Mitologia, ca parte indisolubila a culturilor antice, a servit printre altele drept leagan al fanteziei umane in ceea ce priveste plasmuirea unor vietuitoare cu puteri magice, dar cu infatisare similara unora din cele mai cunoscute animale.
Cainii, serpii sau caii si-au adjudecat astfel rolul de reprezentanti de seama, intrati in istorie ca protagonisti ai legendelor de odinioara, in compania altor creaturi impresionante dotate cu caracteristici iesite din comun: dragonii.
Caini, cai, serpi si dragoni din universul mitologic
Multe alte animale se regasesc in mitologie pe postul unor creaturi surprinzatore, implicate in evenimente importante, care au asigurat portia lor de glorie nestinsa eroilor legendari, dar cainii, caii si serpii sunt cel mai frecvent amintiti in scrierile dedicate universului mitologic.
Este posibil ca acest lucru sa reflecte modul in care oamenii se raportau odinioara la necuvantatoare, alegand din noianul alternativelor oferite de natura, cateva din cele mai familiare pentru ei si inzestrandu-le cu capacitati iesite din comun, pentru a obtine justa doza de sare si piper in relatarile ce s-au aflat la originea celor mai frumoase legende mitologice.
Cainele – cel mai bun prieten al omului, dar ci cel mai crunt dusman?!?
Desi in cultura tuturor civilizatiilor lumii, cainele este socotit cel mai bun prieten al omului, mitologia a rezervat spatiu suficient si reversului acestei medalii, gratie celebrului sau gardian postat la portile Infernului de catre vechii greci: Cerberul.
Acesta este practic cel mai faimos caine al tuturor timpurilor, daca e sa dam frau liber imaginatiei si sa acceptam ca infatisarea sa hidoasa, agresivitatea si muscatura sa letala, l-au transformat de-a lungul veacurilor, intr-un simbol al cruzimii si ferocitatii.
Dar si in mitologia egipteana regasim simbolul cainelui sub forma unui personaj de legenda: Anubis – zeitate socotita drept al patrulea fiu al Soarelui (Ra), avand sarcina de a insoti sufletele defunctilor dinaintea tribunalului suprem al zeilor. Anubis cantarea sufletele mortilor pentru a se asigura ca fiecare din acestea nu depaseste greutatea unui fulg spre a i se ingadui sa paseasca in lumea de apoi.
In mitologia nordica regasim un caine monstruos, cu apartenete infernale – Garm – paznicul pesterii Gnipahelir, care servea drept intrare in Infern (Helheim), pazind taramul mortii si impiedicand eventualele tentative de evadare din abisurile intunecate ale zeitei Hel. La fel si Fenrir, lupul-monstru ce va distruge lumea in Ragnarok.
Cainii mitologici cu veleitati pozitive se regasesc insa din belsug in mitologia clasica: Argus – fidelul caine de vanatoare al lui Ulise, care-l recunoscu chiar si dupa douazeci de ani de absenta, Lelapo – cainele lui Cephalus, fiu al lui Hermes sau Mera, credincioasa catelusa a lui Icar, pentru a enumera doar cativa din acestia.
La randul sau, Biblia, mentioneaza cainele frecvent in paginile sale, socotindu-l un animal al carui comportament poate fi usor asociat anumitor reactii umane:
- „Un trecator care se amesteca intr-o cearta care nu-l priveste este ca unul care apuca un caine de urechi” (Proverbele, 26:17);
- “Caci cine este scutit? Oricine traieste tot mai trage nadejde; caci un caine viu face mai mult decat un leu mort” (Eclesiastul, 9:4);
- „Sa nu dati cainilor lucrurile sfinte si sa nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si sa se intoarca sa va rupa” (Matei, 7:6);
- „Afara sunt cainii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, inchinatorii la idoli si oricine iubeste minciuna si traieste in minciuna!” (Apocalipsa, 22:15).
Caii in mitologie si fictiune – mituri si simboluri
In imaginatia colectiva, calul evoca spiritul de libertate si maiestuozitate, iar in vechime era socotit printre animalele sacre in multe culturi antice, aflandu-se nu de putine ori alaturi de zei sau eroi mitologici deosebiti.
Totusi, in simbolistica veacurilor, calul si-a adjudecat semnificatii destul de contradictorii, asociat fiind uneori expresiei unei puteri infernale, a unei invazii iminente sau pur si simplu fiind reprezentat ca un prevestitor de ghinion.
E suficient sa aruncam o privire asupra „Apocalipsei” din Noul Testament, pentru a nota caii aducatori de nenorociri asupra omenirii sau sa rasfoim paginile mitologiei clasice pentru a remarca faptul ca Hades, zeul Infernului, gonea intr-un car auriu, tras de patru cai negri – imagine transpusa pana in vremuri recente la nivelul clasicelor cortegii funerare.
