Cum traiau romanii in perioada interbelica?

Convingerea ca intre cele doua mari razboaie care au flagelat omenirea, romanul a cunoscut o viata efervescenta, promitatoare si constructiva, creeaza multora o senzatie de nostalgie, dar cum nici o societate nu e suficient de buna pentru om, si acea perioada avea problemele ei serioase.

 

Viata romanului in perioada interbelica

Abia iesit din prima mare conflagratie (1914-1918) care a sfartecat si meleagurile noastre fara mila, poporul roman nazuia, asemenea natiunilor vecine, catre o renastere spectaculoasa, precum mitologica pasare oraculara Phoenix, care se regenera in mod miraculos dupa autoincendiere.

Dar procesul de trecere la un nou stil de viata, mai optimist si mai orientat catre bunastare fu mai lent decat ne putem imagina azi, ca si cum efectele razboiului ar fi continuat sa mistuiasca, precum o plaga dificil de vindecat, societatea romanesca.

Potrivit statisticilor intocmite de specialisti, in perioada interbelica se inregistrau anual circa 120.000 de decese in randurile copiilor care nu ajungeau sa implineasca un an, din pricina alimentatiei proaste si a suferintelor mamei – una din cele mai ridicate rate de mortalitate de pe intregul continent.

Medicii si medicamentele nu constituiau solutii la indemana pentru populatia de la sate si nici la oras nu era prea simplu de procurat bani pentru o consultatie si pentru tratamente – „moda” mersului la doctor a aparut mult mai tarziu, estimandu-se ca in aceasta perioada circa o treime din populatia rurala nu a fost niciodata la doctor si nici nu a pus pe limba vreun medicament.

 

Traditionalism versus modernitate dupa 1918

Primul recensamant general al populatiei romanesti din perioada interbelica a fost realizat in anul 1930, de pe urma sa rezultand ca tara noastra numara 18.052.896 de locuitori, ceea ce indica o crestere cu aproximativ 3,5 milioane in comparatie cu estimarile corespunzatoare anului 1920.

Statisticile momentului, realizate cu mult mai multa acuratete decat s-ar putea crede, gratie misiunilor echipelor franceze de observatori geografi trimisi pe teren pentru a intocmi harti reale ale tuturor fostelor provincii imperiale dupa nationalitati, inspectand atat zonele urbane cat si platourile montane ce figurau ca nelocuite pe vechile harti unguresti, au relevat o clara diviziune a populatiei romanesti in functie de mediul de locuire: rural si urban.

In timp ce populatia din mediul rural isi castiga existenta indeosebi din cultivarea pamantului si cresterea animalelor (doar 10% inregistrand ca sursa de venit alt gen de activitati decat agricultura – mestesuguri, albinarit, minerit sau munci necalificate), in mediul urban s-au facut simtite primele semne ale unui val de modernitate, marcat de mutatii in structura economica, infiintarea de institutii noi si un mod de viata, mai complex si mai diversificat.

Orasul era o matrice dinamica in care predominau cladirile cu parter, desi constructiile cu mai multe nivele incepeau sa rasara din loc in loc, asemenea unor promisiuni de efervescenta lucrativa, urmand scheme reprezentative pentru zona centrala din fiecare aglomerare urbana in parte: primaria, tribunalul, salile de spectacole, banci si institutii de invatamant.

La sate inca nu se intrezareau tendinte de integrare a sferei serviciilor, dar la oras s-au dezvoltat destul de rapid retelele de canalizare, dar si de distribuire a apei, a energiei electrice, insotite de un proces considerabil de  extindere a structurilor sanitare, a celor de invatamant, a localurilor si a institutiilor de credit care au dat avant sectorului de constructii.

Nu lipseau insa mahalalele, care contrastau in mod vadit cu aspectul chic al zonei centrale – mediul urban constituia un amestec ciudat de vechi si de nou, cu o nota coloristica impestritata de prezenta florareselor la colt de strada, a locuintelor improvizate, a vanzatorilor ambulanti si a taranilor imbracati in costume populare, „veniti cu treaba la oras”.

 

Bucurestiul interbelic – un „Mic Paris”, mai frumos ca originalul

Odata cu intoarcerea in tara a numerosi arhitecti si ingineri constructori cu studiile finalizate la Paris sau in alte capitale cu traditie in aceste sectoare din Europa si din lume, aspectul Bucurestiului s-a schimbat radical, imprumutand elemente proiectate in stil cubist, dar si cu particularitati specifice arhitecturii populare traditionale.

