Desi suntem invatati multe lucruri la istorie, in special despre tarile straine, nu invatam prea multe despre propria istorie. Iar acesta este un lucru extrem de important. Pentru ca istoria tinde sa se repete, iar noi, romanii, am facut numeroase greseli de-a lungul vremii in ceea ce priveste alegerea unui sef de stat. Suntem precum in fabula cu ursul pacalit de vulpe.
Sa ne gandim la Ceausescu, dar si la istoria moderna a Romaniei, la sefi de stat precum Iliescu, Basescu si nu numai. Ce au facut acesti conducatori ai tarii pentru Romania si care au fost meritele lor? De ce avem presedinti in Romania si ce putere au acestia?
Lista presedintilor si sefilor de stat care au condus Romania
- Alexandru Ioan Cuza 1859-1866 Domnitorul Romaniei
- Locotenenta Domneasca 1866 Lascar Catargiu, Nicolae Golescu si Nicolae Haralambie
- Carol I, a domnit intre 1866-1914 Regele Romaniei
- Ferdinand I intre 1914-1927 ca Rege al Romaniei
- Mihai I intre 1927-1930 ca Rege al Romaniei (ca minor, regeneta sa a fost compusa din Printul Nicolar, Patriarhul Miron Cristea si presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie)
- Carol al II-lea 1930-1940 ca Rege al Romaniei
- Mihai I intre 1940-1947 Regele Romaniei
- Constantin Ion Parhon 1947-1952 ca Presedinte al Prezidiului Provizoriu al Marii Adunari Nationale (2 mandate)
- Petru Groza 1952-1958 Presedinte al Prezidiului Marii Adunari Nationale
- Ion Gheorghe Maurer 1958-1961 Presedinte al Prezidiului Marii Adunari Nationale
- Gheorghe Gheorghiu-Dej 1961-1965 Presedintele Consiliului de Stat
- Chivu Stoica 1965-1967 Presedintele Consiliului de Stat
- Nicolae Ceausescu 1967-1989 Presedintele Republicii Socialiste România
- Ion Iliescu 1989-1996 si 2000-2004 Presedinte al Romaniei (3 mandate si unul provizoriu)
- Emil Constantinescu 1996-2000 Presedinte al Romaniei
- Traian Basescu 2000-2004 si 2007-2014 ca Presedinte al Romaniei
- Klaus Iohannis 2014-prezent ca Presedinte al Romaniei
Istoria Romaniei – evenimente importante si sefi de stat
Odata cu evenimentul din 1859, cand Alexandru Ioan Cuza a devenit primul domn al Principatelor Romane Unite, romanii au dobandit o perspectiva unitara si promitatoare, sub stindardul unei matrice unice, care le reprezenta identitatea proprie.
Astfel, intr-o faza initiala, cand Cuza nadajduia sa puna la punct un sistem viabil de modernizare a intregii societati pe temelia unor principii de natura liberala, a fost demarat un proces de „improspatare generala”, care a palit in graba din nefericire, odata cu lovitura de stat ce a zadarnicit eforturile sale.
Alexandru Ioan Cuza a domnit intre anii 1859 si 1866, fiind silit sa renunte la tron, sa sa predea conducerea unei asa-numite Locotenente Domnesti provizorie, constituita printr-o proclamatie in fata intregii natiuni, la 11 februarie 1866, alcatuita din trei membri care promiteau sa respecte principiile fundamentale de guvernare stabilite anterior: unitatea, autonomia, guvern constitutional si principe strain.
Cei trei membri ai Locotenentei erau: Lascar Catargiu, Nicolae Golescu si Nicolae Haralambie, care au completat schema de guvernare a Principatelor cu un guvern provizoriu, in fruntea caruia se afla Ion Ghica.
Un tanar principe strain pentru tronul tarii
Ion C. Bratianu fu cel care purta tratativele la Dusseldorf, in vederea proclamarii drept domnitor al Principatelor Romane Unite pe Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringhen, in data de 30 martie 1866.
