Istoria evolutiei culturii populare din Crisana si Maramures sub aspectul fundamentelor etnologice se articuleaza pe o solida zestre folclorica, bogata in mituri, legende si povesti – marturie a existentei in acest spatiu de civilizatie romaneasca a unor particularitati remarcabile.
Legaturile comerciale realizate din cele mai vechi timpuri pe drumurile seculare cu Transilvania, Moldova si Bucovina sunt considerate un veritabil „suport de ocazii folclorice” inca din perioada „legendarelor descalecari”, asa cum subliniaza provesorul universitar Dr. Constantin Cornita, din cadrul Universitatii de Nord din Baia Mare, in lucrarea sa intitulata „Tara Maramuresului. Coordonate geografice si istorice” (2010).
Datini si credinte, obiceiuri si legende maramuresene
Romanii din Crisana si Maramures sunt printre cei mai conservatori in privinta traditiilor si obiceiurilor populare, iar zonele rurale constituie veritabile leagane de legende si povesti condimentate din belsug cu snoave specifice umorului local, pentru care oamenii de pe aceste meleaguri manifesta o inclinatie cu totul si cu totul iesita din comun.
Hazul e la mare pret si-si face simtita prezenta pana si in cele mai neasteptate locuri – drept marturie in acest context, sta faimosul Cimitir vesel de la Sapanta, unde moartea pare sa treaca in mod paradoxal pe planul doi, lasand loc din belsug glumelor celor care fura plini de viata odinioara.
Mari iubitori de mestesuguri, romanii din Maramures si Crisana obisnuiesc si azi sa se reuneasca la sezatori si la muncile gospodaresti traditionale, istorisind povesti din vremuri de mult apuse, avand drept protagonisti eroi mai mult sau mai putin fantastici, de la Feti-Frumosi si Ilene-Cosanzene, pana la infricosatorul balaur care scuipa limbi de foc, atat de asemanator la infatisare cu celebrul dragon al civilizatiilor asiatice.
Legendele maramuresenilor – oamenii „coborati direct din cer”
Nu exista asezare in Crisana si Maramures unde sa nu abunde legendele despre originile lor, despre tainice locuri in care s-ar afla ascunse comori nemaivazute, despre temple pagane, batrane vrajitoare ce cunosc secretele vietii fara de moarte si chiar despre calugari ce vorbesc direct cu Dumnezeu si cu ingerii Sai.
Fotograful japonez Miya Kosei sustine ca „raiul are chipul Romaniei” si ca „maramuresenii sunt coborati direct din cer”, referindu-se la naturaletea cu care acestia istorisesc legende din batrani, incredintati de samburele de adevar al acestora si astupandu-si jumatate de gura in causul palmei, ca pentru a nu atrage cine stie ce spirit rau asupra celor ce asculta.
„Case acoperite cu stuf, carute trase de cai si vite care trec pe drum, un cocos care canta sau vocea oamenilor care vorbesc de parca ar canta; toate acestea, intalnite in fiecare sat, creaza senzatia de apropiere (…)”, descrie fotograful nipon acest scenariu feeric in care basmul pare sa se simta la el acasa.
Insasi nasterea Maramuresului detine o legenda proprie, pe care locuitorii o istorisesc nu de putine ori la gura sobei, in serile friguroase de ianuarie – este legenda fiicei ultimului urias care salasuia demult pe aceste meleaguri: Roza Rozalina.
Potrivit acestei legende, fata zari intr-o dimineata un grup de flacai aflati la muncile campului pe malul Izei si se indragosti nebuneste de unul din acestia, desi socoti pe data ca nu-i va fi cu putinta sa-l ia de sot din pricina ca era mult prea mic de stat pentru o fata de urias.
Cuprinsa de disperare, Roza Rozalina il implora cu lacrimi in ochi pe tatal sau sa savarseasca o ultima minune inainte ca neamul uriasilor sa se stinga cu totul pe acest pamant – induiosat, uriasul sufla peste fieciorul ce-i era drag fiicei sale si-l facu sa creasca de indata, iar pe Roza o descanta sa se micsoreze, astfel incat cei doi sa se poata casatori.
Se spune ca Roza Rozalina si feciorul cel „suflat de urias” fura in realitate parintii din care se trag toti maramuresenii – inalti, vanjosi si plini de voie buna, punand temelia asezarii cunoascute azi sub numele de Rozavlea.
La randul sau, Crisana isi are propriile legende, ca provincie istorica scaldata de Tisa, Mures si Somes, deopotriva si strajuita de culmile Apusenilor – un bazin in care basmele se impletesc in mod firesc cu realitatea, generand folclor si obiceiuri de un farmec aparte.
Cine a alungat balaurul din norul de ploaie, care stapanea Crisana si Maramuresrul
Una din cele mai nastrusnice basme locale istoriseste ca in vremuri de mult apuse, peste Crisana si Maramures stapanea un balaur infricosator, scuturat din cer dintr-un nor urias de ploaie care se abatu asupra acestor meleaguri in plina vara.
Balaurul parjolea totul in cale, se infrupta cu nesat din roadele locului si se lingea pe mustati dupa ce inghitea pe nerasuflate vitele si oile bietilor sateni care nu reusisera sa se refugieze in munti dupa napasta ce se abatu asupra plaiurilor lor.