Noua etapa de dezvoltare a propulsat capitala tarii intr-un vartej ametitor de schimbari spectaculoase pentru vremea respectiva, de la tramvaiul electric care substituia modelul tras de cai, la transmiterea regulata de emisiuni radio si extinderea retelelor de iluminat electric.

Birja de odinioara se inscrise automat pe lista elementelor pe cale de disparitie din peisajul urban, fiind inlocuita de automobil, iar viata cotidiana a locuitorilor s-a diversificat in mod exponential, deschizand larg portile divertismentului, pe masura ce cresteu si posibilitatile materiale ale orasenilor.

Moda calatoriilor in strainatate, a pilotajului si a curselor de cai pentru cei mai instariti fu dublata de alternativa balurilor, spectacolelor de opera, teatru si circ, sport si ceaiuri dansante – mai la indemana celor ce nu detineau portofele prea bine garnisite.

Din punct de vedere cultural, in Bucuresti se semnaleaza aparitia in perioada interbelica a ceea ce se numea „atheneu popular” – un soi de „conferinta” la care erau invitati sa-si expuna punctul de vedere o serie intreaga de oameni de stiinta, medici sau scriitori faimosi, dinaintea unui auditoriu cat se poate de eterogen.

Este perioada in care debuteaza si procesul de emancipare feminina, care a facilitat patrunderea reprezentantelor sexului frumos in domenii profesionale ce erau rezervate in trecut barbatilor, fara sa fie insa neglijat interesul pentru moda, design si ingrijire personala, ca mijloc de etalare a statutului social pe de o parte, iar pe de alta parte, dintr-un impuls de nestavilit de a cultiva frumosul, dupa o indelungata perioada de razboi si viata marcata de lipsuri.

Viata de noapte a Bucurestiului constituia un veritabil cantec de sirena pentru vizitatorii de peste hotare, care gaseau aici tot ceea ce era de trebuinta unora pusi pe petrecere si trai de lux – de la localurile in care se putea gusta champagne din pantoful elegant al balerinelor in stil burlesque, la shopping compulsiv de bijuterii rare si cine opulente.

„Micul Paris” isi castiga rapid reputatia de oras cosmopolit, in care „se traia dupa buget”, deschis tuturor celor interesati sa admire Bulevardul Bratianu, Palatul Regal, Palatul Telefoanelor sau Ateneul de pilda.

Cafeneaua Capsa reprezenta un punct de atractie deosebita pentru intreaga protipendada – Grigore Capsa, furnizorul Casei Regale Romane si a altor personalitati monarhice de seama, oferi ocazia urmasilor sai – fratii Vasile, Anton, Constantin si Grigore sa infiinteze unul din cele mai selecte localuri europene, aprovizionat cu delicioase bunatati: dulciuri, prajituri, fondante, ciocolatele sau brandy si lichioruri fine, provenite din depozitele celor mai faimosi producatori europeni.

Si cei cu posibilitati ceva mai limitate isi gaseau insa distractii pe masura propriului buzunar: plimbarile la sosea, la gradinile de vara, cinematograful, iesitul „la iarba verde”, muzica la patefon, flirtul si dansul ori de cate ori se ivea prilejul. Nuntile si botezurile (incuscriri si cumetrii) constituiau insa un soi de numitor comun pentru bogati si saraci deopotriva – erau sarbatori la fel de gustate de toate categoriile sociale.

Din multe punte de vedere, Bucurestiul ajunsese mai apreciat chiar decat capitala Frantei, fiind mai „concentrat” si mai ospitalier decat aceasta, cu o oferta extrem de diversificata si un spirit pozitiv, care atragea oameni din toate colturile lumii.

 

Parfumul unei epoci apuse, pe portativul romantelor de neuitat

Carciumioarele in care se putea petrece pana dimineata se regaseau in toate orasele importante ale tarii, nu numai in Bucuresti, iar proprietarii acestora nu ezitau sa angajeze lautari sau cantareti indragiti, pentru a atrage cat mai multi consumatori.

Tarafurile, la randul lor, castigara tot mai mult teren, membrii acestora regasindu-se ulterior in componenta primelor orchestre veritabile romanesti de profesionisti, ce si-au castigat o faima indiscutabila atat in tara cat si peste granite.

