Inscriind pagini deosebit de importante in istorie pentru indelungatele si crancenele batalii duse impotriva ostirilor Imperiului Otoman, Iancu de Hunedoara si-a castigat in timpul vietii un renume ce depasea granitele teritoriilor romanesti, fiind socotit un conducator iscusit si un adversar de temut, deopotriva.
Cruciada de la Varna si batalia de la Kossovopolje
In ciuda abilitatilor sale deosebite in domeniul artei razboiului insa, Iancu nu a repurtat numai victorii, ci a suferit si infrangeri, una din acestea, al carei rasunet se propaga cu iutela in lume, fu cea reprezentata de insuccesul campaniei antiotomane din anul 1444.
In contextul in care Dieta maghiara se afla inca sub efectul entuziasmului victoriei repurtate impotriva turcilor cu doar un an in urma, regele Vladislav al Ungariei adopta o politica de falsa asteptare, demarand pe de o parte negocierile de pace cu Imperiul Otoman, iar pe de alta parte pregatindu-se in taina de razboi, cu un zel fara precedent.
Nadajduind in sprijinul acordat de puterile occidentale, Vladislav nazuia sa alunge odata pentru totdeauna ostile turcesti din Europa, dar lucrurile luara o intorsatura neasteptata din pricina unei subevaluari a situatiei de catre venetieni, burgunzi si raguzani, care trimisera doar cateva galere spre Constantinopol, bazandu-se pe efectul surpriza al unui nou atac, intr-un moment in care otomanii isi reorganizau inca fortele dupa ultima infrangere suferita.
Iancu de Hunedoara oferi un sprijin militar consistent coroanei maghiare, insistand in eforturile sale de a implica in aceasta importanta confruntare ostiri din toate cele trei teritorii romanesti – Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca.
In miezul verii anului 1444, sultanul trimise o solie de pace la curtea lui Vladislav, propunand un acord de incetare a ostilitatilor deosebit de avantajos, a carei importanta fu pe data apreciata la justa sa valoare, atat de regele Ungariei cat si de catre Iancu, dar papa si cardinalii se opusera cu vehementa semnarii tratatului, faurindu-si planuri de dobandire a unor noi posesiuni in Balcani de pe urma unei noi victorii obtinute cu relativa usurinta.
Decizia care a condus la un deznodamant zdrobitor
In cele din urma, presiunile exercitate de puterile occidentului avura darul de a-l convinge pe Vladislav sa opteze pentru o noua confruntare armata cu otomanii, astfel incat decizia de a respinge acordul de pace atrase in noua campanie si ostile conduse de Iancu de Hunedoara.
Aceasta se demonstra ulterior o decizie care avea sa conduca la un deznodamant zdrobitor, inscriind batalia de la Varna in lista celor mai importante evenimente care au marcat istoria omenirii, prin consecintele sale enorme asupra echilibrului de forte in perioada in care Europa nadajduia sa inregistreze un succes rasunator al luptei crestinatatii impotriva turcilor.
Din nefericire, un rol important in acest context il avu insa Serbia, care decise sa semneze in mod individual un tratat de pace cu turcii, obtinand in schimb teritoriile si cetatile pe care le pierdusera in ultimii ani si protejandu-si teritoriile de noi confruntari armate.
Retragerea sa din alianta slabi considerabil fortele antiotomane, alcatuite din armata coroanei maghiare si ostile lui Iancu, la care se adaugara efective croate si bosniace aflate sub comanda banului Franko de Talovac.
Trupele aliate cucerira Vidinul fara sa asedieze puternica fortareata turceasca a acestuia, marsaluind spre Nicopole, unde intalnira ostile lui Vlad Dracul sosite in ajutor din Tara Romaneasca. Potrivit cronicilor vremii, cantarind din priviri armata in fruntea careia se afla regele, Vlad Dracul il sfatui pe data sa se retraga, clatinand dezprobator din cap si avertizandu-l ca „…turcul si numai la vanatoare isi ia cu sine mai multi ostasi decat cei adunati in oastea crestina”.
