Veddismul

Veddismul
Cartile Sacre

1. Rig-Veda (Vedda imnurilor)

Incepe sa se formeze dupa 1500 i.Hr. ajungand in final sa cuprinda 1000 de imnuri. Este prima samhita, culegere a stiintei (Vedda) sacre, cu caracter oral, fiindca scrierea avea sa apara dupa anul 600 i.Hr.

Aparitia veddelor nu marcheaza aparitia veddismului, ci inceputul declinului unei religii care a durat circa 1000 de ani, ajungand sa acumuleze o traditie religioasa stransa in aceste „carti” orale.

Cultul culturii indoariene se stabileste la Doab, pe valea fluviului sacru Gange. Apar cetati numite Pura dar centrul vietii acestei societati agrare ramane satul. Tribul era condus de un Rajah– rege. Apar nobilimea militara si preotimea.

2. Atharva-Vedda (Vedda descantecelor)

Incepe sa se formeze dupa 1400 î.Hr. Au loc razboaie în care nobilii lupta în care de lupta iar oamenii liberi de rând sunt pedestri. Dusmanii sunt numiti dasa-straini. Prizonierii devin sclavi, numiti tot dasa.

3. Yajur-Vedda (Vedda rugaciunilor si a formulelor de sacrificiu)

„Vedda alba” începe sa se formeze dupa 1300 î.Hr., stabilind regulile pentru sacrificii. Dupa 1200 î.Hr. începe epoca fierului, pomenit în textele mai noi din Vedda descântecelor.

4. Sama-Vedda (Vedda libatiunilor), dupa 1000 î.Hr.

Libatiunile erau jertfele de bautura. Bautura sacra, numita Soma avea proprietati psihodelice.

Începe împartirea societatii în caste, numite Varna: brahmanii (preotii); nobilimea militara Ksatriya; cei nascuti de doua ori Vaisya; cei o data nascuti Sudrii (nu treceau prin riturile de initiere care marcau „nasterea a doua”).

Pe Gangele de sus se formeaza regatul Bharatavarsa, ale carui lupte dinastice vor fi descrise în epopeea Mahabharata.

Datarea Veddelor si ordinea în care au aparut, difera de la autor la autor. Dupa unii perioada veddica are loc dupa 800 î.Hr.! Veddele nu sunt  considerate de hinduisti carti de inspiratie divina dar li se acorda autoritate absoluta, datorita vechimii lor si caracterului lor religios.

II. ZEII VEDDISMULUI SI OMUL

Veddismul cunoaste 33 de zei principali care sunt personificari ale diferitelor însusiri ale Spiritului naturii sau ale spiritului omenesc. Cele 12 luni ale anului au si ele 12 zei. Între zeii mai importanti sunt:

1. Indra, zeul ploii si al tunetului; era un zeu popular, pe seama caruia se povesteau multe anecdote si care scapa pe oameni de seceta; conducea o cireada de vaci sacre, datatoare de ploaie când se usurau.

            2. Agni, zeul focului; avea un rol preponderent, fiindca jertfele trebuiau arse de tot ca sa fie oferite diferitelor divinitati, Agni fiind preotul zeilor.

3. Prajapati, puterea jertfei, asigura viata zeilor si a universului care trebuia mentinuta prin jertfe.

4. Soma, libatiunea, adica jertfa de bautura; era socotit mijlocitorul îndatoritor dintre oameni si zei.

5. Dyaus, cerul; era un vechi zeu indoeuropean, corespunzator lui Zeus-Jupiter al greco-romanilor.

6. Varuna, pazitorul legilor fizice si morale, împreuna cu Mitra; nu facea parte din cei 33 de zei dar era cinstit uneori ca un zeu suprem, fiind garantul ordinii cosmice, de acesta tinând si ordinea sociala si morala.

În principiu, acesti zei nu erau nici vesnici, nici atotputernici, chiar daca erau laudati ca atare în imnurile religioase. Viata lor depindea de jertfele care li se aduceau de catre oameni.

Indienii au crezut întotdeauna în viata de dupa moarte. Dupa religia veddica, sufletele oamenilor mergeau în rai sau în iad, în functie de faptele lor rituale, nu morale.

III. CULTUL

La început toti arienii liberi puteau îndeplini slujba preoteasca, în calitate de tati de familie. Ceremoniile erau însa complicate iar formulele de sacrificiu trebuiau pronuntate fara cea mai mica greseala, de aceea au aparut preoti specializati, care tindeau din perioada veddica sa formeze o casta specializata.

Nu existau temple iar cultul avea loc în aer liber, în prezenta vizibila a zeului: foc, soare, etc. Pe lânga jertfele animale se aduceau ca jertfa: miere, unt, prajituri, fructe, flori. Notiunea de ispasire apare putin. Jertfele erau daruri aduse unui zeu, a carui binecuvântare, mai ales materiala, era asteptata în schimbul darului. Un imn din Rig-Vedda are ca refren:

„ O, Indra, a  carui bogatie este nesfârsita,

            Da-ne mii de cai si vaci foarte bune!”

Un ciclu de sarbatori diferite se însira de-a lungul anului, mai ales sarbatoarea de primavara, când se bea licoarea îmbatatoare Soma.

Preotii foloseau descântece si bauturi vrajite ca sa pricinuiasca si sa vindece boli, sa asigure mostenitori sau reusita unei lucrari. Preotii veddici au trecut primii la vegetarianismul care azi e tipic pentru hinduism.

O categorie speciala de rituri o constituie „consacrarile” legate de nastere, de initiere (la prezentarea baiatului catre învatatorul sau brahman, numit „guru”), de casatorie si de moarte.

IV. MORALA

Morala veddica era destul de înalta, desi în afara lui Varuna, zeii nu se prea interesau de ea. Cele cinci îndatoriri principale erau:

1) învatatura Veddelor;

2) îndeplinirea îndatoririlor fata de zei;

3) îndeplinirea îndatoririlorfata de stramosi;

4) îndeplinirea îndatoririlor fata de oameni;

5) îndeplinirea îndatoririlor fata de animale;

Iata un exemplu de cântare de „pocainta”: „Dupa cum toti oamenii gresesc, noi ne stâlcim în fiecare zi închinarea, facând-o în chip nedesavârsit. Nu ne da mortii în urma mâniei tale aducatoare de nenorociri, din cauza neplacerii pe care ti-o pricinuim. Noi potolim duhul tau o, Varuna cu laudele noastre… Varuna caruia îi plac sarbatorile sfinte si care face fapte bune s-a asezat în rândurile zeilor ca sa îndeplineasca stapânirea suprema. Prin el înteleptul contempla toate minunile care au fost sau vor fi. Fie ca preaînteleleptul fiu al lui Aditi sa ne tina drumul drept si sa ne lungeasca zilele. (Rig-Veda)

Iata un imn din Rig-Veda catre un zeu necunoscut: „El care da viata, el care da puterea, el ale carui porunci le cinstesc toti zeii, a carui umbra este nemurirea, a carui umbra este moartea, cine este acest zeu pe care îl cinstim prin jertfele noastre? El, prin care exista muntii înzapeziti si marea cu râul subpamântean, el care are ca brate regiunile cerului, cine este acest zeu pe care îl cinstim prin jertfele noastre? El, prin care spatiul este stralucitor si pamântul solid, prin care a fost întemeiat cerul si chiar cerul este mai înalt, el care a masurat spatiile eterului, el care singur este zeu deasupra tuturor zeilor, cine este acest zeu pe care îl cinstim prin jertfe?”

Iata si un imn din Rig-Veda care lasa sa se întrevada desfasurarile ulterioare ale hinduismului: „Nu exista nici Fiinta, nici Nefiinta, nu exista nici vazduhul, nici cerul deasupra… Nici moartea nu era pe atunci, nici nemurirea. Ziua nu era despartita de noapte. Singur, Unul respira, fara suflu strain, prin el însusi si nu exista nimic altceva decât el. Atunci s-a desteptat în el, pentru prima data, dorinta; aceasta a fost prima samânta a duhului…Cine stie? Cine poate sa spuna? De unde s-a nascut, de unde vine creatia? si daca zeii nu s-au nascut, decât dupa ea? De unde a venit aceasta creatiune, daca ea este creata sau necreata, acela al carui ochi vegheaza asupra ei din înaltul cel mai înalt al cerului, acela singur stie si înca oare va fi stiind si el?”

            Eminescu s-a inspirat si el din aceasta viziune veddica:

„La început, pe când fiinta nu era, nici nefiinta,

Pe când totul era lipsa de viata si dorinta,

Fu prapastie, genune, fu noian întins de ape?

N-a fost ochi ca sa le vada si nici minte sa priceapa…”

            Putem ghici ce mare poet religios crestin s-a pierdut în Cosbuc dupa aceasta traducere a lui din Rig-Veda, un imn maret închinat lui Dumnezeu:

„Ascultati acum cântarea focului, a lui Varuna.

Soarele-I sta-n mâna dreapta iar în stânga lui sta luna.

Si covor pe sub picioare sta pamântul cel batrân.

Iata, numai el e tare, singur numai el stapân.

El va fi de-acum de-a pururi, caci a fost întotdeauna.

El a pus în cal iutimea, el a pus în uger lapte,

Pune mintea-n cel cuminte si-n cel vrednic pune fapte.

El adaps si hraneste, calator din loc în loc.

El topeste-n aer norii si din apa naste foc.

Iata-l, regele puterii, cum din ziua naste noapte.

El sta vesnic în vazduhuri, luminând îndepartarea.

Soarele pluteste-n aer, masurând în cale zarea,

Caci Varuna-i domnul lumii, soarele-i masura lui

Câte râuri sunt în lume, alte râuri sa mai pui

Ca sa curga toate-n mare, ele tot nu umplu marea.

Cine este cel ce poate într-un loc ceva sa puie

Necurmat, fara sa umple? Nu e om si nimeni nu e.

Singur, el, Varuna, poate! El se plimba fulgerând

Si cu tunet umple cerul, plin de spaima despicând

Aerul. Pe vânt si neguri, el coboara si se suie.

Doamne, daca noi vreodata ne-am îndusmanit vecinii

Dac-am înselat la jocuri, daca n-am primit strainii,

Iarta-ne Tu, bun si tare, noi sarmanii, slabi si rai!

Însa nazuinta noastra e sa fim iubitii Tai

Si iubirea noastra cata biruintele luminii!”

 

 

(Visited 85 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *