Armatele de mercenari din lumea antica si nu numai au dominat istoria. Au fost cazuri cand au rasturnat imperii si au redesenat harta politica. Cine le-a comandat, cum au luptat si mai ales in folosul cui?

In balanta resurselor implicate intr-o confruntarea armata, inca din cele mai vechi timpuri, dimensiunile efectivelor de luptatori au cantarit decisiv in deznodamantul multor batalii sau razboaie de amploare, astfel incat mercenarii nu au dus nicicand lipsa de angajamente.

Dispusi sa se deplaseze in orice moment in orice colt al lumii le-ar fi fost solicitate serviciile si sa lupte pentru cel care le oferea mai mult, mercenarii erau socotiti un fel de masinarii de razboi, numai bune pentru a fi utilizate in scopul atingerii obiectivelor beligerante ale marilor cuceritori ai istoriei si planurilor lor de expansiune.

 

Mercenarii in istorie – armate legendare de razboinici platiti

Aproape ca nu exista in trecutul glorios al imperiilor de odinioara, ostiri care sa nu fi cuprins si temutele forte armate ale mercenarilor, excelent pregatiti in tehnici de atac si de aparare din cele mai complexe si mai variate, de la lupta corp-la-corp si pana la cea in care era utilizata o gama extrem de variata de arme.

Multi din acesti razboinici platiti proveneau din categoria nelegiuitilor complet lipsiti de scrupule, cu care pana si soldatii armatelor autohtone alaturi de care urmau sa lupte, preferau sa aiba cat mai putin de-a face, dar nu era o regula: existau si trupe de mercenari profesionisti care nu visau altceva decat sa faca parte din astfel de efective, fara sa fie neaparat patati de incalcari ale legii precedente.

In general insa, constienti ca viata lor atarna de un fir de ata ori de cate ori erau recrutati, mercenarii se dedicau in exclusivitate perfectionarii propriilor abilitati razboinice si cheltuirii banilor agonsisti de pe urma victoriilor repurtate.

Istoria e plina de prezenta unor astfel de trupe platite sa incline balanta victoriei in favoarea celui ce se demonstra mai generos, pornind din cele mai vechi timpuri si pana azi.

 

Ramses al II-lea si efectivele sale Medjay

Inca din antichitate, faraonii egipteni apelau la forte auxiliare externe platite pentru a organiza campanii militare de amploare, unele din cele mai vechi marturii scrise in acest context datand din secolul al XIII-lea i.e.n., cand Ramses al II-lea decise sa investeasca resurse considerabile in efectivele de „medjay” sau „madjay”, recrutati din randurile populatiei nubienilor.

Era vorba despre unitati speciale ce formau o forta paramilitara de elita, alcatuita din soldati eficienti, deosebit de silentiosi si abili cercetasi, utilizati pe de o parte in scopul protejarii membrilor familiei suveranului egiptean, iar pe de alta parte, in vederea explorarii anumitor zone necunoscute din taramurile ce urmau a fi cucerite sau in care urmau sa se desfasoare confruntari armate de o violenta fara seaman.

Trupele nubienilor madjay erau vestite pentru viteza lor de actiune, fidelitatea fata de faraon si metodelor sangeroase la care recurgeau atunci cand le erau solicitate serviciile pe campul de lupta, sfartecandu-si cu salbaticie victimele pentru a infricosa pana si cei mai experimentati soldati ai armatelor traditionale.

Cititi mai multe despre Medjay, razboinicii Egiptului antic, garzi de corp si asasini

 

Armata celor Zece mii de Melophori persani

Melophorii isi datoreaza numele unui ornament specific, care infatisa un mar de aur sau de argint, plasat in capatul armei lor preferate in lupta: lancea.

Marul a fost din timpuri stravechi simbol al multor concepte asociate razboiului („mela” insemnand „mar”) – asadar din perspectiva specialistilor in mitologie, putandu-i-se atribui multiple semnificatii, de la marul lui Adam si pana la marul discordiei, fructul din aur care a generat faimosul razboi troian si nu numai.

