Rolul pe care-l detine femeia in mitologie beneficiaza de o caracteristica oarecum bizara: nu e usor de identificat figuri feminine virtuoase si cu un comportament laudabil, intrucat scena este ocupata preponderent de personaje negative alese din randurile reprezentantelor sexului frumos.
Crearea femeii reprezentata in mituri si legende
In opinia criticilor, aceasta tendinta de a acorda spatiu larg protagonistelor ce savarsesc fapte reprobabile si demonstreaza un caracter capricios, se datoreaza societatii de tip patriarhal care a inregistrat o infloritoare perioada evolutiva ce corespunde in mare parte creatiilor mitologice specifice.
Mai mult decat atat: Claudio Basile, in lucrarea sa intitulata „Dea, Madre, Donna: miti ed origini del femminile” (2013), sustine chiar valabilitatea teoriei potrivit careia nu putine sunt miturile ce au reusit sa strabata vremurile pana in societatea moderna, doar sub o forma ce a suferit modificari considerabile fata de structura lor originala, astfel incat multe din personajele feminine sa dobandeasca o aura degradanta.
Analizand cu atentie zestrea de izvoare istorice care ofera informatii referitoare la cadrul mitologic corelat prezentei feminine in culturile popoarelor antice, desprindem trei matrici definitorii pentru evenimentele istorisite: femeia ca zeita, femeia ca mama si femeia „intrinseca” – infatisata independent de primele doua roluri.
Cititi mai multe despre:
Mitul femeii perfecte
ZEITELE SOARELUI SI PREOTESELE SOARELUI
Zeitele si reprezentarea feminina a superputerilor
Asa dupa cum afirma Riane Eisler in volumul sau intitulat „Il calice e la spada” (2011), una din teoriile cele mai intrigante care se refera la originile prezentei feminine in timporile stravechi, vizeaza modul in care aceasta prezenta a inregistrat o evolutie consistenta de-a lungul istoriei, influentand culturile, universurile spirituale si traditiile diferitelor popoare.
Autoarea afirma ca primele reprezentari simbolistice feminine apartin epocii de piatra, intr-un moment indepartat al societatii primitive, in care oamenii nu intelegeau inca fenomenul prin care pantecul umflat al femeii gravide zamisleste prunci ca urmare a actului sexual de cuplu barbat-femeie, astfel incat peretii pesterilor locuite serveau drept panoplie omagiilor aduse unei divinitati generatoare de viata, ca extensie macrocosmica a trupului feminin.
Aceasta ar fi asadar „prima zeita” aparuta in cultura oamenilor – izvor miraculos de viata, caruia i s-au asociat ulterior numeroase mituri si ritualuri ce legau in mod evident femeia de sevele, dinamicile si puterile cosmice ce guverneaza viata si moartea pe Pamant.
Este vorba mai exact, de era Paleoliticului Superior, cand zeita responsabila cu distribuirea vietii apare reprezentata in tovarasia mamelor tinere si a unor animale cu pui, precum ursoaica, lama sau caprioara, pentru ca mai apoi, spre neolitic, alaiul sau sa se imbogateasca, incluzand si femela de bizon, in ipostaze vadit protective.
Potrivit acestei proiectii stravechi, Creatoarea Suprema ar fi fost asadar de gen feminin – o divinitate care ar fi dispus popularea Pamantului cu forme de viata de ambele sexe, atribuind femeii rolul de a asigura perpetuarea speciei.
Ulterior, odata cu instaurarea patriarhatului, zeita detinatoare a sevelor vietii, fu socotita la randul sau creatia unui zeu atotputernic – cel ce a cladit abisurile, vazduhul si inaltimile, lumina si tariile cerului, precum si toate celelalte lucruri vazute si nevazute.
Este momentul in care miturile, ritualurile si tarditiile incepura sa se diversifice si sa capete amploare, generand cate o divinitate – masculina sau feminina – pentru mai orice lucru important din existenta omului.
Crearea femeii din perspectiva biblica
Din perspectiva biblica, „Dumnezeu a creat omul – barbat si femeie – dupa chipul si asemanarea Sa”, asa cum se specifica in „Geneza” (sau „Facerea”), intr-un moment in care ispravise de plamadit cerul, pamantul si apele – elemente carora le-a adaugat lumina si a stabilit succesiunea zi-noapte.