In folclorul celtic, caii reprezentau de asemenea, demoni sau suflete blestemate, bantuind taramuri periculoase pentru om, in timp ce in traditia populatiei Asiei Centrale, calul constituie simbolul clarviziunii, fiind in masura sa se orienteze in labirintul tenebrelor infernale.
Un ecou al acestei ipostaze il regasim si in caii nemuritori Xanthos si Balios – daruiti de Poseidon parintilor lui Ahile, pe care acesta-i mosteneste si-i foloseste spre a-i purta in goana carul de lupta, dar impreuna cu care i se prezice totodata si moartea iminenta.
Xanthos si Balios erau nascuti din vanturile zefirului si inzestrati de zei cu darul vorbirii, asadar Ahile se afla intr-o tovarasie de exceptie la acest capitol, desi scrierile antice mentioneaza ca ar fi avut un al treilea cal, pe numele sau Pedasos, capturat cand l-a infrant pe regele Thebei, Eetion.
Cel mai faimos cal din mitologia clasica este insa fara indoiala, Pegas – calul inaripat, personificare a apelor, fiu al lui Poseidon si al gorgonei Medusa, utilizat initial de Zeus spre a transporta fulgerele in Olimp, pentru ca mai apoi sa fie imblanzit de Bellerofonte.
Biblia nu personifica insa calul ci, asemenea versetelor ce pomenesc cainele, mentioneaza rostul sau ca animal de companie pentru om, fara sa-i exagereze calitatile, ba dimpotriva:
- „Nu fiti ca un cal sau ca un catar fara pricepere, pe care-i strunesti cu un frau si o zabala cu care-i legi, ca sa nu se apropie de tine” (Psalmi, 32:9);
- „Calul nu poate da chezasia biruintei, si toata vlaga lui nu da izbavirea” (Psalmi, 33:17);
- „Vai de cei ce se coboara in Egipt dupa ajutor, se bizuie pe cai si se incred in multimea carelor si in puterea calaretilor, dar nu privesc spre Sfantul lui Israel si nu cauta pe Domnul” (Isaia, 31:1).
Serpii – de la Adam si Eva, la simbolistica vremurilor antice
Din momentul in care Eva pleaca urechia la indemnurile susuratoare ale sarpelui satanic, plasand astfel pacatul sau asupra omenirii intregi, imaginea taratoarei a devenit simbol al celui mai periculos si mai necrutator dusman al omului.
Totusi, in mitologia altor culturi, descoperim un scenariu impestritat de reptile, serpi cu pene si alti hibrizi reptilieni, cu infatisari din cele mai surprinzatoare.
S-ar putea spune ca nu exista animal mai bine reprezentat in simbolistica tuturor timpurilor decat sarpele – protagonist absolut al numeroase istorii atavice, de la cele mai primitive la cele moderne – un element provenind parca din subsonstientul colectiv, pentru a imbraca straiele unui simbol polivalent.
Cu exceptia semnificatiei asociate domeniului medical insa, sarpele detine recordul la capitolul negativ al interpretarilor, subliniind cu precadere valentele malefice, distrugatoare, opulentei si vrajitoriilor, deopotriva.
Unul din cei mai faimosi serpi regasiti in simbolistica universala este Uroboro – in reprezentarea sa vie, circulara – sarpele care-si musca singur coada, cu semnificatia eternei reintoarceri.
Atat in cultura antica elena, cat si in cea egipteana, sarpele e perceput intr-o dubla ipostaza: temut din pricina puterilor sale care i-ar permite sa retrimita Cosmosul in haos, dar si pretuit si venerat ca cealalta fata a spiritului, sub un vector regenerant si purificator.
Dar mitologia abunda in reprezentari de serpi asociati mortii: Cleopatra care alege moartea provocata de muscatura unui sarpe cu venin letal, Euridice, iubita lui Orfeu, este portretizata cu un sarpe incolacit in jurul gleznei, oracolul Lacoonte insotit de cei doi copii ai sai luptandu-se cu serpii, Medusa cu podoaba sa capilara alcatuita din sute de serpi vii sau Hercule-copil, ucigand cu mainile goale doi serpi, pentru a enumera doar cateva exemple elocvente in acest sens.
Dragonii – istorisiri stravechi si cercetari recente
Patron al fortei vitale si simbol al proceselor regenerative este si dragonul – ruda apropiata a sarpelui: Quetzalcoatl, reptila inaripata din mitologia azteca, reuneste deopotriva calitatile sarpelui si pasarii, legand pamantul de vazduh si adjudecandu-si rolul de zeitate principala a anticilor civilizatii ale Americii Centrale.
In mitologia asiatica, dragonii constituie o veritabila sursa de inspiratie pentru istorii din cele mai variate: Quinglong, dragonul azuriu e patronul primaverii, Huanglong, dragonul galben e patronul suveranilor, Zhulong e dragonul-de-foc, Bailong, dragonul alb, e patronul toamnei – in fine, chinezii au pregatit pe teava pustii cate un dragon-simbol pentru aproape orice chestiune mai importanta a traditiilor lor.
