveam nicio speranta, trecusera patru zile fara apa si mancare. Hoinaream neincetat, aveam buzele arse si trupul uscat. Intr-un final, m-am intins pe jos, mai asteptam doar sa mor si ma rugam sa fie repede si fara chinuri. Ma gandeam la cei de acasa cand am simtit picaturi reci pe buze. Am crezut ca visez si am tinut ochii stransi de teama sa nu ma trezesc. Picaturile mi s-au varsat pe fata, pe buze, pe ochi, pe piept. Simteam racoarea lor tacuta si o mana rece mangaindu-mi nisipul din par. Am deschis incet ochii de parca nu voiam ca visul sa se termine. Elianmar tresarea parca la fiecare cuvant si ceva parea….Am deschis ochii, continua batranul lup de mare, si acolo, langa mine, statea o faptura minunata, o femeie….In rosu, tipa Elianmar ca pus pe jar si ochii stateau gata sa ii iasa din orbite. Sarise in picioare fara sa-si dea seama si avea o privire de nebun.
– Da, fiule, in rosu. Femeia in rosu statea langa mine. Rochie rosie si ochi negrii ca taciunele sclipind in vatra.
– Deci si tu ai vazut-o. De ce m-ai mintit? se agita zbuciumat Elianmar. Trebuie s-o caut. Trebuie s-o cautam. Poate fi aici, langa noi.
– Nu, fiule. Aceea nu-i femeie. E duh.
– Cum? Dar am simtit-o. M-a atins. Te-a atins si pe tine. Ne-a salvat viata…
– Fiule, toata intamplarea asta s-a intamplat acum jumatate de secol. Cum de ar arata la fel dupa atata timp? Gandeste-te. Asculta-ma si opreste-te. Din asta nu va iesi niciun lucru bun. Opreste-ti cautarea si afla-l pe Dumnezeu. Numai asa vei gasi scaparea si mantuirea. Nu degeaba a venit Ea la tine.
– Dar m-a salvat, omule, nu intelegi? arunca cu dispret vorbele Elianmar. Duh sau demon ii datorez viata. Asta nu e un lucru pe care sa-l treci cu vederea. Am o datorie fata de ea si o voi plati.
– Biet nebun, cum ii poti da tu ceva cuiva din alta lume? spuse linistit batranul. Intelege si potoleste-ti setea, se auzi in glasu-i compatimitor. Ti-a salvat viata, dar intreaba-te pentru ce? Am trecut la fel prin asta, am cautat-o in toata insula dar n-a fost de gasit. Duh al marii sau demon al furtunii, nu a vrut sa fie gasita. E mai bine asa, pentru toata lumea. Crede-ma, fiule, nu-ti cauta in zadar moartea. Nu rataci.
– Scuteste-ma, batrane de sfaturile tale. Nu esti tatal meu. Elianmar scuipa vorbele cu venin, taios, jignindu-l pe batran si intorcandu-i spatele.
Simtea ca stomacul i se intoarce pe dos. Voia sa urle in pustiul asta nenorocit. Voia sa fuga, sa zboare, sa inghita marea, dar nu putea si durerea reveni aprig, tot mai patrunzator. Adormi intr-un final chinuit de ganduri. Vedea femeia in rosu, vedea marea. Vedea sangele, auzea chemarea tatalui sau si rochia mamei cand era mic. Asa catifelata, dantela rosie….dar rosie era si…..chipul ei, negru-taciune.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.