In paralel, Locotenenta Domneasca inainteaza proiectul noii Constitutii, iar pe 10 mai 1866, Carol I depuse juramantul ca domnitor, sub o formula citita in limba romana de catre Nicolae Haralambie – Carul avea la vremea respectiva 27 de ani si nu-si imagina nici pe departe ca va domni timp de 48 de ani o tara pe care nu o cunostea decat din povestirile altora.
Este vorba despre cea mai lunga domnie din intreaga istorie a tarii nostre, dar care se poate inscrie cu succes si intr-un top international, mai cu seama in conditiile in care s-a confruntat cu o multime de provocari de-a lungul eforturilor sale de a conduce romanii pe o cale democratica, in cadrul unui complex sistem de modernizare a statului.
Riguros, ordonat si adept al disciplinei constructive, Carol I s-a implicat intens in dezvoltarea invatamantului, culturii si resurselor intelectuale ale tarii, demonstrandu-se in cele din urma, cel mai important om de stat al Romaniei din intreaga istorie.
Odata cu proclamarea regatului si afirmarea internationala a Romaniei ca stat suveran si independent, in data de 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, Carol I fu incoronat, impreuna cu sotia sa, Elisabeta, ca suverani ai tarii. Ca un detaliu mai putin cunoscut in acest context, regele si regina au purtat in cursul ceremoniei, in chip simbolic, coroane plamadite din materialul topit al unui tun turcesc, dobandit la Plevna, in urma victoriei armatei romane aflate sub comanda lui Carol I.
In intreaga perioada de domnie a lui Carol I, la nivel international, Romania nu avut parte de prea multa bunavointa din partea statelor ce nu priveau cu ochi buni independenta tarii, nadajduind ca mai devreme sau mai tarziu sa se infrupte pe indelete dintr-un tort la care nu fusesera invitati.
Ostilitatea Rusiei, scaderea influentei exercitate de Franta si relatiile de rudenie ale regelui cu Germania, au condus la semnarea tratatului cu Imperiul Austro-Ungar, Romania devenind astfel parte din Tripla Alianta si transformandu-se intr-un element de echilibru in Balcani, reusind sa pastreze relatii cordiale cu toate statele.
Pacea si armonia au luat insa sfarsit odata cu asasinarea arhiducelui austro-ungar Franz-Ferdinand, in 1914, la Sarajevo, cand Carol I a fost impiedicat sa dea curs propriei dorinte de a onora cu demnitate tratatul semnat anterior, din pricina opiniei contrastante a primului ministru Ion I.C. Bratianu, sustinator fervent al Antantei – blocul politico-militar format din Franta, Imperiul Britanic si Imperiul Rus.
„Constat ca reprezentantii tarii, aproape in unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constitutional ma supun vointei domniilor voastre. Ma tem insa ca prestigiul tarii va iesi patat din sedinta de astazi si ca ati adoptat o decizie de care Romania se va cai pe viitor”, rosti Carol I cu amaraciune la sfarsitul sedintei Consiliului de Coroana, in care propusese ca tara nostra sa-si onoreze datoria de aliat si sa-si indrepte armata impotriva Rusiei.
Cine stie cum ar fi aratat azi harta lumii daca la vremea respectiva, cand izbucni razboiul si se decise soarta popoarelor pentru o intreaga perioada istorica, Romania ar fi ales o alta cale in locul declararii oficiale a neutralitatii ?!?
Cert este ca intr-o astfel de atmosfera, dupa 48 de ani de domnie, Carol I muri la Castelul Peles, la varsta de 75 de ani, in 27 septembrie 1914, urmat in nefiinta dupa numai doi ani, de sotia sa, Elisabeta. Cei doi fura inmormantati la Curtea de Arges, pe domeniul Bisericii Episcopale.
Regele a murit, traiasca regele!
In ziua imediat urmatoare decesului lui Carol I, mostenitorul tronului Romaniei, Ferdinand I, depuse juramantul in calitate de rege al tarii, promitand intr-un discurs emotionant, ca se va dovedi printre altele, „un bun roman” – expresie utilizata cu buna stiinta ca pivot pentru intregul mesaj adresat natiunii.
„Cand regele a declarat ca va fi un bun roman, sala intreaga intra in delir. Cuvantul era unul fericit, ridica piatra ce apasa toate cunostiintele – asta vroia sa auda tara si asta astepta ea de la noul ei suveran”, scria la vremea respectiva I.G. Duca.
Pe 14 august 1916, Romania intra in razboi, Ferdinand I aflandu-se puternic influentat de opinia primului ministru Bratianu si ultragiind intreaga Europa din pricina deciziei de a indrepta armata romana impotriva propriei sale tari de origine, Germania. A fost acuzat de tradare de catre familia sa, Casa Hohenzollern retragandu-i apartenenta la dinastie.
Antanta nu-si respecta promisiunile si refuza acordarea de sprijin militar armatelor romane, care fura invinse la Turtucaia, in ciuda eroismului demonstrat in lupta, Rusia fiind cea dintai care si-a retinut trupele de intarire, in ciuda promisiunilor sale initiale de a-si uni fortele cu cele ale Romaniei.
Regele Ferdinand I fu silit sa se refugieze la Iasi, iar Bucurestiul se confrunta cu ocupatia trupelor generalului von Mackensen, pana la reluarea operatiunilor militare din iulie 1917, cand inamicul fu invins la Marasti, Marasesti si Oituz, intr-o batalie crancena, in care nadejdea de refacere a unitatii nationale a constituit motivatia suprema pentru ostasii romani.
Romanii nu se bucurara insa indelung de aceasta victorie, intrucat in Rusia puterea fu preluata de bolsevici, iar trupele sale, dezordonate, distructive si lipsite de discipilina, se imbulzira sa jefuiasca tot ce le iesea in cale, fiind alungate in graba de armata romana, care-si asuma deplina responsabilitate pentru aceasta actiune si plati scump initiativa, prin ruperea legaturilor diplomatice, in urma arestarii de catre bolsevici a reprezentantului Romaniei la Petrograd, Constantin Diamandy.
Tezaurul romanesc fu confiscat, tara noastra fiind acuzata de agresiune din pricina intrarii trupelor in Basarabia, iar Romania se trezi intr-o pozitie dramatica, fiind silita sa incheie un armistitiu rusinos, parasita de toti cei alaturi de care nadajduia sa beneficieze de o alianta trainica si constructiva.
Starea de razboi fu substituita de regimul de ocupatie, iar Romania se alese cu o propunere de pace ce implica o impovaratoare lista de masuri opresive, de pe urma careia Bulgaria si-ar fi adjudecat Dobrogea, Austro-Ungaria partea de Vest, Germania ar fi pus monopol pe titeiul romanesc timp de 90 de ani, iar accesul catre Marea Neagra ar fi fost restrictionat, limitandu-se la un drum comercial ce ducea la Constanta.
Ferdinand I refuza cu incapatanare semnarea Tratatului de Pace, mentinand astfel statul roman autonom, profitand de manifestarea dorintei romanilor aflati sub ocupatie straina de a se uni in mod neconditionat cu Patria Mama si sustinand unirea Basarabiei cu Romania, eveniment primit cu mare entuziasm de romanii de pretutindeni, motivandu-i pentru lupta de eliberare de sub stapanirea straina de orice fel.
Un nou razboi, Marea Unire din 1918 si oportunismul PCR
Pe 24 octombrie 1918, Ferdinand I proclama mobilizarea generala, iar in 11 noiembrie 1918 Puterile Centrale capitulara, Romania trecand de aceasta data in tabara invingatoare, ceea ce permise realizarea celui mai mare ideal al natiunii noastre si anume infaptuirea Marii Uniri.
Unirea Transilvaniei cu Romania fu ratificata de catre regele Ferdinand I prin decretul cu numarul 3631 din 11/24 decembrie 1918, adjudecandu-si titlul de „Intregitor si Rege al Romaniei Mari, care se intindea pe o arie de 295.0149 de kilometri patrati si numara mai bine de 16 milioane de locuitori.
In ciuda unei perioade infloritoare din punct de vedere al afirmarii identitatii romanesti in acest spatiu al noului stat creat si a adoptarii unui pachet de masuri menite sa consolideze statul unitar roman, criza dinastica ulterioara afecta profund tronul Romaniei, care se confrunta cu trei renuntari succesive la tron si o regenta, din pricina faptului ca Mihai I era inca minor la moartea regelui Ferdinand, in 1927.
In perioada anilor 1930-1940, pe tronul tarii se instala Carol al II-lea, iar regele Mihai fu incoronat abia in 6 septembrie 1940 – devenind totodata ultimul rege al Romaniei, care a preluat carma tarii intr-un moment cu adevarat dramatic, dupa o serie de pierderi teritoriale din vara anului 1940, concretizate in evacuarea efectiva a Basarabiei si a Bucovinei, teritorii adjudecate de URSS.
Sub presiunile sovietice, tara noastra intra sub influenta URSS-ului odata cu semnarea armistitiului si arestarea generalului Ion Antonescu, o conjunctura favorabila Partidului Comunist Roman, aflat sub umbrela rusilor, care nu ezita sa preia cu repeziciune puterea de stat, fortand abdicarea regelui Mihai I in 30 decembrie 1947 si exilarea sa pentru o perioada de peste 50 de ani.
Regele si-a recapatat cetatenia romana si a reusit sa se intoarca in tara abia in anul 1997, in timp ce presedintele tarii era Emil Constantinescu.
Dupa abdicarea sa insa, urma o perioada de reorganizare politica fara precedent, dupa indicatiile si modelele sugerate de URSS, in care Republica Populara Romana avu parte de un Presedinte Provizoriu in persoana lui Constantin I. Parhon (1948), de trei Presedinti ai MAN – Constantin I. Parhon (1948-1952), Petru Groza (1952-1958), Ion Gheorghe Maurer (1958-1961) si de alti trei Presedinti ai Consiliului de Stat – Gheorghe Gheorghiu-Dej (1961-1965), Chivu Stoica (1965-1967) si Nicolae Ceausescu.
Epoca Ceausescu si transformarile radicale din Romania
Ascensiunea lui Nicolae Ceausescu in fruntea Partidului Comunist fu dublata de apogeul entuziasmului anilor ’60, cand se intrezari speranta realizarii unei brese in sufocantul „lagar socialist”, prin condamnarea oficiala a invadarii Cehoslovaciei de catre trupele tarilor membre ale Pactului de la Varsovia.
„Patrunderea trupelor celor cinci tari socialiste in Cehoslovacia constituie o mare greseala si o primejdie grava pentru pacea in Europa. Nu exista nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipa numai, ideea interventiei militare in treburile unui stat socialist fratesc”, sublinia Ceausescu la vremea respectiva, construindu-si astfel o imagine excelenta in fata Occidentului, care-si manivesta vadit interesul pentru consolidarea relatiilor cu Romania.
In 1975, tara noastra a obtinut clauza natiunii celei mai favorizate din partea SUA – un avantaj pentru care multe alte state ar fi fost dispuse sa execute salturi mortale.
Dar masurile adoptate de Ceausescu la nivel de politica interna nu fura din cele mai inspirate, dublate fiind de un puternic cult al personalitatii si de degradarea considerabila a conditiilor de viata ale populatiei.
De aici si pana la instaurarea dictaturii nu a mai fost decat un pas, care a distrus tot ceea ce tinea de imaginea favorabila a lui Ceausescu in Vest, din pricina adoptarii unui comportament care a condus la izolarea Romaniei, intr-un soi de „no men’s land”, intre blocul de Vest si blocul socialist.
Propaganda intensa, revolutia culturala impusa dupa vizitele efectuate in China si Coreea de Nord, politica demografica si dorinta de a transforma romanii in executanti robotizati ai indicatiilor Partidului Comunist astfel incat sotii Ceausescu sa dobandeasca o aura idolatrizata de cetateni, a purtat treptat tara intr-o profunda criza economico-sociala.
Nivelul abisal al datoriei externe (peste 10 miliarde de dolari) si decizia lui Ceausescu de a o achita integral pana in 1990, au avut consecinte cu adevarat catastrofale asupra romanilor, care s-au confruntat cu o lunga si intunecata perioada de lipsuri.
Rationalizarea hranei, a combustibililor, a energiei electrice, apei si gazelor a aruncat populatia intr-o prapastie fara fund, ajungand sa traiasca la limita subzistentei, situatie inrautatita de nivelul coruptiei, majorarile de preturi si limitarea libertatii de exprimare, prin presiunea exercitata de organele Securitatii.
Pe fundalul unei astfel de situatii lua totusi nastere miscarea intelectuala de opozitie fata de regimul ceausist, care a condus la exilarea a valorosi oameni de cultura, precum Ana Blandiana, Dan Desliu, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ioan Ioanid sau Petre Mihai Bacanu, pentru a enumera doar cativa, impiedicandu-se astfel manifestarea unei voci puternice disidente.
Regimul comunist cazu in perioada in care valul schimbarilor afecta intreaga Europa, respectiv dupa caderea zidului Berlinului si a evenimentelor care au marcat rasturnarea regimurilor comuniste din tarile vecine Romaniei, respectiv odata cu Revolutia din decembrie 1989, cand sotii Ceausescu fura executati in urma condamnarii lor la moarte de catre Tribunalul Militar Exceptional, fiind socotiti vinovati de genocid, acte de diversiune si subminarea puterii de stat si a economiei nationale.
Nicolae Ceausescu s-a aflat in fruntea tarii timp de 22 de ani si inca nu implinise 72 de ani cand a fost inmormantat, impreuna cu sotia sa, Elena Ceausescu, in cimitirul Ghencea, pe 30 decembrie 1989.
Romania dupa Revolutia anti-comunista
La carma Romaniei s-au perindat dupa revolutie o serie de presedinti care, cu enorma dificultate au reusit sa modifice treptat perceptia celorlalte tari ale lumii despre noile straie pe care Romania le-a imbracat dupa moartea lui Ceausescu.
Presedintia Romaniei a fost detinuta mai intai de Ion Iliescu (1990-1996), apoi de Emil Constantinescu (1996-2000), apoi un nou mandat al lui Ion Iliescu (2000-2004), urmat de Traian Basescu (2004-2007), Nicolae Vacaroiu (interimar 2007), din nou Traian Basescu (2007-2012), Crin Antonescu (interimar 2012) si din nou Traian Basescu (2012-2014).
In prezent, Romania are un presedinte care provine dintr-o familie de sasi transilvaneni – Klaus Iohannis – ales pe 21 noiembrie 2014, al patrulea presedinte de origini germane din Europa de Est din perioada post-comunista.
In prezent Romania se afla inca intr-o perioada de tranzitie, cu optime posibilitati de crestere in plan politic, economic si social, propunandu-se ca un veritabil pol regional in domeniul securitatii si a mentinerii echilibrului de forte din Europa de Est.
Bibliografie:
- Kellogg, Frederick – „The Road to Romanian Independence”, Purdue University Press, 1995;
- Pop, Ioan Aurel; Bolovan, Ioan, Andea, Susana – „Istoria Roamniei: compendiu”, Inst. Cultural Roman, 2004;
- Neumann, Victor & Heinen, Armin – „Istoria Romaniei prin concepte”, Editura Polirom, 2010;
- Scurtu, Ioan – „Istoria romanilor de la Carol I la Nicolae Ceausescu”, Ed. Mica Valahie, Bucuresti, 2011.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
5