Tot la vremea aceea, un imparat mare si puternic dadu sfoara-n tara ca oricine va reusi sa doboare cumplita fiara, va avea parte de multe onoruri, bogatii si faima, fiind rasplatit dupa cum se cuvine de suveranul ce pierduse deja, in confruntarea cu balaurul, multime de osti, cai si arme de tot soiul.
In temnitele imparatului, la Sighet, se afla ferecat si un tigan, hot la drumul mare, caruia nu i se ingaduia nici macar sa-si ia zilele, fiindca sterpelise multime de lucruri scumpe boierilor de la curte si in plus fura si sarea ce lua drumul catre cetatile austro-ungarilor; tiganul socoti ca n-ar fi rau sa-si masoare puterile si siretenia cu balaurul, chiar daca nu are prea multi sorti de izbanda – „cel putin voi zari inca odata lumina soarelui si voi asculta din nou fosnetul padurii inainte sa ma ia Batrana cu Coasa” – isi zise el gandind ca temnita imparatului e prea stramta si intunecata pentru gusturile sale.
Tiganul porni la drum si ajunse in Apsa de Mijloc, pe malul drept al Tisei, la vremea cand balaurul dormea pe fundul lacului de pe dealul numit Plesca. Vazand ca oglinda apei era linistita, tiganul isi lua pusca cu doua tevi pe care i-o dadusera oamenii imparatului si se ascunse in coroana stufoasa a unui stejar, asteptand sa dea ochii cu infricosatoarea bestie.
Dar cum statea el, asa, pe o craca groasa a copacului, obosit si prafuit de drum, il prinse somnul la umbra, in fosnetul lin al frunzelor si ciripit de pasaret, trezindu-se abia cand balaurul iesi spumegand din apele lacului, maniat din pricina ca adulmeca miros de om in apropiere, dar nu-l vedea din cauza frunzisului des al stejarului.
Tiganul se cutremura de spaima si cu mainile tremurande apuca pusca si tinti la nimereala spre cumplita aratare, iesita pe jumatate din apele lacului, lovind-o drept intre ochi. Cu un urlet infricosator, balaurul isi dadu duhul, cufundandu-se in apele lacului, ramanandu-i la suprafata doar o bucata de spinare solzoasa, pe care corbii o ciugulira zile-n sir, pana cand balaurul disparu cu totul in adancul apei.
Asa ajunsera oamenii sa numeasca lacul cu pricina „Taul Balaur”, amintind de dihania uriasa care se aciuase odinioara in apele sale, iar imparatul porunci sa se sape santuri adanci din varful dealului pana la Tisa, ca sa se scurga apa din tau si sa controleze soldatii cu pustile atintite, daca nu cumva balaurul a last ceva pui pe fundul lacului.
Apele fura astfel strecurate si batute cu greblele, iar tiganul fu rasplatit pe masura, dar si in ziua de azi, satenii din partea locului rad de cei ce „taie frunza la caini”, luandu-i peste picior cu zicatoarea potrivit careia ar umbla „cu grebla la pescuit in Plesca”.
Cate bordeie, atatea obicee si cate sate-n lume, tot atatea nume
Asezarile din Crisana si Maramures au toate nume cu rezonante de basm – locuitorii lor cunosc cate o legenda despre fiecare in parte, indeosebi asociate numelor apelor care izvorasc de pe aceste meleaguri, dar si legate de intamplari care ar fi avut loc cu multa vreme in urma, la vremea intameierii lor.
„Poreclele satelor dezvolta o chintesenta a unor defecte, dar unele dintre porecle au devenit, ca si la Penes Curcanu, din defecte, virtuti ai respectivilor locuitori”, subliniaza lectorul universitar Dr. Ilie Gherghes.
Zona din Barsana si-ar fi imprumutat numele de la turmele de oi barsane crescute de taranii locului.
Petrova s-ar numi astfel din pricina ca a fost intemeiat ca „sat al lui Petru”, iar Sighet ar fi de fapt talmacirea expresiei maghiare „loc intre ape”, din pricina ca a fost intemeiat la vremea la care un brat al Tisei strabatea lunca asezarii.
Calinestiul poarta numele unui fecior pe nume Calin, care si-a intemeiat gospodaria in vecinatatea Izvorului Hotroapei, iar catunul numit Copalnic Manastur ar fi fost intemeiat de un calugar descins dintr-o manastire muntoasa, in lunca raului Cavnic.
Numeroase sunt istoriile legate de numele localitatilor din Crisana si Maramures si la fel de multe cele ce istorisesc evenimente din cele mai iesite din comun care ar fi avut loc in timpuri stravechi in aceste zone.
Exista aici cate o legenda aproape pentru orice: pentru luna si soare, pentru curcubeu, pentru omul noptii, pentru pasarea maiastra sau pentru ielele padurii, pentru haiduci viteji si fete de imparat, deopotriva, dar modul in care oamenii locului le-au pastrat vii in cultura populara este fara indoiala unic si plin de farmec, purtand o amprenta aparte, ce le confirma propria identitate.
Bibliografie:
- Pacurariu, Mircea – „Istoria bisericii romanesti din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures pana in 1918”, 1992;
- Ilies, Alexandru – „Etnie, confesiune si comportament in Crisana si Maramures – studiu”, 1997;
- Pop, Ioan Aurel – „Istoria, adevarul si miturile: note de lectura”, 2002;
- Cornita, Constantin – „Tara Maramuresului. Coordonate geografice si istorice”, 2010.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5
5