Jocul Calusarilor este unul dintre cele mai vechi si interesante jocuri romanesti. Unii specialisti din perioada comunista i-au trasat originea care poate fi cautata pana la stramosii nostri daci. Dar care este adevarata lui semnificatie si ce legatura are cu Rusaliile?

Exista traditii asemanatoare si in sudul Marii Britanii sau in Spania si Portugalia. De aici a venit ideea ca acest joc ar avea legatura cu jocul sabiilor de la traci. Insa nu exista dovezi in acest sens. Ba mai mult, ultimele studii de specialitate ne indica ca traditia Calusului se inscrie in traditia jocurilor magice de origine iudaic-romana. Adica tipice primelor doua secole crestine. Prezenta acestor jocuri, contaminate desigur de jocurile razboinice ale timpului, este atestata in Imperiul roman pana in secolul al XIII-lea. Desi imperiul roman a disparut, sensul mistic si videcator al Calusului s-a pastrat.

 

Calusul si calusarii: varianta zeului Zau mostenit de la daci

Aceasta idee a aparut in timpul regimului comunist. In esenta, Romulus Vuia sustinea ca acest dans este despre cinstirea demonilor, omitand complet faptul ca se cerea binecuvantarea preotului in mai multe versiuni. Apoi, aceasta versiunea plina de mituri a fost sustinuta de regimul comunist pentru ca ajuta la cladirea mitului legat de daci si traci. Asadar, au aparut carti pseudostiintifice care sustineau, fara dovezi, originea Calusului la traci si de aici la daci. De aici apare pretentia ca exista un zeu al dacilor, cabalin, numit Calus, Calut sau Calucean. Desi aceste denumiri nu sunt atestate la zeii geto-daci cunoscuti.

Iata mai departe si expunerea acestei variante:

Zeu cabalin indo-european, protector al cailor si sezonului calduros al anului care se naste si moare la  Rusalii. La aparitia crestinismului, Tainele Calusului se desfasurau la echinoctiul de primavara, în perioada fatatului si împerecherii cailor (martie – aprilie). Pentru a lasa loc liber comemorarii de catre crestini a mortii si Învierii Mântuitorului la echinoctiul de primavara, scenariul mortii si renasterii anuale a calului a fost împins în afara Ciclului pascal:  Caii lui Sântoader la Lasatul Secului de Paste, iar  Calusarii la Rusalii.

In ceremonialul Calusului rolul zeului cabalin este interpretat de Mut care are doua efigii caracteristice:  Steagul Calusului si  Ciocul Calusului. Anturajul sau divin este o ceata masculina sever ierarhizata (vataf, ajutor de vataf, stegar, calusari) care, prin piesele de port (pinteni la picioare; bete asezate în crucis pe piept, precum hamul) imitarea tropaitului si galopului în timpul dansului, gesturi etc., cauta sa semene sau sa se confunde cu caii. Mutul Calusarilor, desi poarta pe fata masca de om batrân sau de tap, are legat la brâu un falus din lemn cu care fertilizeaza, prin simpla atingere, nevestele fara copii.

Ceremonialul Calusarilor de la Rusalii este o reductie a Anului solar la o saptamâna, perioada în care zeul Calus îsi traieste fulgerator viata:  Nasterea Calusului la Strodul Rusaliilor, numita Legarea Steagului, Alegerea Steagului, Ridicarea Steagului, Juramântul: Jocul Calusarilor în zilele de Rusalii, când petrece si se desfata împreuna cu anturajul sau divin; Moartea Calusuului, în ziua numita  Martea Ciocului, care poarta diferite denumiri (Spargerea Calusului, Îngroparea Calusului, Vesnica Pomenire, Dezlegarea Calusului). Asemanator cetelor de feciori care colinda la  Craciun cu  Tarca,  Borita,  Cerbul,  Brezaia,  Capra, actele si practicile magice ale cetei de Calus au diferite finalitati: lupta împotriva  Ielelor sau  Rusaliilor si vindeca bolile provocate de acestea (Luatul din lele), fertilizeaza holdele de grâu, cirezile de vite si femeile sterile.

Calusul, numit în unele zone  Zau (Zeu) a fost atestat, ca emblema si nota distinctiva a românilor, în întreg spatiul carpato-danubiano-pontic. Aria lui de raspândire, la nord si la sud de Dunare, se suprapune peste o parte a teritoriilor locuite de traci, ramura importanta a indo-europenilor.

