Una din caracteristicile multor popoare antice este asociata interesului pentru expansiune, cucerire si acumulare de resurse pentru propria lor natiune, insusire cunoscuta si sub denumirea de „martialitate”, ca definitorie pentru o cultura razboinica.

Episoadele conflictelor dintre o natiune sau alta erau frecvente in trecut, asa dupa cum sunt si in ziua de azi, dar istoria lumii antice detine suprematia in ceea ce priveste vastele sale campanii militare, razboaiele de lunga durata si modificarea de frontiere.

 

Ce sunt culturile razboinice ale lumii antice?

In rascolitorul domeniu al distrugerii, mortii si dominarii, s-au remarcat in vremuri antice o serie de civilizatii razboinice care socoteau conflictul si confruntarile armate drept parte intrinseca din propria lor cultura – fapt care i-a impins la actiuni belice devenite aproape un soi de extensie a sistemului lor social.

In cele ce urmeaza, vom creiona portretul unora din cele mai temute astfel de populatii ale antichitatii, fara a ne baza neaparat pe succesul pe care acestea l-au repurtat in bataliile lor, ci indeosebi pe modul in care percepeau scopul razboiului in sine sau a unui conflict armat anume.

 

Akadienii (secolele 24-22 i.e.n.)

Cu circa 2334 de ani inaintea erei noastre, Akadienii au ctitorit primele structuri ale Imperiului Mesopotamiei, concentrand intr-o matrice comuna atat sumerienii cat si akadienii si creand un nucleu cultural de natura sincretica, ce ingloba multiple etnii in orase-state de sine statatoare.

Cu timpul, acest cocktail inedit a deschis calea adoptarii limbii akadiene ca drept oficiala pentru multe secole de-a randul in Mesopotamia, favorizandu-se in acelasi timp si un proces bivalent, gratie caruia akadienii si-au insusit la randul lor numeroase cunostinte, sisteme si doctrine militare sumeriene.

Un exemplu elocvent in acest context este reprezentat de modul in care akadienii recurgeau la faimoasa formatiune „falanga” cu multa vreme inaintea grecilor, dupa modelul imprumutat de la luptatorii sumerieni din Lagash.

Aceasta tactica releva un elevat grad de disciplina si instruire, dezvaluind imaginea unei armate de tip profesional, spre deosebire de multe alte ostiri antice alcatuite din diletanti sau pur si simplu din oameni de rand, hotarati sa-si apere tarina si bunurile agonisite cu sudoarea fruntii.

Dar cea mai fascinata caracteristica a efectivelor armatei akadieniene este asociata modului in care aceasta utiliza roata – o inventie ce a constituit fara indoiala o resursa logistica importanta, favorizand construirea carului de lupta – mijloace de atac letal in epoca bronzului, alaturi de arcurile puternice plasate in mainile unor priceputi tragatori.

Din punct de vedere istoric, eficienta acestora atribuia akadienilor un considerabil avantaj militar fata de alte civilizatii contemporane acestora.

 

Hititii (1600-1178 i.e.n.)

In urma cu aproape 2700 de ani, o forta impresionanta lua nastere in Podisul Anatolian, facandu-si simtita prezenta impunatoare in lumea veche a Orientului Apropiat: hititii.

Pana spre sfarsitul secolului al XIV-lea i.e.n., acestia au controlat cel mai puternic imperiu al epocii bronzului, stapanind teritoriile anatoliene pana la Marea Egee, cu expansiuni in Siria si ulterior chiar si in Mesopotamia.

In cultura martiala a hititilor se remarca faptul ca regii lor erau concomitent si comandanti supremi ai propriilor armate, rolul de suveran fiind adjudecat gratie abilitatilor de luptator si gradului de pricepere in general in tot ceea ce era asociat artei si strategiilor razboiului, precum si curajului demonstrat in lupta.