Dar Vladislav ignora acest avertisment si se incapatana sa-si urmeze planul potrivit caruia urmarea sa blocheze Bosforul, convins fiind ca sultanul si grosul ostilor sale se afla in Asia Mica.
Acesta din urma insa se indrepta in mare taina spre Varna in fruntea unei ostiri ce numara circa o suta de mii de soldati, in timp ce fortele aliate abia ajungeau la 16 mii – un viclesug care demnstra cat de slab informat era regele pe de o parte, iar pe de alta parte cat de lipsit de experienta se prezenta dinaintea faimosului tavalug otoman.
Ingrijorat de inferioritatea numerica a propriilor efective, Iancu il sfatui pe Vladislav sa lanseze un atac fulger asupra turcilor, inainte ca acestia sa realizeze adevarata situatie, dat tactica adoptata dadu gres, intrucat raportul de forte era de-a dreptul coplesitor in favoarea adversarilor.
In cumplita batalie, regele Vladislav fu ucis de turci, la fel ca si episcopii de Eger si Oradea, ceea ce demoraliza puternic efectivele aliatilor, care se destramara la iuteala, cuprinse fiind de panica.
Iancu reusi initial ca castige cateva pozitii, dar fu silit sa se retraga in momentul in care vazu cum ienicerii expusera capul regelui in varful unei suliti ca pe un trofeu dinaintea ostilor crestine, coplesite de furia cu care fusesera atacate din toate partile.
Indreptandu-se in mare graba spre Tara Romaneasca, Iancu fu intampinat de muntenii care il crezura initial un inamic si-l dusera legat la capitanul lor.
Vlad Dracul porunci insa elibarea lui Iancu de indata ce afla despre retragere, oferindu-i protectie si toate cele de trebuinta pentru a se intoarce nevatamat acasa, in Transilvania.
„Victoria obtinuta de turci la Varna asigura consolidarea pozitiei otomane in Europa orientala pentru urmatoarele patru secole, cutremurand Batranul Continent si secatuind de vlaga zelul cruciatilor de a mai organiza si dezlantui alte campanii sau atacuri asupra turcilor”, remarca Enzo Valentini in lucrarea sa intitulata „Le grandi battaglie delle crociate” (2016), subliniind deznodamantul tragic al confruntarii pentru fortele aliate ale crestinatatii la vremea respectiva.
Batalia de la Kossovopolje (Campia Mierlei)
Destinul lui Iancu avea totusi sa urmeze o traiectorie ascendenta chiar si dupa infrangerea cuplita suferita la Varna, caci in 5 iunie 1446 fu ales guvernator provizoriu al Ungariei, pana la implinirea varstei majoratului de catre Ladislau Postumul, fiul mostenitor al regelui Vladislav, mort pe campul de lupta de la Varna.
Dinaintea ungurilor, romanilor si tuturor marilor puteri ale Europei, infrangerea de la Varna nu reusi totusi sa eclipseze popularitatea, gloria si reputatia lui Iancu de Hunedoara, astfel incat fu ales in unanimitate la conducerea regatului Ungariei.
La numai doi ani dupa numirea sa ca guvernator al tarii, Iancu planifica organizarea unei noi campanii antiotomane, urmand strategia sa preferata, de a ataca inamicul in afara teritoriilor romanesti si maghiare, asadar indreptandu-se spre punctul de varsare a Moraviei in Dunare si intalnind trupele sosite in ajutor din Tara Romaneasca pe teritoriul Serbiei, la Nis.
Acestora urma sa li se alature efectivele militare ale nobilului albanez Gerge Kastrioti, cunoscut sub numele de Scanderberg, odata ajunse la Kossovopolje (Campia Mierlei), dar lipsa de informatii corecte cu privire la amplasamentul si miscarile trupelor otomane se demonstra si de aceasta data cel mai cumplit dezavantaj al sau.
In loc sa se afle la Adrianopol, cum era incredintat Iancu, sultanul se deplasa in taina tocmai spre Kossovopolje in fruntea ostilor sale numeroase, la fel cum procedase de altfel si cu prilejul bataliei de la Varna – o lectie care ar fi trebuit sa fie suficienta pentru a fi mai cu bagare de seama la veridicitatea informatiilor obtinute despre inamic.
