Cum vedeau anticii Moartea?

Moartea, Marele Sfarsit, Seceratorul

Fascinatia privitoare la fenomenul mortii si mai ales la ce se intampla dupa moarte cu sufletul se intinde mult timp inapoi in istoria umanitatii. De-a lungul evurilor, oamenii au dezvoltat o adevarata obsesie in legatura cu moartea si cu lumea de dincolo. In vremurile trecute, s-au creat adevarate culte in jurul zeitatilor care patronau moartea sau care o simbolizau. Faimosii Anubis, Osiris in Egipt, Hades si Thanatos in Grecia s-au bucurat de respect si adoratie. Chiar si in prezent, La Santa Muerte, o personificare a mortii inca este reverata in Mexic si in alte tari din America Centrala. Dintre toate fenomenele inerente omului, moartea parea cea mai inspaimantatoare, cea mai dificila incercare, ultima frontiera.

In secolul al XV-lea apare si acea figura scheletica inarmata cu o coasa portretizata peste tot. A mai fost numita si Ingerul Mortii (Malach HaMavet), Diavolul Mortii sau Ingerul Intunericului si al Luminii de folclorul rabinic si talmudic. Mai este numit si Abaddon (Distrugatorul) ca inger al abisului sau ca arhanghelul Samael.

Egiptenii au devenit de-a lungul istoriei cei mai celebri din pricina fascinatiei lor pentru moarte, pentru a-si mumifica mortii si a le construi case (mastaba, piramida, morminte sapate in Valea Regilor) pentru viata de apoi. Majoritatea zeitatilor din cultura lor aveau legatura cu moartea: Ammut, cel care manca sufletele celor nevrednici.

Grecii au construit o adevarata lume de apoi cu Hades si Persefona care o conduceau. In lumea subpamanteana existau chiar si rauri: Acheron, raul tristetii; Cocytus, raul lamentarii; Lethe, apa uitarii; Phlegethon, raul de foc; Styx, raul urii. Tot aici existau si spirite razbunatoare precum Furiile si Keres – spirite ale mortii si distrugerii. Grecii vedeau moartea ca pe ceva inevitabil, asadar nu si-o inchipuiau ca pe ceva malefic.

Vikingii, un popor razboinic in esenta, credeau ca cei care mor in lupta vor ajunge direct in raiul nordicilor Walhalla condusi de walkirii – frumoase fecioare razboinice. Odin, Hel si Freyja domneau aici.

In mitologia romaneasca, moartea este doar o alta etapa, acea a integrarii in natura – probabil o conceptie pagana straveche mostenita din arealul mitologiei traco-dacice. Ideea vietii de dupa moarte este discutata si in balada Miorita, moartea fiind acceptata, imbratisata. Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae scrie ca romanii cred ca Dumnezeu a hotarat fiecarui om ziua mortii (credinta intalnita si in Scandinavia – firul vietii unui om este deja trasat).

Moartea desemneaza sfarsitul absolut a ceva pozitiv: o fiinta umana, un animal, o planta, o prietenie, o alianta, pacea, o epoca. Nu se vorbeste despre “moartea unei furtuni”, dar se poate spune despre o zi frumoasa ca “a murit”.

Personificarea mortii si mitologia ei

Ca simbol, moartea este aspectul perisabil si destructibil al existentei.. Ea indica ceea ce dispare in ineluctabila evolutia a lucrurilor, ea se leaga de simbolistica pamantului. Dar moartea este si intrarea in lumile necunoscute, ale Iadului sau Raiului; aceasta arata ambivalenta ei, ca si pe cea a pamantului, si o apropie intrucatva de riturile de trecere. Moartea este revelatie si introducere. Toata initierile trec printr-o faza a mortii inainte de a deschide calea catre o viata noua. In acest sens, moartea are o valoare psihologica: ea inseamna eliberarea de fortele negative si regressive, dematerializarea si descatusarea fortelor ascensionale ale spiritului. Desi este fiica a noptii si sora a somnului, moartea are, aidoma mamei si fratelui ei, puterea de a regenera. Daca nu traieste decat la nivel material sau animal, fiinta asupra careia se abate moartea se va prabusi in Iad. Daca, dimpotriva, ea traieste la nivel spiritual, moartea ii va dezvalui orizonturi luminoase. Misticii, ca de altfel si medicii sau psihologii, au observat ca in orice faptura omeneasca, la toate nivelurile ei de existenta, moartea si viata coexista, altfel spus, ca apare o tensiune intre doua forte contrare. Moartea la un anumit nivel poate insemna conditia unei vieti superioare, la alt nivel.

Diopater, despre care vorbeste Cezar in De bello Gallico si din care toti galii afirmau ca se trag, este, in principiu, zeul mortii, dar el este si tatal semintiei lor. Aceasta este latura intunecata a zeitatii supreme, cu alte cuvinte Ogmios (Ogme, in Irlanda). Ankou, alegoria mortii in Britania armoricana, descinde din calauza mortilor ce apare in dansul macabru medieval, si, in pofida crestinarii, din Ogmios, calauza mortilor.

Cu toate acestea, misterul mortii este, prin traditie, resimtit ca nelinistitor si apare reprezentat prin forme infricosatoare. Aceasta inseamna nu atat teama de topirea in neant, cat impotrivirea, impinsa la extreme, fata de schimbare si de o forma de existenta necunoscuta.

Eurynomos, intruchipare a mortii nimicitoare, este un duh infernal a carui functie este aceea de a devora carnea mortilor, nelasandu-le decat oasele, el este colorat in albastru foarte inchis si i se vad dintii, iar sub el este asezata o piele de vultur hoitar descrie Pausanius in Calatorie in Grecia.