Totusi, inainte de crearea omului, Vechiul Testament precizeaza ca Dumnezeu a indestulat Pamantul cu viata de natura vegetala – „verdeata si pomi roditori”, pentru ca mai apoi sa organizeze anotimpurile, zilele si anii, sa plaseze Soarele, Luna si stelele „pe taria cerului” si sa adauge din belsug si viata animala
„Sa misune apele de vietati, fiinte cu viata in ele si pasari sa zboare pe pamant, pe intinsul tariei cerului” (Cap.I-20) si „Sa scoata pamantul fiinte vii, dupa felul lor: animale, taratoare si fiare salbatice dupa felul lor” (Cap.I-24).
Abia in finalul tuturor acestor munci, fu creat si Omul (Cap.I-27):
„Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie”.
Intr-o analiza detaliata a „Genezei”, Gianni Montefameglio afirma:
„Observand etapele creatiei divine, se noteaza ca din punct de vedere valoric, elementele create urmeaza o curba ascendenta: de la pesti se trece la pasari, apoi la animale, pentru ca in final sa se ajunga la om. Ultima creatie divina ar putea fi socotita asadar un fel de capodopera a Sa: femeia.”
Dar lucrurile luara o intorsatura nefasta in momentul in care Adam si Eva fura izgoniti din Rai, din pricina pacatului savarsit, cu consecinte importante pentru eternitate: daca initial femeia era „cea care sta dinaintea omului”, asadar nu se indica o treapta inferioara pentru aceasta, dupa pacat, se inregistrara trei carcateristici noi ale relatiei celor doi si a raportului dintre barbat si femeie in general:
- „Voi mari foarte mult suferinta si insarcinarea ta; cu durere vei naste copii”;
- „dorintele tale se vor tine dupa barbatul tau”;
- „iar el va stapani peste tine” (Geneza, Cap.III-16).
Iata asadar cei doi vector descriptivi pentru femeie din perspectia biblica: pe de o parte creatie desavarsita a Atotputernicului pentru a sta dinaintea barbatului, iar pe de alta parte, statusul sau degradat din pricina unui gest nesocotit, care o plaseaza intr-un con de umbra si-i pecetluieste soarta pe vecie.
Femeia si mitul – de la blestem la exaltare
In mitologia greaca, cea dintai zeita cu puteri inimaginabile apare din Haosul Primordial imprumutand numele de Nyx, ca reprezentare divina a tenebrelor noptii, stapanind forte infinit superioare celor detinute de zeii Olimpului.
Pana si Zeus tremura cand fiul Noptii, Hypnos, il ameninta ca-l „spune lu’ mama”, dupa ce Zeus se infurie din pricina ca-l adormise in timpul razboiului din Troia, indreptand cateva fulgere distrugatoare spre el, dar renuntand in ultima clipa sa-l loveasca, de teama sa nu-si atraga razbunarea puetrnicei zeite-mama.
Puterea lui Nyx e nemarginita, in timp ce puterile zeitelor care fac parte din generatiile divine urmatoare sunt oarecum limitate, fiind directionate cu precadere intr-un domeniu anume: Atena, de pilda, e zeita intelepciunii, deci poate interveni in chestiuni ce tin de rationament, decizii si capacitate intuitiva, Artemis e zeita vanatorii – intervine in situatii asociate acestei activitati atat de importante in vechime, iar Afrodita e zeita frumusetii, asadar influenteaza ceea ce tine de estetica, iubire si pasiune.
Hera, soata lui Zeus, detinea la randul sau puteri impresionante, fiind protectoarea casniciei, caminului si femeilor casatorite – zeitate dominanta, al carei cult se raspandeste si se diversifica in intreg teritoriul Batranului Continent.
In general, intrigile si evenimentele care se desfasoara in Olimp nu se difera prea mult de cele ce au loc pe Pamant, iar caracterul personajelor feminine creionat in miturile elenilor antici prezinta aceeasi similitudine intre protagonistele cerurilor si cele de pe Terra.
Regasim asadar zeite trufase, zeite capricioase, zeite care cad prada maniei cu usurinta sau zeite sensibile si iubitoare, tot astfel cum in plan uman ni se infatiseaza femei cu particularitati caracteriale la fel de variate.
Mitologia greaca ofera insa o gama extrem de larga de personaje feminine care nu sunt nici zeite nici femei, ci creaturi deosebite, cu roluri din cele mai variate, amplasate in cele mai neasteptate cadre, precum nimfele, moirele, gorgonele, horele, graiele, muzele si multe altele, ale caror sarcini se repercutau asupra pamantului si locuitorilor acestuia.
De ce omul nazuieste sa recreeze femeia perfecta in universul artelor?
Inca din cele mai vechi timpuri, omul a manifestat dorinta de neinfranat de a prefigura chipul feminin in mai toate formele de arta, de la picturi si sculpuri, la portretizarea scrisa, in poezie si proza, dar si dedicandu-i un lung sir de creatii muzicale din cele mai variate, piese teatrale sau spectacole de balet, pentru a nu mai vorbi despre rolul important pe care femeia l-a ocupat de-a lungul timpului in universul esteticii si modei.
Pe de o parte, dorinta de crea o femeie desavarsita – perfectiune a categoriei reprezentantelor sexului frumos – constituie un mit asupra caruia se apleaca artistul inca din zorile existentei sale, iar pe de alta parte, conceptul potrivit caruia imaginea perfectiunii feminine se afla doar in privirea celui indragostit, hraneste de mii de ani sufletele sensibile ale iubitorilor de frumos.
Unul din cele mai elocvente exemple in acest sens il constituie mitul lui Pygmalion – sculptorul cipriot care, dezgustat de viata usuratica a prostitutelor cetatii in care traia, hotaraste sa nu se casatoreasca niciodata, dar isi dedica intreaga pasiune realizarii unei sculpturi care sa infatiseze femeia perfecta, femeia visurilor sale: Galatea.
Ovidiu istoriseste in „Metamorfozele” sale, istoria acestei iubiri imposibile, dintre sculptor si statuia pe care o realizeaza, careia-i aduce daruri, bijuterii si flori, o acopera cu atentii, o invesmanteaza cu cele mai scumpe tesaturi si se indragosteste nebuneste de ea, vorbindu-i, sarutand-o si mangaind-o ca si cum ar fi fost plina de viata.
Disperat din pricina ca nu-si poate insufleti creatia, Pygmalion se adreseaza zeilor, implorandu-i sa dea suflare de viata Galateei, pentru a o putea lua de soata, dorinta pe care Venus i-o indeplineste in cele din urma, induiosata de sentimentele profunde ale artistului.
Intr-o anumita masura, reversul acestei medalii se regaseste in opera lui Cervantes – „Don Quijote de la Mancha” – in care protagonistul, nobil scapatat, cu o fantezie iesita din comun, aflat in cautare de aventuri cavaleresti, priveste cu ochii admiratorului pierdut o taranca oarecare, declarand-o „cea mai frumoasa domnita din lume”: Dulcinea del Toboso.
Don Quijote da viata astfel intruchiparii perfectiunii feminine prin prisma fanteziilor sale, motiv pentru care este socotit de toti ceilalti un nebun ce rataceste in taramul in care realitatea se impleteste cu imaginatia si irealul.
Ca pentru a completa cadrul acestei nazuinte arzatoare de a da chip femeii desavarsite, in opera lui Brancusi regasim forma cea mai mistuitoare de creativitate asociata unui astfel de deziderat – celebrul sculptor roman hotarand la randul sau sa nu se casatoreasca niciodata, desi a daruit din plin flacara genialitatii sale artistice imaginii femeii si fascinantiei pe care aceasta creatura atat de delicata si de puternica totodata, o exercita asupra barbatului, in general…
Bibliografie:
- Fabani, carlo – „I sette giorni della creazione ossia scienza e bibbia: trattato”, 1896;
- Cerutti, Maria Vittoria – „Antropologia e apocalittica”, 1990;
- Eisler, Riane – „Il calice e la spada”, 2011;
- Basile, Claudio – „Dea, Madre, Donna: miti ed origini del feminile”, 2013;
- Sciavaliere, Sara Foti – „Mitologia e creature leggendarie al femminile”, 2016;
- Grimaldi, Vittorio – „La Donna e il Mito, tra dannazione ed esaltazione – Parte II: dal Mito Greco a quello Norreno”, 2017.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5