Iancu de Hunedoara: context politic, copilarie, cariera
Iancu de Hunedoara (1407-1456) este socotit cel mai important voievod din istoria Transilvaniei si o veritabila legenda a neamului romanesc, a carui stralucita cariera imbraca o aura de mister, avand in vedere ca era doar fiul unui cavaler roman de la curtea regelui Sigismund de Luxemburg.
Intreaga sa viata s-a desfasurat sub semnul unei glorios destin, multe din deciziile pe care le-a adoptat, actiunile pe care le-a intreprins si evenimentele istorice al corar curs l-a influentat, una din cele mai de seama figuri istorice nu numai pentru voievodatul Transilvaniei ci si pentru regatul Ungariei.
Controversele cu privire la data sa de nastere se datoreaza faptului ca anumiti autori de specialitate au interpretat eronat o serie de surse ce pareau sa indice ca s-ar fi nascut in anul 1387, dar cercetari aprofundate ale documentelor istorice au demonstrat ca varianta anului 1407 e mult mai plauzibila, desi nu se cunosc cu exactitate ziua si luna nasterii sale.
Provenind dintr-o familie in care atat tatal cat si fratii sai isi dovedira lealitatea si vitejia in slujba suveranului Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1368-1437), Iancu isi petrecu anii copilariei in castelul de la Hunedoara, dobandit impreuna cu vaste domenii pretioase din Transilvania de catre familia sa, odata cu titlul nobiliar al Huniazilor.
Blazonul casei sale prezenta un scut cu un corb poposit pe o ramura avand aripile usor destinse si pieptul strapuns de o sageata, tianand in cioc un inel din aur – imagine asociata unei legende potrivit careia ioan de Hunedoara ar fi fost in realitate fiul nelegitim al regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, avut cu o romanca din Hateg, de o frumusete cu totul si cu totul iesita din comun.
Spre a salva reputatia acesteia, regele hotara sa fie data in casatorie unuia din cei mai iscusiti cavaleri ai sai – Voicu – prilej cu care darui tinerei un inel deosebit, pentru ca pruncul sa-si dovedeasca obarsia cu ajutorul sau cand va creste si se va prezenta la curte.
Dar dupa cativa ani, cand Iancu era inca la varsta jocurilor copilariei, aflandu-se intr-o calatorie, Voicu si sotia sa asezara inelul pe un stergar asternut intr-o poienita spre a lua pranzul; un corb atras de stralucirea inelului, se pogora din coroana unui copac si-l fura luandu-si zborul, dar micul Iancu, abil in manuirea arcului inca de la o varsta frageda, il sageta si recupera inelul in mare graba.
Legenda sustine ca aceasta intamplare avu darul de a decide plasarea corbului strapuns de sageata lui Iancu si avand inca inelul in cioc, pe blazonul nobiliar al familiei.
O tinerete sub semnul deprinderii artei militare
Despre anii copilariei lui Iancu nu se detin prea multe informatii, dar odata cu adolescenta, anumite documente maghiare consemneaza prezenta sa in slujba unor importante familii nobiliare, in scopul deprinderii artei militare sub multiple aspecte ale sale.
Iancu si-a insusit multe din cunostintele sale in acest domeniu aflandu-se fie in slujba casei nobiliare a familiilor maghiare Csay si Csanadi, fie in serviciul despotului sarb Stefan Lazarevici sau chiar al episcopului de Zagreb, dupa cum dezvaluie hrisoavele vremurilor respective.
Cand implini 21 de ani, se casatori cu Elisabeta Szilagyi (1410-1483), contesa de Horogszeg, care-i darui doi fii: Ladislau si Matia; odata cu statutul sau familial si cariera lui Iancu se inscrise pe o curba ascendenta: intrand in mod direct in serviciile regelui Sigismund, primi sarcina de a-i fi insotitor si garda in calatoria sa la Milano, spre a acorda sprijin ducelui Filippo Visconti in confruntarea cu venetienii.
Sederea la Milano constitui pentru Iancu o nepretuita ocazie de a studia tacticile, strategiile si modul de organizare specifice fortelor militare italiene, imbogatindu-si mult cunostintele in acest domeniu si insusindu-si abilitati de lupta ce-i completara pregatirea si experienta timp de doi ani.
Sub aripa protectoare a regelui Sigismund, care intre timp fu incoronat rege longobard, imparat la Roma si succesiv, pe fondul evenimentelor desfasurate in timpul renumitului conciliu de la Basel, fu recunoscut si rege al Cehiei, Iancu lua parte la campania militara a regelui pentru preluarea tronului acesteia din urma.
Dupa moartea lui Sigismund, in 1437, Iancu se intoarse in Ungaria, la Alba Regala, pentru a fi prezent la incoronarea noului rege maghiar, Albert de Austria.
Iancu de Hunedoara: o ascensiune spectaculoasa
Odata cu urcarea pe tronul Ungariei a noului suveran, Iancu de Hunedoara se numara printre cei mai de incredere oameni ai regelui, acordandu-i-se titlul de ban de Severin si incredintandu-i-se sarcina de a organiza o pavaza solida impotriva ofensivei otomane.
Fu acesta momentul in care Iancu incepu sa se distinga ca om politic deosebit si iscusit comandant de osti, in masura sa puna la punct o strategie eficienta pentru a stavili amenintarea turceasca din zona Dunareana.
Regele maghiar Albert nu reusi sa faca fata ofensivei otomane, murind in 27 octombrie 1939, infrant, bolnav si umilit, in resedinta sa de la Esztergom (Strigoniu).
Instabilitatea politica batu la portile regatului Ungariei de indata, iar tensiunile interne generara o confruntare violenta intre familiile nobiliare maghiare, avide de putere, in contextul in care regina Elisabeta romasa vaduva, dadu nastere unui mostenitor de parte barbareasca – Ladislau Postumul – abia in februarie 1440, insistand pentru instituirea unei forme de conducere interimare, care sa-i garanteze acestuia succesiunea la tron.
Iancu de Hunedoara, in cadrul dietei de la Buda, care avu loc la 1 ianuarie 1440, se stradui sa atraga atentia asupra iminentului pericol turcesc dinaintea caruia fortele militare maghiare ar fi trebuit sa se demonstreze unite pentru a rezista tavalugului otoman, propunand o alianta maghiaro-polona in aceasta conjunctura, cu incredintarea coroanei Ungariei regelui polonez Vladislav al III-lea Jagiello – solutie care fu acceptata si de catre regina Elisabeta, desi dupa nasterea lui Ladislau se cai amarnic pentru decizia luata initial.
Iancu se regasi pe de o parte in tabara sustinatorilor lui Vladislav, iar pe de alta parte fu silit sa actioneze impotriva marilor nobili maghiari si a reginei Elisabeta, conducand ostile noului rege in razboiul civil declansat pentru tronul Ungariei.
Pentru a-i rasplati serviciile, suveranul il numi voievod al Transilvaniei si comite al Timisoarei, in timp ce era deja ban de Severin – titluri care-i permisera sa-si puna in aplicare planurile de reorganizare, fortificare si pregatire a Transilvaniei pentru a face fata pericolului otoman.
Iancu de Hunedoara si luptele impotriva turcilor
Iancu este socotit si in zilele noastre unul din cei mai insemnati conducatori romani care s-au distins in lupta impotriva ofensivei otomane de-a lungul intregii istorii a neamului.
Una din cele mai interesante decizii adoptate de catre Iancu de Hunedoara in contextul strategiei sale de lupta impotriva turcilor este legata de faptul ca a preferat intr-o prima faza sa intervina in fruntea ostilor sale in cadrul unor confruntari belice desfasurate in teritoriile vecine Transilvaniei, protejandu-le pe cat posibil de efectele dezastruoase ale razboiului.
Astfe, interveni in Serbia, organizand ofensiva impotriva ostilor otomane pe teritoriul acesteia si iesind victorios in imediata vecinatate a localitatii Semendria, desi izbanda il costa viata propriului sau frate, Ioan.
Infranti si umiliti, turcii se retrasera, planuind in taina sa organizeze ulterior o incursiune in Transilvania, bazandu-se in buna parte pe avantajul controlului pe care-l detineau deja in Tara Romaneasca, asadar atacara voievodatul lui Iancu in primavara anului 1442 dinspre Turnul Rosi pe Valea Muresului, indreptandu-se spre Alba Iulia.
Otomanii nu se asteptara insa ca Iancu sa fie sustinut si de populatia civila, nu numai de efectivele militare traditionale; initiativa de a chema la oaste orice om in masura sa manuiasca o arma avu darul de a contraria in buna masura chiar si nobilimea, care se temea sa incredinteze arme taranilor.
Dar masura se dovedi cat se poate de inteleapta, intrucat dupa o usoara infrangere suferita initial la Alba Iulia, sosira intariri de pretutindeni in sprijinul trupelor lui Iancu, ceea ce rasturna situatia in favoarea acestuia din urma.
Turcii fura alungati si hartuiti indelung ulterior de catre Basarab, fiul lui Dan al II-lea, care dobandi cu sprijinul lui Iancu scaunul de domniei in Tara Romaneasca.
In urma acestor evenimente, sultanul fu cuprins de manie si hotara sa trimita o ostire impresionanta, alcatuita din circa 80.000 de oameni, spre a-l inlatura pe Basarab de pe tronul Tarii Romanesti si a-l impiedica pe Iancu sa consolideze relatiile de buna vecinatate cu acesta.
Eforturile sale esuara si de aceasta data, intrucat cei doi conducatori romani isi unira fortele si alungara din turcii de pe teritoriile romanesti, ba chiar mai mult decat atat, ii hartuira si dincolo de Dunare, imprastiindu-i la Vidin – victorie care intari si mai mult prestigiul lui Iancu, atragand admiratia tuturor celorlalte puteri ale Batranului Continent.
Stimulate de victoriile lui Iancu si de apelul papei, Serbia, Ungaria, Polonia si Cehia isi unira la randul lor fortele spre a alunga definitiv trupele turcesti din Europa, organizand o campanie fara precedent in Balcani, la care lua parte si Iancu de Hunedoara, in fruntea unei ostiri mult mai numeroase, care includea alaturi de soldatii instruiti si tarani ioabagi.
Turcii suferira o infrangere cumplita, iar in 1443, regele Vladislav si Iancu de Hunedoara intrara victoriosi cu armatele lor in Buda, declansand un enorm val de entuziasm din partea Occidentului.
Pe fondul acestei exagerate increderi in fortele proprii, alianta ostirilor antiotomane inregistra ulterior un esec cumplit la Varna, in 1444, regele Vladislav fiind ucis in lupta, iar Iancu fiind silit sa fuga in Tara Romaneasca.
Bibliografie:
- Dan, Mihail P. – “Armata si arta militara a lui Iancu de Hunedoara: pe baza cronicilor contemporane”, 1957;
- Dan, Mihail P. – “Iancu de Hunedoara”, 1974;
- Dan, Mihail P. – “Un stegar al luptei antiotomane Iancu de Hunedoara”, 1974;
- Muresan, Camil – „Iancu de Hunedoara”, 1976;
- Marculet, Vasile – „Ioan de Hunedoara si cruciada antiotomana tarzie in viziunea istoriografiei bizantine din secolele XV-XVI: studii”, 2004;
- Mitu, Sorin – “Transilvania mea: Istorii, mentalitati, identitati”, 2016.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.