Zei, mituri si practici religioase in Grecia antica

Religia in Grecia Antica

Panteonul grecilor, asa cum apare în poemele homerice, nu s-a constituit într-o singura zi. El este produsul unei foarte lungi traditii orale si rezultatul unei lente asimilari a vechiului fond mediteranean si cretan de catre cuceritorii indo-europeni veniti la începutul mileniului al II-lea. Acestia din urma au adus cu ei un patrimoniu spiritual foarte diferit de cel al locuitorilor Mediteranei preelenice. Zei, mituri si practici religioase in Grecia antica, totul vorbeste despre maretul panteon al Olimpului.

Zei, mituri si practici religioase in Grecia anticaDivinitatilor htoniene (ale pamantului), preponderentei zeitelor asupra zeilor care caracterizeaza pe acestia din urma, ei le-au opus propria lor ierarhie, privilegiind divinitatile masculine si onorand zeii uranieni (ai cerului). Atunci s-au fixat si vocabularul religios, si primatul acordat lui Zeus, primul dintre zei, asimilabil lui Dyauh vedicul si lui Jupiter la romani. Putin cate putin, totusi, are loc o contopire între panteonul invadatorilor nordici si cel al populatiilor indigene, ajungandu- se, în perioada miceniana ( 1600- 1100), la un sincretism care va fi transmis, via secolele obscure ale “Evului Mediu grec”, Greciei arhaice, apoi clasice. Zei ai pamantului si ai cerului, zeitati masculine si feminine, totul se echilibreaza într- o sinteza care constituie una din trasaturile majore ale religiei elenice primitive.
Începand cu aceasta epoca, panteonul grec este deja constituit ca o societate familiala, punandu-i alaturi pe Hera si pe Zeus si facand din acesta din urma tatal lui Dionysos. El evidentiaza, în egala masura, faptul ca structurile indo-europene nu prea au rezista efectelor sincretismului.

Testeaza-ti cunostintele despre miturile si zeii Greciei antice

Testeaza-ti cunostintele de mitologie si istorie

trivia quiz mitologie greacaDescopera zeii Olimpului si ai mitologiei Greciei antice

Conceptiile religioase si riturile

Daca baza conceptiilor religioase era fondata pe împartirea activitatii lor omenesti în trei: religioase, razboinice si legate de munca, aceasta nu a lasat multe urme în Grecia. Se mai constata, pe de alta parte, ca majoritatea miturilor eroice sunt legate, cel mai adesea, de arta miceniana (Tezeu în Atena, Atrizii în Micene, Oedip în Teba etc.) si sunt construite în jurul personajelor istorice reale. Deja în ajunul invaziilor doriene, trasaturile majore ale religiei grecesti, inclusiv credinta într-o viata preafericita pentru “initiati” – mostenita de la cretani – sunt astfel clar perceptibile. Însa sosirea dorienilor va modifica sensibil acest echilibru.

Zei, mituri si practici religioase in Grecia antica au setat scena si modelul pentru mitologia romana, fondul pentru crestinismul timpuriu si multe altele.

Popor de razboinici, care a rezervat femeii un loc cu totul secundar, dorienii vor imprima panteonului grec un caracter patriarhal mai puternic, privilegiind zeii (în primul rand pe Zeus, care îsi ia atunci chipul definitiv) în dauna zeitatilor feminine, adesea înlocuie.
Pe de alta parte, vor importa rituri de initiere legate de camaraderia razboinica, care se vor perpetua în tinutul dorian, în special la Sparta, dar care vor marca, de asemenea, si practicile educative ale tuturor grecilor.

Printre inovatiile de la începutul primului mileniu, datorate nu atat invaziilor doriene, ci contactelor cu Orientul, mentionam introducerea în Grecia a doua divinitati: Apollo, originar din Licia, si Afrodita, o Astarte a fenicienilor, zeita semita a dragostei si a energiilor vitale. Primul se instaleaza între 1000 si 800, în dauna zeitelor creto-miceniene, în marile sanctuare care vor deveni centrele principale ale cultului sau: Delos si Delfi. Afrodita, probabil descoperita în Cipru, unde grecii îi vor plasa nasterea aureolata de mit, este introdusa mai întai în Citera, unde este înaltat primul ei sanctuar, raspandindu-se, curand, în toata Grecia continentala si insulara.
Marile capodopere poetice, Iliada si Odiseea, cat si Munci si zile ale lui Hesiod si mai ales Teogonia {cuvantul semnifica povestirea nasterii si înrudirii zeilor) ne permit sa cunoastem religia greaca în momentul în care iau sfarsit secolele obscure.
Este mai întai o religie antropomorfica: zeii sunt imaginati avand un aspect uman si nu mai pastreaza din figura zoomorfa sub care erau adorati într-un trecut îndepartat decat atribute ori simboluri: bufnita pentru Atena, vulturul pentru Zeus, calul pentru Poseidon etc. Deja în epoca miceniana artistii stiau sa traduca în limbaj plastic ideea unui zeu cu chip uman, dupa cum o dovedeste, de exemplu, bronzul cipriot al lui Apollo.