Cumplita batalie de la Kossovopolje se solda cu un alt esec pentru Iancu, mai cu seama in conditiile in care Scanderberg lua calea intoarsa si, socotindu-l pe Iancu infrant din start, decise sa-l abandoneze.
Totusi, Iancu scapa cu viata ca prin minune din aceasta batalie si reusi sa se intoarca la Seghedin, unde regasi o buna parte din nobilime dezamagita de esecul suferit si o atmosfera partial ostila, avand la temelie neincrederea fata de politica antiotomana pe care o adoptase in ultimii ani.
Pe fondul acestor evenimente, in 1453 Iancu de Hunedoara renunta la titlul de guvernator al regatului Ungariei, fara sa slabeasca insa eforturile de a contrasta amenintarea otomanilor, intuind ca mai devreme sau mai tarziu acestia vor ataca cetatea Belgradului.
Mehmed al II-lea (Mahomed Cuceritorul) nu intarzie sa se abata cu toata forta asupra sa, dar de data aceasta Iancu era pregatit si beneficia de un suport mai serios din partea occidentului, reusind sa faca fata cu succes asediului cumplit la care fu supusa cetatea.
Fu ultima batalie din care iesi victorios Iancu, demonstrandu-si iscusinta strategica si abilitatile de razboinic spre sfarsitul vietii sale, intrucat fu lovit de ciuma si isi dadu ultima suflare in tabara militara de la Zemun, in 11 august 1456, lasand in urma doi fii care aveau la randul lor sa-si impuna numele rasunatoare in istorie: Ladislau Huniade si Matia Corvin.
Trupul sau neinsufletit fu purtat spre inmormantare la catedrala din Alba Iulia, unde se afla si locul de veci al fratelui sau, Ioan, mort intr-una din bataliile contra turcilor, in Serbia.
Dupa indelungatele confruntari cu otomanii, vestea mortii sale rapus de ciuma avu darul de a-l surprinde pe sultanul Mahomed al II-lea, ce nu-si putu retine o fraza din care razbatea un evident ton de admiratie pentru un adversar cu adevarat important: „…credeam ca-l voi vedea cu ochii mei rapus in lupta pe cel ce-mi fu unicul dusman de temut, dar nu-i fu dat sa traiasca destul pentru a-mi acorda acest privilegiu…”.
In mod cu totul si cu totul surprinzator, la randul sau Mahomed Cuceritorul urma sa moara si el lovit de o boala necunoscuta, in 3 mai 1481, la varsta de 49 de ani, suferind cumplit saptamani in sir pana ce-si dadu ultima suflare; autorii de specialitate nu exclud insa posibilitatea ca acesta sa fi fost afectat de ciroza – patologie care era asociata la vremea respectiva cu o viata incarcata de excese de tot soiul.
In regatul Ungariei, dupa moartea lui Ladislau Postumul, Dieta Nationala alese drept suveran la Buda, pe fiul lui Iancu de Hunedoara – Matei Corvin – cel ce avea sa devina cel mai insemnat rege al maghiarilor din intreaga istorie, domnind 32 de ani sub semnul unui destin cu adevarat glorios.
Bibliografie:
- Vasile, Pascu – „Istoria antica si medievala a romanilor”, 1998;
- Rusu, Adrian Andrei – „Ioan de Hunedoara si Romanii din vremea sa. studii”, 1999;
- Marculet, Vasile – „Ioan de Hunedoara si cruciada antiotomana tarzie in viziunea istoriografiei bizantine din secolele XV-XVI: studii”, 2004;
- Marsh, William B. & Carrick, Bruce R. – „365 de zile care au marcat istoria omenirii”, 2016
- Valentini, Enzo – „Le grandi battaglie delle crociate”, 2016.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
La fel ca-n alte situatii si in cazul acestor înfrângeri in fata turcilor cauza a fost aroganta si iresponsabilitatea occidentalilor…Iar “borcanele” s-au spart in capul nostru, al celor din Est.