Intocmai culorii sale opuse, albul se poate situa la cele doua extremitati ale gamei cromatice. Fiind absolut, si neavand alte variatii decat cele care merg de la mat la stralucitor, el semnifica fie absenta, fie suma culorilor. Astfel, el se situeaza fie la inceputul, fie la capatul vietii diurne si al lumii manifestate, ceea ce ii confera o valoare ideala. Sfarsitul vietii – momentul mortii- este, insa, si un moment de tranzitie, la granita dintre vizibil si invizibil, si reprezinta alta origine.
Albul primordial – culoare, simbol si revelatie
Albul -candidus– este culoarea candidatului, adica a celui care isi va schimba conditia, culoarea initiatului (Candidatii la functiile publice se imbracau in alb). Este deci normal ca majoritatea popoarelor, atunci cand figurau prin culori punctele cardinale, sa fi facut din alb culoarea estului si a vestului, adica a acestor doua puncte extreme si misterioase unde soarele – astrul gandirii diurne- se naste si moare in fiecare zi.
In amandoua cazurile, albul este o valoare limita, intocmai acestor doua extremitati ale liniei nesfarsite a orizontului. El este o culoare de trecere , in sensul in care se vorbeste de rituri de trecere – el reprezinta chiar culoarea culoarea privilegiata a acestor rituri prin care se infaptuiesc mutatiile fiintei, potrivit schemei clasice a oricarei initieri: moartea si renasterea.
Albul apusului este albul mat al mortii, care absoarbe fiinta si a introduce in lumea lunara, rece si feminina; el conduce spre absenta si vid nocturn, spre disparitia constiintei si a culorilor diurne.
Albul rasaritului este cel al intoarcerii: este albul zorilor ce redezvaluie o bolta cereasca inca lipsita de culori, dar incarcata de potentialul de manifestare cu care microcosmosul s-au incarcat, precum o baterie electrica, in timpul trecerii prin pantecul nocturn, izvor al oricarei energii. Primul tip de alb coboara de la stralucitor spre mat, cel de-al doilea urca de la ipostaza mata spre cea stralucitoare. In ele insele, aceste doua momente, aceste doua alburi, sunt goale, suspendate intre absenta si prezenta, intre luna si soare, intre cele doua chipuri ale sacrului, intre cele doua parti ale sale.
Orice simbolism al culorii albe si al intrebuintarilor ei rituale decurge din aceasta observare a naturii, pe baza careia toate culturile umane si-au edificat sistemele filozofice si religioase.
Pictorul W. Kandinsky – pentru care problema culorilor depasea cu mult domeniul esteticului – s-a exprimat, in aceasta privinta, mai bine decat oricine: „Albul, care este adesea considerat o non-culoare constituie un simbol al unei lumi in care toate culorile, in calitatea lor de proprietati ale substantelor materiale, s-au evaporat…Albul actioneaza asupra sufletului nostru precum linistea absoluta. Aceasta liniste nu e totuna cu moartea, ea abunda de posibilitati vii. Este un nimic plin de veselie juvenila sau, mai bine spus, un nimic de dinaintea oricarei nasteri, a oricarui inceput. Asa a vibrat poate pamantul, alb si rece, in vremea epocii glaciare. Zorile nu puteau fi mai bine descrise.”
In orice gandire simbolica, moartea precede viata, orice nastere fiind o renastere. Din aceasta pricina, albul a fost la inceputuri culoarea mortii si a doliului. Asa stau inca lucrurile in intreg Orientul; tot asa a fost multa vremea situatia in Europa si, cu precadere, la curtea regilor Frantei.
Privit sub aspectul sau nefast, albul livid este opus rosului: este culoare vampirului care cauta tocmai sangele – conditie a vietii diurne – care s-a retras din el. Este culoarea giulgiului, a tuturor spectrelor, a tuturor spectrelor, a tuturor nalucilor; culoarea – sau mai degraba lipsa de culoare – a piticului Oberon, al lui Alberich al Nibelungilor, rege al Albilor sau Elfilor. Este culoarea strigoilor, si aceasta explica de ce primul om alb care a aparut negrilor bantu din sudul Camerunului a fost numit Nango-Kon, fantoma- albinos, care a inspaimantat si a pus pe fuga toate populatiile pe care le-a intalnit. Dupa ce s-au convins ca intentiile ii erau pasnice, bastinasii s-au intors sa-i ceara vesti despre rudele decedate, pe care se presupunea ca le cunoaste, de vreme ce se intorcea din tara mortilor.
Adesea, noteaza Mircea Eliade, in riturile de initiere, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei impotriva mortii. Am spune mai degraba ca este aceea a plecarii catre moarte. Tot in acest sens, Apusul este alb pentru azteci, a caror gandire religioasa cum se stie, considera viata omului si coerenta lumii ca fiind pe de-a-ntregul conditionate de drumul soarelui. Apusul, prin care astrul zilei dispare, era numit casa negurii reprezentand moartea, adica intrarea in invizibil. Astfel, razboinicii jertfiti zilnic pentru a se asigura regenerarea Soarelui erau condusi spre sacrificiu fiind impodobiti cu puf alb si incaltati cu sandale albe care, izolandu-i de sol, erau suficiente pentru a demonstra ca el nu mai apartine acestei lumi si ca nu intrasera inca in cealalta. Albul, se spunea, este culoarea primilor pasi ai sufletului, inaintea desprinderii spre inalturi a razboinicilor sacrificati. Tot asa, zeii Panteonului Aztec, al caror mit celebreaza un sacrificiu urmat de o renastere, purtau ornamente albe.
Indienii pueblo asaza culoarea alba la rasarit din aceleasi motive, lucru confirmat de faptul ca rasaritul, in gandirea lor, ascunde ideile de toamna, de pamant din strafunduri, si de religie, asa cum sustine Cushing.
Culoare a rasaritului, in aceasta conceptie, albul nu este o culoare solara. Nu mai este culoarea aurorei, ci a zorilor, acel moment de vid total dintre noapte si zi, cand lumea visului acopera orice realitate: fiinta este inhibata, suspendata, pasiva; din acest motiv, constituie momentul propice perchezitiilor, atacurilor prin surprindere, executiilor, in cadrul carora, o traditie ce inca mai persista cere condamnatului la moarte sa poarte o camasa alba, care este o camasa a supunerii si disponibilitatii, asa cum este si vesmantul alb al celor ce se indreapta spre impartasanie sau cel al logodnicei mergand la ceremonia casatoriei. Se spune rochie de mireasa, dar, de fapt, e vorba de rochia celei care merge spre casatorie: odata implinita, albul va lasa locul rosului, tot asa cum intaia manifestare a desteptarii zilei, pe panza de fundal a zorilor, neutra ca un cearsaf, va fi constituita de aparitia rosiei Venus, cand se va vorbi de nunta zilei. Este culoarea medicinii, culoarea puritatii, care, la origine, nu reprezinta o culoare pozitiva, un semn a ceva ce a fost aumat, ci o culoare, neutra, pasiva, aratand ca nimic inca nu a fost implinit. Acesta este sensul initial al albului virginal si motivul pentru care copiii, in cadrul ritualului crestin, sunt condusi spre inhumare intr-un lintoliu alb, decorat cu flori albe.
In Africa neagra, unde ritualurile initiatice conditioneaza intreaga structura a societatii, albul caolinului – un alb neutru- este culoarea tinerilor circumcise de-a lungul intregii lor izolari. Ei isi ung fata si, uneori, intregul trup cu acest caolin, pentru a arata ca, pentru acest moment, se afla in afara grupului social.
Atat in Africa cat si in Noua Guinee, vaduvele, care sunt temporar stramutate in afara grupului, isi acopera fata in alb. Acest alb este un alb matern, de matrice, un izvor pe care o atingere de bagheta trebuie sa-l destepte.
Intaiul lichid nutritiv, laptele este asociat tot acestei culori – luminii diurne, a carui albeata este cea a crinului si lotusului – imagini, si acestea, ale devenirii, ale trezirii pline de promisiuni, laptele – arhetipul femeii roditoare.
Astfel se produce, progresiv, o schimbare, iar ziua urmand noptii, spiritual se trezeste si proclama splendoarea unui alb care este cel al luminii diurne, solare, pozitive si masculine.
Calul alb din vis, aducator de moarte, il urmeaza caii albi ai lui Apollo, pe care omul nu-l poate privi fara sa inmarmureasca.
Albul postulantului – toga virila, simbol al afirmarii, al responsabilitatii asumate, al puterilor castigate si recunoscute, al renasterii implinite, al consacrarii.
Botezul, in zorii crestinismului, rit initiatic se numea iluminare. Dupa ce se stabilea legamantul, noul crestin, nascut la viata viata adevarata, imbraca niste haine de un alb stralucitor, scapand de atacurile patimilor, ceea ce era gresit in el infrumuseta si ajungea sa raspandeasca intreaga lumina a unei vieti curate si sfinte.
La celti, albul era culoarea rezervata clasei sacerdotale, druizii fiind imbracati in alb. Cu exceptia lor, doar regele care are o misiune religioasa exceptionala, poate imbraca vesmantul alb. Spre exemplu, in irlandeza de mijloc alb echivaleaza cu sfant.
In budismul japonez, aureola alba si lotusul alb sunt associate cu gestul pumnului cunoasterii al marelui iluminat Buddha, in opozitie cu rosul si gestul de concentrare.
In acceptia diurna, albul culoare a initierii devine culoarea revelatiei, a transfigurarii, este culoarea teofaniei – ca forma unei aureole de lumina, suma tuturor culorilor. Cel mai bun exemplu in acest sens este Schimbarea la Fata a lui Iisus pe munte. Tot urmand traditia biblica, observam ca Moise este asociat acestei culori pure, albul ocult al luminii interioare.
La sufisti, intalnim relatia simbolica dintre alb si rosu, albul fiind culoarea esentiala a intelepciunii, iar rosul este culoarea fiintei incalcite in negurile lumii. “un arhanghel impurpurat, Alb sunt cu adevarat, Vin din vechime, sunt un intelept a carui esenta este lumina”, ne spune Coranul.
Fiind solar prin excelenta, se apropie de auriu, aceasta explicand asocierea celor doua culori pe drapelul Vaticanului, prin care se afirma imparatia Dumnezeului crestin pe pamant.
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
hm..nu stiam cat loc ocupa aceasta culoare in culturile celelalte