Printre manifestarile psihice catalogate de specialisti drept forme de alterare a amintirilor, se numara si ceea ce cunoastem sub denumirea de deja-vu, fenomen ce consta in senzatia intensa de a mai fi trait candva o experienta identica uneia din prezent, desi practic ar fi fost cu neputinta.
Deja-vu, clisee si stereotipuri – enigme din culisele constientului
In mod eronat, fenomenul cu pricina mai este denumit si „falsa recunoastere”, dar expresia nu corespunde intru-totul adevarului, intrucat aceasta ultima notiune intra mai degraba in categoria afectiva a segmentului „familiaritatii” asociate existentei si remarcarii si nu a unei experiente complete.
Termenul pare sa se fi impamantenit pe mai toate meridianele lumii, datorandu-se aparitiei sale la nivelul lucrarii „L’avenir des sciences psychiques” – o re-editare revizuita a unei teme scrise de psihologul si filozoful francez Emile Boirac (1851-1917), in vremea studentiei sale la Universitatea din Chicago.
Senzatia puternica de recunoastere a unei situatii in cadrul fenomenului deja-vu este subinteleasa drept o eronata generalizare de experiente din trecut, aplicata in conjuncturi partial similare, sau precum retrairea unei stari emotive experimentate intr-un fragment precedent al existentei noastre – ceea ce neurologul german Johann M. Raimiste denumea, in 1913, mnemotivitate, ca rezultat al reactivarii unor fantezii din culisele constientului.
Ce este un “deja-vu”? Caracteristici si valente emotionale
Un deja-vu este insotit de un intens sentiment de familiaritate, asociat in mod paradoxal, unui mesaj rational care indica imposibilitatea repetarii unei experiente din trecut – se constientizeaza asadar faptul ca situatia poarta un soi de aura supranaturala, bizara si nu fara o oarecare doza de mister; de obicei este atribuita unui vis precedent, dar in anumite cazuri, senzatia de a fi trait cu adevarat experienta respectiva in trecut este atat de intensa, incat subiectii sunt ferm convinsi ca ar fi avut loc „intr-o alta viata”, sau „intr-un univers paralel”.
In tentativa de a explica stiintific fenomenul, o posibila ipoteza care sa nu lase loc interpretarilor, a fost formulata in ambient academic, justificand manifestarea prin alterarea patologica sau momentana, selectiva sau persuasiva, a functiilor cognitive de recunoastere (atentia) si de recuperare (memoria).
Senzatia de familiaritate , cu inalte valente emotionale, se poate extinde in maniera persuasiva asupra tuturor elementelor existente in momentul respectiv in imediata apropiere a subiectului, chiar daca unele din acestea sunt absolut noi, cu neputinta sa fi existat in trecut.
In realitate insa, dificultatile pe care le intampina specialistii in ceea ce priveste posibilitatea „reproducerii” in laborator a unui fenomen deja-vu, face astfel incat cercetarile si studiile specifice sa ramana empirice si discutabile.
Teorii formulate, mai mult sau mai putin relevante
Fenomenul de deja-vu pare sa fie mult mai frecvent intalnit decat s-ar putea crede. Intr-un studiu realizat in anul 2003 de catre psihologul Alan S. Brown, din cadrul Southern Methodist University, se apreciaza ca 60% din populatie a experimentat cel putin odata in viata acest gen de traire.
O serie de specialisti in materie sustin ipoteza potrivit careia fenomenul ar fi legat in oarecare masura de o anomalie temporara, caracterizata de incorecta distribuire a impulsurilor neurale la nivel cerebral, absolut ocazionala, avand drept rezultat o „amintire iluzorie”.
In ultimii ani, fenomenul a devenit obiectul unor variate studii si experimente psihologice si neuropsihiatrice, in vederea destramarii misterului care-l invaluie si identificarii cauzelor reale care se afla in spatele acestuia.