In mitologia greaca regasim sapte dragoni faimosi: Tifon, Delfine, Pitone, Hidra, Ladone, Castalio si Campe – cu totii ucisi de eroi mitologici, cu exceptia celui dintai, care a fost trimis de Zeus pe vecie in profunzimile vulcanului Etna.
Si in mitologia scandinavica avem dragoni cu nume sonore: Jormungandr – inamicul lui Thor, Fafnir – simbolul caliciei, ucis de Sigfrid sau Niddhog – locuitor al profunzimilor situate sub radacinile arborelui vietii, unde se hranea cu trupurile raufacatorilor defuncti.
Ce surprize ne rezerva dragonii in lumea moderna? Au existat dragonii?
Exista teorii care sustin ipoteza potrivit careia dragonii ar fi existat cu adevarat in vremuri de mult apuse, fiind socotiti descendenti ai dinozaurilor, sub forma unor exemplare rare, cu sau fara aripi, capete gigantice, dinti ascutiti, trupuri solzoase si cozi puternice.
Faptul ca in vremurile moderne nu se vad dragoni in stanga si-n dreapta, nu inseamna ca acestia nu ar fi putut exista in trecut – cel putin aceasta este opinia autorilor unui studiu dedicat acestor creaturi impresionante, regasite in mitologiile multor culturi.
Cercetari recente, dublate de anumite pasaje desprinse din Biblie (Cartea lui Iov, cap 41 – descrierea leviatanului), tind sa acorde ceva mai multa credibilitate ipotezei existentei in timpuri stravechi, a dragonilor:
„… Zimtii lui sunt ingrozitori! Spinarea lui este ca un sirag de scuturi, pe care le-ai fi intarit si pecetluit puternic. Ele sunt stranse unul intr-altul atat de tare, ca nici vantul nu patrunde printre ele. (…) Din stranutul lui scapara lumina si ochii lui sunt rosii ca pleoapele zorilor. Din gura lui ies parca niste torte aprinse si izbucnesc valuri de scantei. Din narile lui iese fum, ca dintr-o caldare pusa la foc si care fierbe. Rasuflarea lui este de carbuni aprinsi si din gura lui tasnesc flacari…”
Cu numai cativa ani ani in urma, pe baza unor rapoarte intocmite de o echipa internationala de antropologi, geologi si istorici, au fost relevate o serie de ramasite ale unei creaturi gigantice similare a ceea ce urmarim in prezent cu sufletul la gura in serialul „Game of Thrones”, intr-o zona izolata din… Muntii Carpati!
Autoarea raportului, Sylvia Stevenson, sustine ca informatiile cuprinse in lucrarea „Proof Dragon Actually Existed. Photos and Videos” (2014), s-ar fi aflat la baza tehnicilor CGI cu ajutorul carora a fost realizat indragitul serial al Tronului de Spade.
„Studiind carcasa acestei creaturi neidentificate, Dr. Tanner si echipa sa au remarcat aspectul ce sugera asemanarea cu o reptila dotata cu aripi. Desi la prima vedere dimensiunile reduse ale acestora din urma nu ar fi permis exemplarului sa zboare, la o analiza mai aprofundata s-a constatat ca oasele prezinta o strutura de tip fagure, ceea ce ar putea facilita zborul”, scrie Stevenson.
„Utilizand tehnici de tip scan, s-a stabilit ca inima creaturii ar fi fost uriasa, descoperindu-se concomitent si doua organe de tip „pungi de gaz”, care ar fi continut hidrogen – mai usor decat aerul, asadar in masura sa faciliteze „decolarea” – o dotare fara cusur, in opinia Dr. Tanner”.
Raportul concluzioneaza ca „existenta dragonilor ar fi fost teoretic posibila, asa dupa cum e posibil ca acestia sa fi expirat chiar si flacari, atata vreme cat o subspecie actuala de insecta, din categoria gandacilor bombardieri, este capabila sa scuipe lichid la o temperatura de 200°C”…
Bibliografie:
- De Menil, Dominique – „An Exhibition of Mythological Animals, Demons and Monsters, Phantasmal Creatures and Various Anatomical Assemblages”, 1964.
- Cooper, J.C. – „Symbolic and Mythological Animals”, 1992;
- Morrison, Elizabeth – „Beasts. Factual & Fantastic”, 2007;
- Calzone, Sergio – „Unicorni, draghi, sirene e altri animali mitologici. Con espansione online”, 2008;
- Biography
Catalin Stanculescu Ph.D. is an independent researcher and historian specializing in mythology, ancient history, sacred sites, comparative religion, and ancient philosophy. Catalin is the author of numerous articles on sites like www.mythologica.ro or www.descopera.org based on mythology in romanian language.
4.5
5