Homer si Hesiod – “catehismul” lumii grecesti

Odata cu Homer si Hesiod, însa, au fost fixate aproape definitiv atat imaginile zeilor si ale eroilor, cat si miturile care se raporteaza la ei. Veritabil “catehism”, pe care un popor întreg a fost obisnuit sa-l citeasca din copilarie si din care s-au inspirat scriitori si artisti ai epocilor ulterioare, epopeile acestor doi poeti au contribuit esential la rafinarea mentalitatii si eticii grecesti, fara a mai vorbi de imensa influenta pe care au avut-o de-a lungul secolelor asupra civilizatiei ai carei depozitari de astazi suntem noi.
Tot prin intermediul lor s-a ordonat lumea divina si au fost definite raporturile ei cu cea a muritorilor. La Homer, prima nu este decat oglinda celei de-a doua: Olimpul este plin de furii, meschinarii, raniri în amorul propriu, mici razbunari si alte nimicnicii care agita existenta de zi cu zi a oamenilor. Dimpotriva, autorul Teogoniei se straduie sa reprezinte o ordine a universului în care zeii – începand cu prea puternicul Zeus – s-au erijat în ordonatorii lumii. O lume în care muritorii au locul lor si trebuie sa ramana acolo. Vai de cel care, precum titanul Prometeu, ar dori sa-i sfideze pe zei! Din aceasta teogonie si din mitologia din care provine explicarea lumii, semnificatia propriului lor destin, ideea pe care si-o fac despre trecutul comun, eventual despre “salvarea” eterna, grecii nu si-au facut niciodata articole de lege.

Chiar daca împart aceleasi credinte, chiar daca recunosc primatul lui Zeus, ei pot adora aceeasi zei sub forme care variaza la nesfarsit, de la o regiune a Greciei la alta si, mai ales, de la o cetate la alta, fiecare din aceste celule de baza ale civilizatiei grecesti, unde traditia va fi înca tenace, avand “patronul” sau divin (de unde numele de zeu “poliadic”) – Hera la Argos, Atena în cetatea Atenei, Artemis la Efes etc . ; ele aveau ca sarcina bine definita de a asigura protectia si salvarea cetatii.
Cultul oficial al carui obiect sunt, în numele statului, acesti zei poliadici, nu este de altfel exclusivist fata de divinitatile htoniene, alte culte practicate în aceleasi cetati, precum cele închinate divinitatilor htoniene, în special al lui Dionysos, DemetraKore, pe care poporul i-a preferat multa vreme celor dintai.

Religie, politica si lupte sociale se vor gasi adesea antrenate, reformatorii si tiranii avand tendinta, la sfarsitul epocii arhaice, de a favoriza zeitatile htoniene, spre a-i multumi pe cei multi. Este cazul tiranului Pisistrate, în secolul al VI-lea î.e.n., care a instituit la Atena Marile Dionisii (sarbatori în onoarea zeului Dionysos), ca reactie împotriva unui stat aristocratic care neglijase cultele htoniene.

Religia civica si perioada clasica

Perioada clasica este marcata, odata cu apogeul cetatii, de avantul acestei religii civice. La Atena, zeii si eroii care au luptat alaturi de hopliti se bucura de o fervoare nemasurata. Pentru a o onora pe Atena, despre care legenda spune ca ar fi rasadit maslinul sacru pe Acropole, distrus de persi, a fost edificat “marele templu”, numit adesea Parthenon pentru ca adaposteste statuia fecioarei (Parthenos), sarbatorile celebrate anual în onoarea sa avand o stralucire care faceau din aceste Panatenee un eveniment festiv a carui aura se întinde în tot Imperiul, chiar în cea mai nare parte a lumii grecesti cu ocazia Marilor Panatenee (celebrate o data la fiecare an cu un fast rar întalnit). Încheind mai multe zile de festivitati întrerupte de jocuri si de exercitii de gimnastica, întreceri muzicale si poetice, momentul esential al ceremoniei era procesiunea poporului pana în vîrful colinei sacre si ofranda închinata zeitei, un peplos, tesut reprezentand lupta zeilor împotriva gigantilor, simbolul victoriei ordinii asupra brutalitatii si a haosului originar.

Ceilalti zei familiari ai atenienilor nu sunt nici ei uitati, acest lucru fiind o consecinta a grijii pentru un echilibru religios – eurythmia – deja înradacinat pe vremea lui Pisistrate, dar care va deveni o trasatura esentiala a epocii lui Pericle, în secolul al V-lea.