Romantele si melodiile populare romanesti se bucurau de mare succes, desi moda tangourilor si a fox-trot-ului detinea si ea o buna felie din tortul distractiilor pe portativ.

Nume celebre ale artistilor  romani ai epocii au facut inconjurul lumii, ducand in colturi indepartate frumusetea muzicii noastre: Maria Tanase, Ioana Radu, Grigoras Dinicu, Jean Moscopol, Cristian Vasile sau Taraful Zavaidoc ridicau publicul in picioare oriunde isi prezentau repertoriul.

Asa dupa cum bine sublinia criticul muzical George Sbarcea,

„Cantecele Bucurestilor de odinioara reflecta totul, cu candoarea simplitatii, toate rasunau pretutindeni, inviau din palnia patefoanelor, se inaltau spre bolta teatrelor de revista si faceau bucuria tineretului epocii”.

Dar dincolo de aparenta unui trai lejer, net imbunatatit fata de anii Primului Razboi Mondial, o caracteristica de nepretuit a perioadei interbelice in tara noastra o constituie indiscutabila renastere a peisajului cultural si stiintific in general, iluminat de prezenta unor personalitati autohtone marcante, al caror binemeritat prestigiu s-a propagat in timp si in spatiu, deopotriva:

• Nicolae Paulescu (1869-1931) – medic, descoperitor al insulinei;
• Constantin Parhon (1874–1969) – medic ce si-a adus o remarcabila contributie in domeniul endocrinologiei;
• Victor Babes – bacteriolog, introduce vaccinarea antirabica in Romania, fondator al scolii romanesti de microbiologie;
• Liviu Rebreanu (1885-1944) – romancier si dramaturg de exceptie, autor al unor veritabile capodopere literare ce aduc in prim-plan realitatea romaneasca, sub lupa unei analize psihologice aparte („Ion”, „Rascoala”, „Padurea spanzuratilor” s.a.);
• Hortensia Papadat Bengescu – scriitoare, autoare a unor volume de succes precum „Concert din muzica de Bach”;
• Camil Petrescu (1894-1957) – doctor in filozofie, autor al unor opere literare memorabile, precum „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”;
• Mihail Sadoveanu (1880-1961) – pilon al literaturii noastre, unul din cei mai prolifici prozatori romani ai tuturor timpurilor;
• Tudor Arghezi (Ion N. Theodorescu, 1880-1967) – semnatarul unei opere poetice de o indiscutabila originalitate si unul dintre cei mai controversati autori romani de literatira;
• Mircea Eliade (1907-1986) – filozof si expert in istoria religiilor, caruia i s-a decernat titlul de „Distingueshed Service Professor” de catre Universitatea din Chicago in 1957, autor al 30 de volume stiintifice, opere literare si eseuri, traduse in 18 limbi;
• George Enescu (1881-1955) – compozitor, violonist si dirijor, cel mai important reprezentant al diademei de muzicieni romani de mare talent;
• Dinu Lipatti (1917-1950) – cel mai renumit pianist roman al tuturor timpurilor, compozitor si pedagog, rapus mult prea timpuriu de leucemie.

Dar acestea sunt numai cateva din personalitatile marcante ale culturii romanesti din perioada interbelica, lista fiind extrem de bogata, ca si cum un suvoi de talent si intelepciune s-ar fi revarsat asupra Romaniei la vremea respectiva, gasind teren roditor si oameni iubitori de arta, creatie si adevar, in masura sa-l aprecieze la justa sa valoare.

Si ca pentru a onora memoria acestora, sa ne amintim in final despre afirmatia lui Mircea Eliade referitoare tocmai la acest tezaur de nepretuit, mostenit de poporul nostru:

„Misiunea istorica a unui popor se judeca dupa creatiunile lui spirituale. Singure valorile culturale justifica existenta si misiunea unui popor. Istoria nu tine seama de popoare sterile din fire.”

 

 

 

Bibliografie:

1. Puscas, Vasile & Vesa, Vasile – „Dezvoltarea si modernizarea in Romania interbelica”, 1988;
2. Scurtu, Ioan – „Viata romanilor in perioada interbelica”, 2001;
3. Parvulescu, Ioana – „Intoarcere in Bucurestiul interbelic”, 2003;
4. Dungaciu, Dan – „Elita interbelica. Sociologia romaneasca in context european”, 2011.