Si hititii utilizau, alaturi de infanteria usoara, corpul de elita dotat cu care de lupta, dar se distingeau prin faptul ca plasau trei soldati pe fiecare vechicul, spre deosebire de armatele rivale, ale caror care se avantau in lupta doar cu doi barbati la bord.

Motivul pentru care optau pentru o astfel de formula era justificat de avantajul oferit de un soldat dotat cu un scut robust, cu care-si proteja ceilalti doi camarazi, lucru care compensa neajunsul incarcaturii suplimentare a carului.

Aceasta tactica, desi riscanta, putea fi exploatata cu obiectivul de a spulbera pur si simplu prima linie a adversarilor, oferind hititilor in acest mod, avantajul dobandirii initiativei in atac.

 

Spartanii (secolele 9-192 i.e.n.)

O straveche cultura razboinica frecvent regasita in literatura si in cinema deopotriva, a fost cea a spartanilor – simbol al unei riguroase conduite de viata, de la nastere si pana la ultima suflare.

Practic, spartanii au detinut unica armata „cu norma intreaga” pe toata durata existentei civilizatiei elene antice, orientandu-si structurile sociale in directia formarii de soldati puternici si abili in loc de simpli cetateni pasnici, nefamiliarizati cu razboiul si armele.

Severul sistem de educatie si antrenament era cunoscut sub denumirea de „agoge” – acestuia era supus orice cetatean spartan pe durata celor doua dinastii regale (Agiadi si Euripontidi), inca de la frageda varsta de 7 ani.

Sistemul agoge impunea separarea de familie, cultivarea spiritului de loialitate de grup, antrenamente de lupta, practici militare, vanatoare, dar si educatie artistica, de la dans la bune maniere si comportament ireprosabil in societate, scrierea, lectura si… cantecele de lupta.

Tinerii erau caliti inca de la varsta preadolescenta spre a rezista in conditii vitrege de trai, oferindu-li-se hrana sumara si ingaduindu-li-se sa doarma chiar si pe timp de iarna, pe un manunchi de trestii, adunate de ei insisi din valea raului Eurotas.

Spartanii nutreau convingerea ca astfel de masuri austere maturizau tinerii si le sporeau rezistenta, pregatindu-i din timp pentru situatii din cele mai dificile, fiind in masura sa-si stapaneasca foamea, setea, frigul sau chiar durerea fizica, pentru a nu ceda in cazul in care ar fi fost luati prizonieri de catre inamic.

Interesant este ca pentru atingerea unui astfel de obiectiv, tinerii erau indemnati sa treaca prin „proba furatului”, fiind trimisi sa procure mancare pe furis, pentru a fi prinsi si pedepsiti aspru – mai mult pentru ca n-au izbutit sa scape decat pentru furtul in sine.

 

Asirienii (Imperiul Neo-Asirian: 900-612 i.e.n.)

In mod conventional, atunci cand se aduc in prim-plan referinte ce vizeaza Asiria, notiunile se raporteaza cu precadere la Imperiul Neo-Asirian, pe care istoricii il considera drept una din primele superputeri ale lumii antice.

Paradoxal, ascensiunea asirienilor a avut la origini propriile lor slabiciuni, intrucat vulnerabilitatea initiala a unui popor pasnic, atacat din toate partile de inamici, a alimentat dorinta de a auto-protectie si a motivat puternic populatia spre a adopta o atitudine ostila fata de intrusi si un interes major pentru intarirea propriilor forte armate.

Pentru a-si proteja pamanturile bogate si resursele acumulate cu sudoarea fruntii, asirienii au conceput pe masura trecerii timpului, un sistem militar eficient si deosebit de bine organizat, in masura sa faca fata starii constante de agresiune, conflicte si atacuri.

Ulterior, aceste actiuni au contribuit la plamadirea unei forte armate de temut, sustinuta fara indoiala si de bunastarea economica a statului insusi, optandu-se pentru formula „atacul e cea mai buna aparare”, in locul asteptarii pasive ca inamicul sa-si orienteze trupele catre teritoriile asiriene.

Efectivele asirienilor detineau doua calitati majore, care le ajutau sa-si intareasca si sa-si imbunatateasca performantele: erau alcatuite din soldati ambitiosi si flexibili.

Aceste doua insusiri le facilita acumularea cu usurinta a noi cunostinte de la adversari, de la cele ce vizau tehnicile de lupta si pana la tacticile de asediu, gestionarea resurselor si atacurile-srpriza – o atitudine ce a devenit cu timpul emblematica pentru cultura razboinica asiriana.

 

Scitii (secolele VII-III i.e.n.)

In istoria tuturor grupurilor nomade se remarca prezenta ancestrala a unui popor antic ce domina stepele eurasiatice, petrecandu-si viata mai mult calare decat pe jos, asemenea unor veritabili centauri – maestri in calarie si in manuirea arcului cu sageti, deopotriva: scitii.

Amprenta remarcabila pe care acesti razboinici au plasat-o pe harta lumii s-a materializat in adjudecarea unor vaste teritorii asiatice, gratie tumultoaselor campanii militare desfasurate, ce au marcat epoca antichitatii, cu efecte ce s-au revarsat si asupra taramurilor Orientului Mijlociu.

Vesnic neinfricati, scitii deschid brese in inima ostilor dusmane precum tragice morminte, parjolind pamanturile asemenea lacustelor si trecand prin foc oameni, animale, holde, pomi si fructe...”, scriau aezii asirieni ai vremurilor de demult.

Istoricii lumii moderne se declara de-a dreptul fascinati de uriasa capacitate logistica si organizatorica a efectivelor razboinice de sciti, care includeau barbati si femei deopotriva, cu un temperament belic cvasi-innascut.

Rezistenta, mobilitatea si metodele de lupta neortodoxe practicate de neimblanzitii calareti sciti s-au demonstrat deseori superioare metodelor clasice de lupta ale armatelor mesopotamiene, hartuite de nesfarsitele si derutantele manevre in zig-zag.

 

Celtii (sec. 6 i.e.n. – primul mileniu e.n.)

Spre deosebire de culturile razboinice descrise in randurile de mai sus, celtii au constituit mai degraba un soi de cumul de grupuri de populatii regsite in diferite zone ale Europei, dar si in Asia si Africa, dupa epoca bronzului tarziu.

Interesant este faptul ca toate aceste grupuri vorbeau aceeasi limba, prezentand similitudini in mai toate aspectele stilului lor de viata si ale atitudinii fata de chestiunile razboinice, in care manifestau fara exceptie, tendintele unei salbaticii si a unei ferocitati fara margini.

Celtii n-au ezitat sa jefuiasca Roma antica (390 i.e.n.) si nici sediul sacru al oracolului din Delfi, al vechilor greci (290 i.e.n.), in perindarile lor catre Asia Mica, instaurand o teama teribila in randurile tuturor populatiilor ce le-ar fi iesit in cale.

Relatarile antice ale istoricilor romani descriu cu o admiratie nedisimulata, modul in care celtii utilizau si caruri usoare de razboi, demonstrand abilitati impresionante de manevra pe campul de lupta, desi in constientul colectiv persista inca imaginea unor efective militare de celti invesmantati in blanuri, manuind ghioage si toporisti dupa scheme dezordonate, guvernati fiind doar de propria lor inversunare.

 

Dacii (513 i.e.n. – 230 e.n.)

Filozofii Romei antice socoteau ca populatia dacica ar fi avut origini indo-europene, inruditi fiind cu tracii si dominand teritoriile inconjuratoare ale Muntilor Carpati.

Din perspectiva culturii dacice, nu se poate nega influenta vecinilor eleni migrati in zonele sudice ale teritoriilor lor si nici a invadatorilor celtici din vest sau a scitilor nomazi din stepele eurasiatice – valuri care au generat un amestec de ingrediente razboinice care le-a marcat comportamentul in lupta.

Totusi, dacii erau mai degraba iscusiti in fabricarea armelor decat in manuirea lor, furnizand o paleta extrem de larga de articole din fier destinate campului de lupta, neintrecuti fiind in inventarea de toporisti, varfuri de lanci, lanturi, buzdugane, gheare metalice, sageti, pumnale si scuturi si intarituri din cele mai variate.

Mestesugarii daci nu ezitau insa sa imbrace pe data straiele razboinice daca le erau amenintate sau invadate teritoriile si sa-si puna la treaba armele faurite, ascunse sub snopurile de paie sau in staulurile animalelor de pe langa colibele lor.

Dacii detineau insa si formatiuni de elita, cu atributii exclusiv razboinice, ai caror membri erau specializati in arta belica, echipati corespunzator si vesnic concentrati pe apararea cetatilor, supravegherea hotarelor si organizarea de actiuni specifice in vremuri tulburi.

Timp de sute de ani, populatia dacica a reprezentat un sacaitor prag, de o rezistenta incredibila, dinaintea valurilor expansioniste ale romanilor catre nordul Batranului Continent, dar si a furioaselor incursiuni ale popoarelor nomade din est, ceea ce dezvaluie darzenia lor ca drept una din cele mai pronuntate caracteristici din perspectiva razboiului.

 

Romanii (509 i.e.n. – 395 e.n.)

Nu se poate vorbi despre cultura razboinica a lumii antice fara a se remarca impresionantele forte armate ale romanilor, ce au cucerit teritorii nesfarsite, controland cel mai mare imperiu al vremii respective, ce se intindea de la Spania la Siria si Caucaz si de la costele Africii de Nord si Egiptului, pana la hotarele nordice ale Marii Britanii.

Aceasta ascensiune spectaculoasa este cu atat mai surprinzatoare cu cat se priveste mai atent la originile civilizatiei romane, al carei debut nu era tocmai promitator, cu radacinile sale subrede infiripate intr-un teren mlastinos, presarat cu delusoare verzi, de catre colonisti rudimentari, crescatori de vite.

Ulterior, civilizatia romana a explodat precum un foc de artificii, ingloband in bazinul sau cuceriri impresionate din intreaga Europa, Asia sau Africa, favorizate de impamantenirea unei culturi razboinice de exceptie, bazata pe disciplina si rigurozitate organizatorica.

In ciuda perceptiei generale potrivit careia magnifica armata a Romei antice ar fi detinut suprematia in materie de profesionalitate si tehnici strategice, matematica dezvaluie un aspect mai putin cunoscut al expansiunii imperiului lor: in context numeric, romanii pierdeau in oricare lupta desfasurata, circa 5-10% din populatia masculina.

Acest aspect sugereaza ca victoriile repurtate si succesul inregistrat pe termen lung se datorau indeosebi utilizarii trupelor auxiliare de mercenari, care asigurau romanilor avantajul numeric si angajarea unui numar redus de soldati proprii in confruntarile cele mai sangeroase ale istoriei.

Dar dupa cum remarca moralistul elen Plutarh (46-124 e.n.), plaga care s-a aflat la originea procesului de destramare a Imperiului Roman, nu a fost nici de natura economica, nici organizatorica, ci doar un viclean virme care a ros cu sarguinta marul pe dinauntru, numit „coruptie”.

 

 

Bibliografie:

  1. Mocsy, Andras – „Pannonia and Upper Moesia: A Histrory of the Middle Danube provinces of the Roman Empire”, 1974;
  2. Mossman, judith (Edit.) – „Plutarch and His Intellectual World”, 1997;
  3. Nistor, Gheorghe-Vlad – „Cultura si civilizatie in lumea antica”, 2005;
  4. Stan, Magda & Vornicu, Cristian – „Istoria Lumii Pentru Toti – Antichitatea”, 2007;
  5. Raaflaub, Kurt A. & Van Wees, Hans – „A Companion to Archaic Greece”, 2009.

 

 

(Visited 86 times, 1 visits today)