Nu putini sunt oamenii de stiinta care echivaleaza manifestarea unui deja-vu cu o „paramnezie” – respectiv cu o amintire eronata, inexacta si localizata in mod neapropriat in dimensiunea spatio-temporala, dar teoriile dedicate prezinta diverse caracteristici, in functie de abordarile specialistilor:
- Teoria dinamicilor neurologice – sustine ipoteza manifestarii unei forme scurte de epilepsie circumscrisa, care atrage dupa sine o „disfunctie” a sistemului nervos, asa dupa cum apreciaza medicul austriac Josef Spatt, cel ce a plasat capacitatea de a stabili gradul de familiaritate in general, la nivelul cortexului parahipocampal;
- Teoria procesarii dualiste – neurologul si neurofizicianul, specialist in epilepsie, Pierre Gloor (1923-2003) sustinea ca fenomenul deja-vu ar constitui o momentana si rara (sau pentru pacientii cronici, patologica) dezactivare a sistemului de recuparare al memoriei – distinct si independent de un alt sistem amnestic de senzatie de familiaritate, care ramane activ din pricina acestui „flash” spontan (vad ceva ce stiu ca am mai vazut, dar nu reusesc sa recuperez fragmentul de eveniment) – o formulare destul de ambigua insa pentru a se bucura de recunoasterea deplina in ambient academic;
- Teoria capacitatii atentionale – sustine ca deja-vu-ul corespunde unei intreruperi de tip „black-out” sau „reset”, inregistrata la nivelul continuitatii atentiei, cauzand o reprocesare a informatiei, ce implica activarea unui canal subconstient de perceptie – teorie mult mai verosimila decat cele precedente, aducand in prim-plan un soi de „stereotipie” speciala, aproape instantanee, a unei situatii bine determinate, ce se desfasoara in matricea prezentului;
- Teoria amnestica – afirma ca la nivelul campului atentional s-ar afla un element apartinand unei amintiri memorizate deja (si care e probabil sa fi avut loc in trecut), dar pe care memoria nu reuseste sa-l plaseze cu exactitate „la locul lui”, nerecunoscand pe deplin contextul in care a fost experimentat;
- Teoria incapacitatii memoriei episodice – a fost formulata de catre detinatorul Premiului Nobel in medicina (2006), biologul japonez Susumu Tonegawa, cercetator in cadrul MIT, care sustine ca un deja-vu constituie in realitate un episod de activare accidentala a grupului de neuroni cunoscuti sub denumirea de „place cells”, raspunzatori de recunoasterea unui lucru precum deja familiar; experientele efectuate de Tonegawa au avut drept subiecti animale si nu oameni, dar teoria este cat se poate de plauzibila.
Deja-vu: patologii asociate fenomenului
Oamenii de stiinta au remarcat o corespondenta de natura clinica intre deja-vu si anumite tulburari mentale precum schizofrenia sau anxietatea patologica, in special in cazurile in care se inregistreaza atacuri de panica de o intensitate marcanta si cu durata scurta (2-8 minute).
In aceste situatii, probabilitatea de a se experimenta un deja-vu sporeste considerabil, desi cea mai frecventa corespondenta ramane cea asociata epilepsiei cu origini in lobul temporal.
Episoadele specifice pot fi insa experimentate si de subiecti perfect sanatosi, in conditii de stres sau chiar in conditii absolut firesti, desi mult mai rar decat se remarca la subiectii cu temperament coleric, la cei afectati de isterie sau la cei care urmeaza anumite tratamente medicamentoase de lunga durata.
Ipoteze ancorate in domeniul parapsihologic si teste efectuate
Particularitatile unui astfel de fenomen nu puteau sa ramana neremarcate si neabordate de adeptii teoriilor ancorate in taramul parapsihologiei, care sustin ca un deja-vu ar fi asociat unor presupuse episoade de premonitie, clarviziune sau perceptie extrasenzoriala.
Nu putine sunt lucrarile in care se afirma ca persoanele ce experimenteaza frecvent deja-vu-uri ar fi dotate cu o serie de abilitati „psihice” deosebite, chiar daca nu e prea limpede in ce constau acestea.