Sunt celebrati Poseidon la Capul Sunion, Hefaistos la Atena, Nemesis la Ramnus. Atasamentul persistent fata de zeitatile htoniene se manifesta mai ales prin interesul purtat “celor doua zeite”, Demetra si Kore, odata cu reconstructia si marirea Telesterionului (sala de initiere) din Eleusis, distrus de soldatii lui Darius, si prin fastul sarbatorilor consacrate lui Dionysos. Acest zeu al energiilor vegetale, al sevei, al umiditatii datatoare de viata continua sa joace în secolul al V-lea un rol esential pe care îl avea si în epoca arhaica. Este onorat în tot cursul anului prin sarbatori zgomotoase, exuberante, dezlantuite, unindu-i pe oamenii satului si ai orasului în aceeasi celebrare a fortelor fecunditatii. Cea mai importanta are loc la sfarsitul iernii, în martie: este vorba de Marile Dionisii în care se succed concursuri ale bautorilor, procesiuni zgomotoase pigmentate cu tot felul de cuvinte indecente si reprezentari dramatice. Din aceste sarbatori, într-adevar, s-a nascut teatrul grec: tragedia (“cantarea tapului”), nascuta dintr-un vechi rit de purificare si de recitare a episoadelor din viata zeului de catre un cor cu un recitator, si comedia din procesiunea bahica a satirilor.

Cultele poliade au avut o functie esentiala, aceea de a cimenta unirea tuturor cetatenilor, chiar a tuturor locuitorilor cetatii . Sarbatorile constituiau, într-adevar, pentru ei, momente esentiale de convivialitate si, în acelasi timp, tot atatea ocazii de a comunica cu zeii si de a se întari în convingerea ca exista o înlantuire spirituala a lumii. Aspectul festiv o lua, adesea, înaintea exigentelor spirituale – multa vreme situate pe un plan secundar la greci – si tempera fastul destul de rece al cultelor poliade.

Religia caminului – religia familiei

În viata de zi cu zi, viata religioasa a grecilor era supusa unui numar imens de credinte si rituri care proveneau, ca si religia civica, dintr-un grup organizat si, în primul rand, din sanul familiei. Se faceau sacrificii în fiecare zi în fata vetrei, unde focul , întretinut în permanenta, simboliza continuitatea celulei familiale si protectia permanenta a geniului locului. Tatal de familie era înconjurat de ceilalti membri cand acesta îsi ridica rugaciunea catre ,,Zeus al casei”, al carui sarcina era de a apara vecinatatea casei.

Toate momentele importante ale vietii familiale – nasterea (cu prezentarea nou-nascutului si acceptarea de catre tata în fata zeului locuintei), casatoria, decesul – erau asociate unui ritual domestic. Practici de cult aveau loc de asemenea, si în alte comunitati în care individul îsi ducea viata. Sarbatori speciale, ca cea a Apaturiilor, în orasele ioniene, tribut al carui nume se tragea în Atena de la cel al unui erou local (numit astfel “eponim”), si chiar dema, unitate administrativa care, chiar daca a fost instituita mai tarziu, si-a avut sanctuarele si cultele sale.

Existau divinitati si rituri de orice fel care însoteau toate momentele vietii: geniile bune ale campurilor si ale turmelor, ale fantanilor si izvoarelor etc . , cat si practici magice, superstitii, o credinta naiva in cuvintele si scrierile ghicitorilor si ale altor fauritori de oracole, proband la cea mai mare parte a grecilor o credulitate si, cateodata, un primitivism pe care nu-l astepti la acest popor care a inventat filosofia si înteleptele religii civice.

Orfismul

Înca devreme, cultele poliade si practicile religiei domestice au parut nesatisfacatoare unui anumit numar de greci, mai exigenti în materie de spiritualitate sau mai înspaimantati decat contemporanii lor de nenorociri ori de moarte. Pentru a raspunde asteptarilor lor, s-au dezvoltat, înca din perioada arhaica, grupari religioase sau secte, al caror scop era de a asigura membrilor lor salvarea pe lumea cealalta prin respectarea unor precepte morale si ale unor rituri diverse care vizau purificarea lor.
Cele mai celebre atribuiau fondarea lor lui Orfeu. Se cunosc putine lucruri despre activitatea lor si se pare ca au numarat printre initiati multi sarlatani si ghicitori. Dar unora dintre ele le datoram faptul· de a fi dezvoltat o tematica a “judecatii de apoi”, a ascetismului si a salvarii – cu puternice influente asiatice- care a supravietuit disparitiei orfismului si a pregatit spiritele sa primeasca mesajul religiilor revelate.

 

(Visited 224 times, 1 visits today)
One comment on “Zei, mituri si practici religioase in Grecia antica

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *