In foarte multe traditii mitologice, folclorice si religioase mai ales, iadul este un loc de eterna tortura si pedeapsa pentru sufletele damnate in viata de apoi sau in lumea de dincolo cu alte cuvinte, adesea dupa inviere. Religiile descriu adesea iadul ca nesfarsit si atemporal. Cele care cred in reincarnare il descriu ca pe o etapa, o perioada intermediara intre doua existente. In mod tipic, aceste credinte situeaza iadul sub suprafata pamantului si vorbesc despre intrari dinspre lumea celor vii. Alte destinatii in viata de apoi includ Paradisul, Purgatoriul, Cerul si marginea Infernului (limbus in traditia catolica).
Alte traditii, desigur mai vechi, nu concep iadul ca viata de apoi, ci ca un loc neutru (de exemplu sheol la evrei sau Hades la greci). Conceptul contemporan prezinta iadul ca pe o stare a mintii, insa acest simbolism poate fi urmarit inapoi in timp pana la antici sau chiar in evul mediu. Iadul este cateodata inchipuit ca plin de demoni ce ii chinuie pe cei care au fost osanditi acolo. Multe sunt conduse de un zeu al mortii precum Nergal, Hades, Hel, Enma sau chiar Diavolul.
De obicei infernul are legatura directa cu pacatele comise de sufletele trimise acolo – spre exemplu mitul lui Er de Platon sau Divina Comedie de Dante Alighieri. Iadul este locul pedepsei, un loc plin de foc (descris de crestini si islamisti), dar este cunoscut si ca un loc al frigului – la budisti, in special cei tibetani.
In Egiptul antic, ridicarea cultului lui Osiris in timpul Regatului de Mijloc a oferit umililor adepti perspectiva vietii de apoi. Principala arma de aparare era aici morala. Dupa moarte, o persoana era judecata de un tribunal alcatuit din 42 de divinitati. Daca a trait dupa perceptele zeitei adevarului si dreptatii – Maat, el putea merge mai departe. Daca nu, sufletul sau era devorat de un monstru. Aceste imagini ar fi putut influenta mai tarziu conceptiile despre viata de apoi la crestini si copti.
Culturile Mesopotamiei (incluzand Sumer, imperiul Akkadian, Babilon si Asiria), hititii si popoarele din Canaan/Ugarit reveleaza unele dintre cele mai vechi inregistrari despre o lume subpamanteana. Dintre putinele texte care au supravietuit de la aceste culturi pana in zilele noastre, cele mai interesante idei apar in Epopeea lui Ghilgames si in coborarea zeitei Isthar in lumea de dincolo.
La capatul opus, religiile din Senegal resping ideea impartirii sufletelor si nu cred in rai sau iad. Nici wicanii nu cred in asa ceva, intrucat ei nu recunosc aceste sistem pedeapsa-recompensa. Daca stam bine sa ne gandim, nici iudaismul timpuriu nu avea un astfel de concept, acesta fiind introdus abia in perioada elenica. In Vechiul Testament scris in ebraica apare cuvantul Sheol si Ge Hinom, in cel grecesc Hades si Tartaro, iar in Vulgata apare Infernus.
Stravechile credinte egiptene, grecesti sau romane au cunoscut multiple variatii. Chiar in aceeasi epoca, diferentele erau deja numeroase si nu vom retine din aceste credinte decat esentialul.
Hades – nume care inseamna Nevazutul – era pentru greci zeul mortilor. Pentru ca nimeni nu indraznea sa-i rosteasca numele, de teama sa nu-i starneasca mania, a fost supranumit Pluton (cel bogat). Aceasta denumire – o sinistra deriziune, mai degraba decat un eufemism – desemna bogatiile subterane ale pamantului, printre care se gasea si regatul mortilor. Deriziunea devenea de-a dreptul macabra atunci cand lui Pluto i se aseza in brate un corn al abundentei. In simbolistica, totusi, mediul subteran este spatiul zacamintelor bogate, al metamorfozelor, al trecerilor de la viata la moarte, al germinatiei.
Dupa victoria Olimpienilor asupra Titanilor, universul a fost impartit intre cei trei fii pe care Cronos i-a avut cu Rhea: lui Zeus i-a revenit cerul, lui Poseidon marea, iar lui Hades lumea subpamanteana, Infernul sau Tartarul. Stapan neinduplecat, la fel de crud ca si Persefona, nepoata si sotia lui, Hades nu isi elibereaza niciunul dintre supusi. Numele sau a fost dat locului pe care il carmuieste, devenind astfel un simbol al Infernului. Trasaturile sunt pana in acest punct, pretutindeni aceleasi: loc invizibil, din care vesnic nu se poate scapa (exceptie fac cei care cred in reincarnari), ratacit in frig si in negura, bantuit de monstri si demoni care ii schingiuiesc pe defuncti. In Egipt, de pilda, in mormantul lui Ramses al VI-lea din Theba, infernul era deja simbolizat prin niste hrube intesate cu osanditi. Nu toti mortii erau insa victimele lui Hades. Niste alesi – eroii, inteleptii, initiatii – cunosteau dupa moarte alte salasuri decat intunecatul Infern: si anume, Insulele Preafericitilor, Campiile Elizee, unde erau scaldati in lumina si beatitudine.
Paul Diel interpreteaza infernul din perspectiva analizei psihologice si etice: Fiecare functie psihica este reprezentata printr-o figura personificata, iar miscarea intrapsihica de sublimare sau de corupere este exprimata prin interactiunea acestor personaje semnificative. Spiritul este numit Zeus, armonia dorintelor – Apollo, inspiratia intuitiva – Pallas Athena, refularea – Hades, etc. Elanul evolutiv (dorinta esentiala) este reprezentata de erou, iar situatia conflictuala a psihismului, de lupta impotriva monstrilor regresiei. Potrivit acestei conceptii, Infernul reprezinta starea psihismului care a pierdut lupta cu monstrii, fie incercand sa-i refuleze in inconstient, fie acceptand sa se identifice cu ei, printr-un declin constient.
Anumite texte bretone (infernul se numeste la ei “Anaon“) mentioneaza infernul ca fiind an ifern yen, infernul inghetat. Aceasta expresie contravine intr-atat normelor uzuale, incat trebuie considerata ca o reminescenta a conceptiilor celtice privitoare la nefiinta.
In cosmologia azteca, Infernul este situat in tara noptii, Nordul, numit si tara celor noua campii sau a celor noua infernuri. Oamenii, cu exceptia catorva categorii – eroii glorificati, razboinicii morti in lupta sau sacrificati, femei moarte la nastere, copii nascuti morti – vin din infern si se intorc in el, calauziti de cainele psihopomp. Dupa ce au strabatut primele opt infernuri, il atinge pe cel de-al noualea si ultimul unde se prabusesc in neant.
Zeul Infernului este cel de-al cincilea dintre cei noua Stapani ai Noptii. El poarta in spate soarele negru al noptii. Animalele sale simbolice sunt paianjenul si cucuveaua.
Pentru turcii altaici, daca mergi de la Vest la Est – adica in sens opus cursei soarelui pe cer, care simbolizeaza miscarea vitala progresiva – te apropii de spiritele infernale. Acest mers in intampinarea luminii, in loc sa duca la gasirea ei, simbolizeaza regresia catre tenebre.
In traditia crestina, cuplul lumina- intuneric va simboliza cele doua elemente opus – cerul si infernul. Plutarchos descria deja Tartarul ca fiind vaduvit de soare. Daca lumina se identifica cu viata si cu Dumnezeu, atunci infernul inseamna absenta a lui Dumnezeu si a vietii.
Esenta intima a infernului este insasi pacatul capital, in care cei osanditi sunt morti, ar crede teologii. Inseamna pierderea lui Dumnezeu si, cum nimic altceva nu poate da sperante sufletului despartit de corp si de realitatile sensibile ale defunctului, asta este totuna cu nefericirea absoluta, cu lipsa esentiala, cu chinul misterios si de nepatruns. Inseamna esecul total, definitiv, ireparabil al unei existente umane. Covertirea pacatosului nu mai este posibila, inrait in pacat, el va ramane vesnic ostaticul pedepsei sale.
Dar, pare-se ca de obicei, crestinismul nu a inteles prea bine metafora si simbolistica infernului. I-au asociat mai degraba moartea si noaptea, apoi nefiinta si uitarea. Cert este ca acest loc de dincolo era mai apropiat de stramosii nostri. Noi insa nu-l mai putem intelege. Si de unde a pornit aceasta dorinta de pedespsire a “pacatosului”. Daca pacatul nu exista ce sens ar mai avea iadul? Si, pana la urma, unde ii punem pe nevinovatii prinsi la mijloc? Mai poate fi considerat iadul real in aceste conditii sau doar o simpla speculatie a unor minti prea convertite?
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5