Alte explicatii pseudo-stiintifice atribuie aceasta experienta unor profetii sau viziuni aparte, pentru a nu mai vorbi de frecvent intalnita „teorie a experientei desprinse dintr-o viata precedenta”.
Exista insa si tabara celor ce retin ca fenomenul ar constitui practic o amintire a unui vis, bazandu-se pe presupunerea ca visurile marcheaza subconstientul cu anumite „coduri de informatie”, ce se activeaza in momentul in care apar elemente comune cu cele ale unei experiente din matricea prezentului.
Un studiu recent, publicat in paginile revistei „Psychological Science” tinde sa destrame cu desavarsire iluzia „prezicerii viitorului” asociate unui fenomen de tip deja-vu:
„Subiectii nu sunt catusi de putin in masura sa prezica viitorul, chiar daca sunt convinsi ca ar detine o astfel de abilitate – gratie unui video-game dedicat, li s-a cerut sa se orienteze intr-un labirint virtual, ambientat intr-un context ce imprumuta elemente sau situatii traite in perioade precedente, dar fiecare din acestia incerca pur si simplu sa ghiceasca daca e mai bine sa o ia la dreapta sau la stanga”, subliniaza Anne Cleary, conducatoarea experimentului.
Contestatarii nu au intarziat sa-si expuna contra-argumentele, afirmand ca un joc video nu e catusi de putin instrumentul adecvat pentru a stabili daca o persoana este sau nu „clarvazatoare” si nici daca fenomenul deja-vu experimentat pe cale naturala este identic cu cel reprodus intr-un mediu virtual.
Un „antivirus cerebral” pentru fiecare
Poate ca cea mai surprinzatoare explicatie soseste insa din domeniul informatic, desi nu e corelata cu virtualitatea: oamenii de stiinta avanseaza ipoteza existentei necesitatii creierului de a lansa, din cand in cand, o procedura de „cheking” de memorie, pentru controlarea propriei arhive de informatii, in scopul depistarii si eliminarii posibilelor erori ascunse.
Un deja-vu, in acest context, ar fi asadar rezultatul unei activitati cerebrale de tip „antivirus neurologic”:
„Nu intamplator fenomenul se remarca indeosebi la persoanele tinere, in timp ce subiectii cu varste inaintate prezinta o memorie mai putin performanta. Pe masura ce trec anii, sistemele de control slabesc, iar creierul nu mai reuseste sa identifice cu acuratete o amintire eronata”, sustine Akira O’Connor, de la Universitatea din St. Andrews (Scotia).
Specialistul subliniaza totusi ca persoanele tinere care nu experimenteaza un deja-vu nu au de ce sa-si faca griji: „e posibil ca memoria lor sa functioneze atat de bine, incat sa nu aibe nevoie de activarea antivirusului pentru eliminarea erorilor…”
La randul sau, Stefan Kohler, din cadrul Universitatii Western Ontario (Canada), evidentiaza faptul ca pentru moment nu se poate stabili exact daca „mecanismul deja-vu” este unul avantajos sau nu pentru om:
„s-ar putea ca o astfel de experienta sa induca un comportament ceva mai prudent anumitor persoane, sau sa le stirbeasca increderea in propria lor memorie, dar nimic din toate acestea nu este inca demonstrat in proportie de 100%”.
Bibliografie:
- Callieri, Bruno – „Universo del corpo. Deja-vu”, 1999;
- Callieri, Bruno & A. Semerari – „Contributo alla conoscenza della sindrome di Capgras”, pag. 3-12, 1961;
- W.Scheid, Uber Personenverkennung – „Fortschritte fur Neurologie und Psychiatrie”, cap. I, pag 157, 1937;
- J. Capgras, J. Reboul-Lachaux – „L’illusion des sosies dans un delire systematise chronique. Annales Medico-psychologiques”, pag. 186-198, 1923.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.