Civilizatia spartanilor a suscitat un interes nemarginit in randurile istoricilor, arheologilor si celor pasionati de studierea unor vremuri de mult apuse, dar a constituit totodata si o bogata sursa de inspiratie pentru lumea artei.
Ca orice argument ancorat intr-o perioada despre care se detin putine informatii sustinute de probe concrete, Sparta si spartanii au fost descrise de-a lungul timpului in culori din cele mai variate, uneori exagerandu-se ci supozitiile in ceea ce priveste societatea lor austera, alteori ridicand-o in slavi si socotind-o un model numai bun de urmat.
Armata spartanilor – un popor unic de razboinici
Adevarul, desigur, se afla undeva mai pe la mijloc, sau dupa cum bine afirma Marc Aureliu – imparat roman si filozof stoic, deopotriva – in celebrele sale „Meditatii”:
„tot ce auzim reprezinta doar o opinie si tot ce vedem constituie o perspectiva si nu neaparat un adevar”.
Anumite crampeie de scrieri antice ce s-au pastrat insa intacte din vremurile respective, dezvaluie fara indoiala un popor cu o puternica identitate si cu reguli sociale unice in lume, sau cel putin destul de neobisnuite in taport cu cele adoptate de catre semenii lor europeni si asiatici.
Bebelusii bolnavi erau sortiti pieirii, iar ceilalti antrenati de mici pentru razboi
Eliminand din peisaj floricelele ornamentale cu care romanele si peliculele cinematografice dedicate au impestritat istoria spertanilor, un aspect perfect real, care impresioneaza azi la fel ca in trecut, este legat de regula spartana de a inspecta noii nascuti si de a lasa in viata doar pe cei perfect sanatosi si robusti, in timp ce bebelusii care prezentau malformatii sau semne particulare interpretate drept nefaste, erau abandonati in locuri pustii sau chiar ucisi pe data.
Anumiti istorici neaga cu insistenta o astfel de practica, infanticidul fiind de regula aspru pedepsit in antichitate, ca si in lumea moderna, dar parerile specialistilor continua sa fie impartite, intrucat dovezile arheologice au demonstrat ca pe dealurile din vecinatatea Spartei de odinioara, s-au regasit oseminte care ar fi apartinut unor astfel de micuti – victime ale unei sorti nefericite – afectati din nastere de anumite patologii caracterizate de deformarea oaselor membrelor, a bazinului sau a toracelui.
Plutarh insusi istorisea in lucrarile sale ca pruncii bolnavi erau sortiti pieirii, fiind aruncati de pe buza unei prapastii aflate in vecinatatea Muntelui Taygetus, nefiind apti pentru a deveni luptatori puternici.
Bebelusii nascuti sanatosi si robusti cresteau insa sub semnul unei educatii austere, administrandu-li-se o dieta destul de frugala si fiind imbaiati in vin diluat cu apa rece, potrivit convingerii ca in acest mod vor fi caliti si li se va stimula capacitatea de rezistenta in conditii aspre de viata.
Pe masura ce cresteau, erau indemnati sa se familiarizeze cu armele, calaritul si lupta corp la corp, pentru a se forma cat mai rapid cu putinta ca razboinici abili si puternici, nefacandu-se diferente intre fete si baieti din punct de vedere al antrenamentelor de lupta si activitatilor fizice.
Fetelor li se ingaduia insa sa se hraneasca mai bine, intrucat erau destinate sa devina mame si trebuiau sa fie in masura sa nasca prunci vigurosi.
Inca de la varsta de 7 ani, copiii erau instruiti pentru a se cunoaste bine din punct de vedere fizic si psihic, indemnati sa alerge si sa inoate complet dezbracati, astfel incat ca adulti, sa nu se sinchiseasca de nuditatea sexului opus sau sa se lase influentati in vreun fel in deciziile lor de lupta, din pricina unor imbolduri cu conotatii sexuale.
In spatele oricarui razboinic spartan de succes a fost o femeie spartana pe masura
Daca viata spartanilor parea sa fie croita astfel incat sa li se aplice patalamaua asprimii, in realitate femeile se demonstrau pline de gingasie fata de alesii lor, fata de copii si de animalele de companie, indeosebi cand acestora le sosea ceasul sa aduca pe lume pui.
Si barbatii erau fideli femeilor lor si isi onorau parintii – asprimea anumitor reguli ale societatii neinfluentand prea mult relatiile cu cei dragi in profunzimea lor.
Puterea fizica era de partea barbatilor, dar nici femeile nu se dadeau in laturi de la sarcinile dificile, in timp ce puterea politica si de decizie, apartinea oficial in exclusivitate sexului tare, care cerea discret parerea consoartelor in intimitate, pretuindu-le mult agerimea mintii si iscusinta in adoptarea anumitor strategii.
„Femeile spartane erau printre cele mai avansate, mai inteligente si mai darze reprezentante ale sexului frumos din intreaga lume antica, desi nu li se ingaduia sa-si exprime opiniile in mod direct, in cadrul adunarilor publice”.
Asa scrie academicianul polonez Nicholas Victor Sekunda in lucrarea sa intutulata „The Spartan Army” (1998), precizand faptul ca
„nu putine au fost ocaziile in care ele au influentat in maniera hotaratoare soarta multor batalii, intervenind decisiv in chestiunile politice ale vremii lor”.