Dreptul de viata, si, respectiv, de moarte apartine zeilor. Principalele zeitati datatoare de moarte sunt: Zeus, apoi Athena, Apollo, Artemis (Diana), Ares (Marte), Hades (Pluto), Hecate si Persefona. Moartea este personificata prin Thanatos, fiul noptii si fratele somnului, cel crunt, cel fara mila, necrutatorul. In iconografia antica, moartea este reprezentata printr-un mormant, un personaj inarmat cu o coasa, o zeitate devorand un om, un duh inaripat, doi tineri – unul alb si altul negru – un calaret, un schelet, un dans macabre, un sarpte urias sau orice alt animal psihopomp (cal, caine, etc.)

Simbolismul general al mortii apare si in cel de-al treisprezecelea arcan major in jocul de Tarot, arcan care nu poarta niciun nume, de parca numarul de pe el ar fi de ajuns sau ca si cum autorului acestei carti i-ar fi fost teama sa o numeasca. Intr-adevar, numarul 13 – a carui semnificatie nefasta, constanta de-a lungul evului mediu crestin apare inca din antichitate, simbolizeaza cursul ciclic al activitatii umane, trecerea la o alta stare si, in consecinta, moartea.

Moartea – sau Cositoarea – exprima evolutia importanta, doliul, transformarea fiintelor si lucrurilor, schimbarea, fatalitatea irevocabila si, potrivit lui O. Wirth, deziluzia, detasarea, stoicismul sau descurajarea si pesimismul. Jean Vassel constata, in Studii traditionale, ca Moartea constituie o cenzura in seria de imagini ale tarotului si ca ea este urmata de arcane mai inalte, asa incat putem spune ca primele douasprezece corespund micilor mistere, iar urmatoarele marilor mistere, caci este limpede ca acele carti de dupa Moarte au un caracter mai ceresc decat cele dinaintea ei. Ca si Magicianul, Moartea corespunde, in astrologie, primei case a horoscopului. Ea constituie astfel o despartire, o delimitare clara.

Scheletul inarmat cu o coasa, care apare pe aceasta carte, este indeajuns de graitor si nu mai are nevoie de alte comentarii. El este de culoarea pielii – si nu auriu – sta cu un picior infipt in pamant, tine in mana stanga o coasa cu coada galbena si lama rosie – culoarea focului si a sangelui. Oare spre a ne atrage atentia ca moartea aceasta nu este prima moarte, cea individuala, ci distrugerea ce ne ameninta existenta spirituala daca Initierea n-o va salva de la nimicire?

Pamantul pe care sta scheletul este negru si pe el cresc plante albastre si galbene, iar sub piciorul scheletului, un cap de femeie; langa varful lamei, un cap de barbat incoronat, iar pe jos stau imprastiate trei maini, un picior si doua oase. Capetele isi pastreaza expresia fetei de parca ar fi vii. Cel din dreapta, poarta o coroana de rege, simbol al suprematiei, inteligentei si al vrerii la care nimeni nu renunta chiar si cand moare. Trasaturile chipului din stanga nu si-au pierdut nimic din farmecul feminin, caci dragostea nu moare si sufletul poate iubi si dincolo de mormant. Mainile ce rasar din pamant sunt gata de actiune, vestind ca Lucrarea nu poate fi intrerupta, iar picioarele se ofera spre a face ideile sa mearga inainte, nimic nu conteneste, totul se continua.

Caci Moartea are mai multe intelesuri. Ea elibereaza de durere si grija, dar nu este un scop in sine, ea deschide calea domniei si dominatiei spiritului, vietii celei adevarate: mors ianua vitae (moartea, poarta a vietii). In sens ezoteric, ea simbolizeaza schimbarea profunda pe care sufera omul prin initiere. Profanul trebuie sa moara ca sa renasca in viata superioara pe care i-o confera Initierea. Daca nu va muri pentru starea lui de nedesavarsire, nu va izbuti sa faca niciun pas inainte pe calea initierii. Tot astfel, in alchimie, subiectul ce va da materia pietrei filosofale, inchis in fundul unui vas si lipsit de orice legatura cu lumea din afara, trebuie sa moara si sa putrezeasca. Astfel, cea dea treisprezecea lama a tarotului simbolizeaza Moartea in sensul ei initiatic, de innoire si de renastere. Dupa Spanzuratul mistic, ce se ofera pe de-a intregul si care-si recapata puterea atingand Pamantul, Moartea ne reaminteste ca trebuie mers mai departe si ca ea este conditia insasi a progresului vietii.

Va intrebati oare dupa un asemenea articol cum au reusit anticii sa inteleaga si sa perceapa moartea in acest fel? Ei bine, ei s-au gandit chiar inainte, anume la infrangerea ei, la biruinta vietii in fata mortii. Si aici ne stau marturie povestile si basmele precum Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, epopeea lui Ghilgames sau Legendele Olimpului. Oamenii ajung nemuritori, unii stele pe cer, altii isi castiga nemurirea prin fapte de vitejie sau sacrificiu.

Astazi ea apare denaturata si in alte forme in filme precum Final Destination, The Twilight Zone, Supernatural, in cartile Harry Potter and the Deathly Hallows de J.K. Rowling sau A song of ice and fire de George. R. Martin, in jocuri video, anime si nu numai. Insa perceptia culturii occidentale s-a schimbat si ea o data cu timpul.

  • Author Posts
Editor-in-Chief Archaeologist Mythologica
Autor si cercetator independent, specializat in istoria religiilor, mitologie, istorie antica si religie comparata, cu studii la Universitatea din Pennsylvania, Catalin ne arata calatoria rasei umane si cum sa intelegem mitologia prin ochii stramosilor nostri.

Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.

 

(Visited 1,825 times, 1 visits today)

1 thought on “Cum vedeau anticii Moartea?”

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.