 

Varianta originii tracice a jocului razboinic cu sabii

În „Anabasis Kyrou” (povestea unor mercenari greci care vor sa ajunga de la portile Babilonului la Marea Neagra), cunoscutul istoric grec Xenofon (427 î.Hr. – 355 î.Hr.) relateaza despre „Jocul sabiilor”, un dans tracic care semana izbitor cu C?lu?ul actual:

Dup? libatii si cântarea paianului, cei dintâi s-au manifestat tracii, care au început sa danseze cu arma în mâna, în sunetul flautului, sarind în sus cu usurinta si agitând toti sabiile. În cele din urma, unul dintre ei l-a învins pe altul, si toti am crezut ca acela fusese ucis: dar el cazuse cu mare arta …  Învingatorul a luat arma celui învins si s-a departat cântând sitalke, iar ceilalti traci îl scoasera pe cel ce cazuse ca si mort: de fapt el însa, nu suferise câtusi de putin”.

 

Unde apare si cand apare mentionat Calusul?

Cea mai veche mentiune a acestui joc o avem de la Dimitrie Cantemir, care spune în ”Descrierea Moldovei”, aparuta în anul 1716:

”…jucatorii se numesc caluceri, se aduna o data pe an si se îmbraca în straie femeiesti. În cap îsi pun cununa împletita din frunze de pelin si împodobita cu flori; vorbesc ca femeile si ca sa nu fie recunoscuti îsi acopera obrazul cu pânza alba…”.

Pe parcursul timpului, se mentioneaza de mai multe ori calusarii în opere apartinând scriitorilor, folcloristilor sau etnologilor, dintre care îi mentionam pe Mircea Eliade, Romulus  Vulcanescu, iar una dintre cele mai complete descrieri îi apartine omului de cultura Gheorghe Atanaescu, care povesteste despre specificul local al acestui joc:

”Pe la Radesti (sat în judetul Olt, n.r.), de unde sunt eu, se credea, pe când eram copil, ca, în vremurile trecute, cu mii de ani în urma, atunci când nu se organizase familia, calusarii veneau de Rusalii, lasau gravide – prin atingere cu ciomagul – fetele nemaritate, apoi fugeau în padure pentru a scapa de obligatia de crestere a copiilor. Aceeasi explicatie am auzit-o si prin Maramuresul istoric, Poenile de sub Munte, Petrova, Leordina, Ruscova  – localitati cu multi ucrainieni, unde calusarii veneau ca niste cai, calusei, care struneau naravul iepelor, ielelor, relelor, apoi fugeau si se bagau în vârful Puzdelor, de unde mai ieseau la celelalte Rusalii, când erau chemati de iele, atunci când copii nascuti se marisera si trebuiau facuti altii”,

Caluserii lui Baba Novac de pe timpul lui Mihai Viteazul

Cea mai veche relatare medievala a Calusarilor o avem, paradoxal, de la un poet maghiar, Balassi Bálint (1554 – 1594), care a avut ocazia sa învete putin din acest dans, el fiind si bun cunoscator al limbii române. La serbarea încoronarii  lui Rudolf al II-lea (25 septembrie 1572) poetul a aratat câteva miscari al jocului calusarilor, obtinând admiratia celor din jur.

Ceva mai tîrziu, peste aproape 300 de ani, scriitorul secui Dozsa Daniil (1821 – 1889), în opul istoric “Kornis Illona II”  (Pesta, 1859) vorbeste despre vechimea jocului Calusarilor, relatând  o serbare data de Sigismund Bathori la 19 octombrie 1599, în onoarea fiicei mai mari a lui Mihai Viteazul, serbare la care au fost de fata si Doamna Stanca, împreuna cu cele doua fiice, Beatrice si Florica, precum  si Nicolae Patrascu, fiul lui Mihai. Sebarea a avut loc sub ruinele de la Piatra Caprei, undeva între Cricau si Alba Iulia.

La aceasta sarbatoare – relateaza Dozsa Daniil –  au luat parte si ostasi ai lui Mihai Viteazu. Calusarii, care erau sub conducerea Vornicului Baba Novac,  au executat jocul:

 “Într-un cerc  mai larg erau asezati 12 stâlpi pe vârful carora se aflau table de un stânjen patrat. Pe fiecare se asezase câte un jucator. Înauntrul stâlpilor se afla o pânza orientala, cu o tesatura foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de matase la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 jucatori asezati pe stâlpi. În jurul stâlpilor erau însirati o suta de calusari, rezemati dupa datina poporului, cu mâinile si capul pe bâtele lor ghintuite cu argint.

Pe cap aveau caciuli  negre din blana de miel, împanate cu betele si pene aurite. Purtau camasi albe pâna la genunchi, care se strângeau în cret printr-un brâu de piele (serpar) încarcat cu bumbi. Opincile erau legate dupa datina romana, cu curele rosii, serpuite peste pulpe pâna la genunchi si cu zurgalai de argint, în contrast cu cioarecii albi de postav.

Vatavul era un muntean pe nume Florian, cel mai renumit calusar al timpului. Odata ce Principele si Doamna Munteniei au sosit, la un semn al lui Florian a început muzica si cei o suta de calusari din jurul stâlpilor au pornit sa joace, recitând strofele jocului”.

Jocul Calusariior

Ceremonial de mare spectacol în saptamâna  Rusaliilor în care zeul cabalin Calus petrece si se desfata împreuna cu anturajul sau divin, ceata calusarilor, precedat de nasterea (Legatul Steagului) si urmat de moartea (Spargerea Calusului).

Jocul Calusariior cuprinde practici si formule magice, dansuri si acte rituale executate de o ceata masculina strict ierarhizata: Mut,  Vataf, ajutor de Vataf, stegar,  Calusari de rând. Starea euforica si coeziunea mistica între participanti, legati prin juramânt de credinta depus la nasterea simbolica a Calusului, sunt obtinute prin executarea dansurilor sacre pâna la epuizare fizica si psihica. Dansurile caluseresti au acelasi efect ca betiile rituale de la  Anul Nou ( ReveIionul,  Îngropatul Craciunului,  IordanituI Femeilor).

Jocul Calusariior si practicile magice legate de acestea au vechime, functii si semnificatii diferite:

  • desfatarea zeului cabalin substituit de o masca purtata de  Mut, de o efigie ( Steagul Calusului), un totem ( Ciocnitul Calusului) în care apar excese, urme ale unor practici orgiastice;
  • grabirea casatoriei fetelor si fertilizarea simbolica a tinerelor neveste prin intrarea acestora, la încheierea Jocul Calusariior, în hora calusarilor si prin atingerea lor cu falusul purtat de Mut;
  • vindecarea persoanelor luate din Rusalii sau luate din Calus prin transferul magic al sufletului sanatos de la oala de lut sparta cu batul de Mut sau Vataf, de la puiul de gaina sacrificat violent sau de la calusarul supus unei morti rituale (doborârea calusatilor), la omul bolnav;
  • jucatul copiilor purtati în brate în hora Calusului pentru alungarea bolilor, în special a frigurilor;
  • alungarea  Ielelor sau  Rusaliilor prin amenintarea lor cu diferite arme preistorice (bete, sabii din lemn, arcuri cu sageti), prin scene razboinice, prin plantele vrajite ( Pelinul,  Usturoiul), prin impetuozitatea dansurilor care imita, adesea, mersul la trap sau în galop al cailor, prin formule indescifrabile si zgomotoase produse de zurgaIai si clopotei si altele.

 

Juramântul Calusarilor

Legamânt al cetei ierarhizate de  Calusari (Vataf, ajutor de Vataf, calusari obisnuiti) în fata zeului cabalin, rol jucat de  Mut, depus în ziua de Strodul Rusaliilor, în Sâmbata Rusaliilor sau în Duminica Mare, sinonim cu Legatul Calusului.

Ceremonia Juramântului Calusarilor, desfasurata sub conducerea Vatafului, într-un cadru ezoteric si în conditii solemne, poate fi de doua tipuri:

  • juramântul noilor calusari care se angajeaza ca vor intra în ceata si vor juca Calusul un numar fix de ani (3-5-7-9), când reînnoieste legamantul daca doreste sa mai joace;
  • juramântul anual al calusarilor ca vor respecta Legea Calusului.

Mutul, care întruchipeaza zeul cabalin, primeste si nu depune juramânt. Cel mult, în unele cete, el jura ca nu va vorbi pe perioada cât se va juca Calusul. În timp ce Calusarii repeta în cor juramântul dupa Vataf, tin mâna pe  Ciocul Calusului sau pe  Steagul Calusului. Uneori, la dezlegarea de juramânt efectuata înainte de  Spargerea Calusului, se jura ca au respectat Legea Calusului în saptamâna Rusaliilor.

Formulele obisnuite de juramânt erau: “

Jur cu Zau, pe sufletul mosilor mei, pe caii si vitele mele, sa respect Calusul si legea lui pâna la dezlegarea Steagului!; Jur ca voi sluji Calusului în credinta, cinste, supunere si-n frica lui Dumnezeu!; jur în frica lui Dumnezeu ca voi asculta întru totul pe Vataf ma voi supune la tot ce mi se va cere si nu voi ascunde nimic de ceilalti!; Juram pe Zau, ca am respectat Calusul asa cum îi este legea!”

Legamântul între Calusari si Vataf, pe de o parte, între ceata de Calusari si divinitatea Calus, al carui rol îl joaca Mutul, pe de alta parte, a fost atestat pretutindeni unde s-a jucat Calusul. În forme evoluate, el este depus si astazi în cetele de Calusari din Oltenia si Muntenia de sud-vest.

 

Bibliografie:

Oprisan H.B., Calusarii, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1969;

Bîrlea Ov., Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1982

Ghinoiu I., Tainele Calusului, 1995;

Vuia Romulus, Originea jocului Calusari, în Dacorom., Il, Cluj, 1922.

Ispas Sabina, Calus si Calusar. O viziune neconventionala asupra unui ritual taumaturgic arhaic”, în Cultura orala si informatie transculturala, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 2003

 

 

(Visited 125 times, 1 visits today)