Sparta: un oras razboinic, rigid si conservator in traditie
Spartanii erau rezervati ca popor, nu se dadeau in vant dupa casatoriile aranjate in scopuri diplomatice cu parteneri straini, ci isi pastrau pe cat posibil traditia alegerii sotului/sotiei din randurile propriei societati – o alta nota de rigiditate asociata felului lor de a fi, atata vreme cat nu se discuta despre absorbirea altor orase-stat in matricea spartana – o exceptie care li se parea fireasca si de toata trebuinta, pentru intarirea autoritatii lor la nivelul unei arii cat mai intinse cu putinta.
Asa se facu astfel incat suprematia politica in regiunea inferioara a Peninsulei Peloponez, din sudul Golfului Corint, sa fie dobandita gratie infrangerii Messiniei si absorbirii efective a acesteia in sanul Spartei dupa marea confruntare armata din perioada cuprinsa intre anii 685 i.e.n. si 668 i.e.n. (razboiul spartano-mesinian).
Creandu-se alianta oraselor-state grecesti – Corint, Elis si Sparta – sub leadership-ul acesteia din urma, peninsula Peloponez deveni un teritoriu impenetrabil, asupra caruia veghea o forta militara de temut, dinaintea careia ezitau sa se infatiseze si s-o sfideze pana si cele mai puternice armate ale lumii antice.
Totusi, rivalitatea dintre Atena si Sparta s-a dovedit mai periculoasa si mai distrugatoare decat amenintarile externe, generand conflicte repetate si dezastruoase, cu pierderi considerabile in cele doua tabere, pana ce s-au impus aproape de la sine, puterile politice ale ambelor orase-stat.
Pregatirea militara si educatia spartana – o continua proba de rezistenta
Temeritatea si darzenia razboinicilor spartani isi aveau radacinile adanc ancorate in solul feril al educatiei austere demarate inca din frageda pruncie: intreaga lor viata era croita pe tiparul competitivitatii si infruntarii inamicului de orice fel – pana si mersul la vanatoare constituia o proba in care tinerii aveau prilejul sa-si puna in valoare abilitatile si sa-si demonstreze dibacia.
Orice actiune desfasurata in colectiv devenea o proba din care fiecare se straduia din rasputeri sa iasa invingator, chiar daca in cele mai multe cazuri, eforturile depuse depaseau orice imaginatie, transformand actiunea intr-o veritabila proba de rezistenta.
Pregatirea militara efectiva debuta la 6-7 ani, cand micutii „meirakion” trebuiau sa se desparta de familiile in care se nascusera, pentru a lua calea agogei – o forma de serviciu militar precoce, desfasurata in cadrul unui soi de cazarmi special organizate pentru ei, menite sa formeze razboinici de temut, initiindu-i in tainele manuirii armelor, vanatorii, furtului, activitatilor de iscoada si cercetasi, dar si a insusirii unui comportament demn si incoruptibil, cu convingeri de nezdruncinat.
La varsta adolescentei, respectiv incepand de la 12 ani, tinerilor li se ordona sa renunte complet la haine si sa doarma sub cerul liber, infasurati doar intr-o mantie rosie, ingaduindu-li-se doar sa-si incropeasca un asternut saracacios din trestie, pentru a se cali si a se obisnui cu conditiile ostile de viata.
Deprinderea de a fura le era indicata drept extrem de utila in vremuri de restriste, astfel incat erau incurajati sa fure pentru „antrenament”, iar daca erau prinsi, li se aplicau pedepse aspre, pentru ca pe viitor sa devina din ce in ce mai abili in materie si sa se faca nevazuti de indata ce au insfacat prada.
Pe durata scolarizarii in cadrul agogelor, tinerii invatau insa si sa scrie, sa citeasca, sa se deprinda cu operatiunile matematice, cu oratoria, muzica, dansul si poezia, pentru ca nu cumva sa se simta stanjeniti in situatia in care vor trebui sa se prezinte pe viitor in inalta societate si sa fie priviti cu dispret din pricina stangaciilor lor intr-un mediu rafinat.
Programul de pregatire se incheia de regula la varsta de 18-20 de ani – la 21 de ani, un tanar spartan era socotit barbat matur, apt pentru a-si satisface serviciul militar complet, care dura pana la 60 de ani.
Cea mai coplesitoare rusine: infrangerea
Cand plecau la razboi, spartanii erau ghidati de o unica lozinca: „invingator sau mort”. Nu exista optiunea de a se intoarce acasa dupa ce ar fi suferit o infrangere – spartanii luptau pana la ultimul om, pana la ultima suflare.
In cazul extrem de rar in care se intampla ca un razboinic spartan sa fie prins viu si facut prizonier, in zorii zilei urmatoare, cei ce-l capturau se trezeau doar cu un cadavru – sinuciderea constituind unicul mod de a spala rusinea coplesitoare pentru a se regasi intr-o astfel de situatie.
Potrivit scrierilor lui Herodot, doi razboinici spartani care au scapat cu viata de pe urma cumplitei batalii de la Termopile, au preferat sa moara decat sa se intoarca acasa purtand pecetea rusinii infrangerii pe obraz: unul din ei si-a pus streangul de gat, iar celalalt s-a avantat intr-o batalie crancena, fara nici o sansa de victorie, murind eroic dupa ce croi brese insangerate in randurile persilor.
Bibliografie:
- Sekunda, Nicholas Victor – „The Spartan Army”, 1998;
- Manfredi, Valerio Massimo – „L’armata perduta”, 2010;
- Lazenby, J.F. – „The Spartan Army”, 2012;
- Valzania, Sergio – „Sparta e Atene: Il raconto di una guerra”, 2017;
- Powell, Anton – „A Companion to Sparta”, 2017.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5