Stravechi izvoare istorice depun marturie pentru existenta celor zece mii de „nemuritori”, ca efective persane devotate lui Cyrus cel Batran, drept una din cele mai infricosatoare forte armate ce au ingenunchiat orientul antic in perioada cuprinsa intre secolele VI (i.e.n.) si IV (i.e.n.).

In realitate, scrierile istoricilor antici Herodot si Xenophon nu se afla tocmai in perfecta armonie, dezvaluind faptul ca temutele forte armate ale melophorilor puteau fi chiar si inchiriate pe termen scurt anumitor aliati, daca interesele diplomatice si economice impuneau o astfel de masura.

Plata pentru serviciile oferite era destul de piperata, melophorii fiind printre cei mai bine platiti soldati din istorie. Aveau la dispozitie echipament de lupta de cea mai buna calitate, platose si coifuri aurite, scuturi si lanci robuste si ornamentate cu faimosul mar distinctiv.

Nemuritorii se distingeau printr-un lux si o opulenta nemaipomenita, care-i facea mult mai impozanti. Aveau coliere de aur, sutane brodate cu aur si tunici cu maneci acoperite cu pietre pretioase”, scria Vladimir Radulescu in materialul sau intitulat „Trupe de elita – Nemuritorii” (2010).

Cititi mai multe despre Fortele speciale ale lumii antice: spioni-postasi, numuritori si batalioane sacre de luptatori homosexuali

 

Berserkeri – efectivele marcenarilor vikingi

berserker viking

Invesmantati in blani de urs si capabili de o furie pe masura aceluiasi animal, luptatorii berserkeri se avantau in atacuri pe cat de fulgeratoare, pe atat de feroce, inspaimantandu-si inamicii atat prin infatisarea lor cat si prin salbaticia cu care-si infruntau dusmanii.

Proveniti din randurile triburilor scandinavice neunificate, razboinicii berserkeri se deosebeau de luptatorii vikingi traditionali prin faptul ca puteau sa curme viata cu usurinta unui adversar chiar si cu mainile goale, fiind de asemeni neintrecuti si in a transforma pana si cel mai banal obiect intr-o arma ucigatoare – o piatra, un lemn, o scoica sau chiar… un pumn de nisip indesat intr-un burduf de piele.

Cand acestea nu erau la indemana, nu se dadeau in laturi de la a musca strasnic sau a sfasia cu unghiile orice dusman suficient de naiv ca sa nu pastreze distanta de siguranta.

Pentru a solicita serviciile mercenarilor berserkeri, un conducator de osti trebuia sa fie ori la fel de nemilos precum acestia, ori in pragul disperarii, intrucat orice suma li s-ar fi oferit, salbaticii vikingi berserkeri nu ezitau sa-si indrepte furia impotriva propriului angajator daca li se ivea vreo ocazie de pe urma careia dobandeau ceva foloase.

Inchinandu-se zeului Odin, acestia nu se temeau de moarte si practicau ritualuri iesite din comun premergatoare bataliilor, folosind amestecuri de ierburi halucinogene care-i ajuta sa dobandeasca o agresivitate fara seaman si o senzatie de deplina invulnerabilitate, care-i impiedica sa perceapa durerea ranilor sau oboseala in timpul luptei.

Cititi mai multe despre Cum se luptau vikingii? Formatii de lupta, strategii si arme

 

Ninja – Razboinicii din umbra

ninja

Tara Soarelui-Rasare abunda in legende medievale avand drept protagonisti asasinii ninja, platiti de catre marii seniori daimyo pentru a reduce la tacere clanurile adversare de samurai.

Practicand o forma neconventionala de arta martiala, cunoscuta sub denumirea de „ninjitsu”, luptatorii ninja erau capabili sa isi duca misiunile la bun sfarsit chiar si in cele mai vitrege conditii, actionand din umbra si fiind in masura sa lupte impotriva mai multor adversari concomitent.

Viteza de actiune, agilitatea, silentiozitatea si abilitatea de a utiliza o larga gama de arme, de la cele clasice la cele mai bizare, faceau ca ninja sa fie invaluiti intr-o aura de mister, starnind pe langa teama cuvenita,  fascinatie si curiozitate deopotriva.

Metodele lor de lupta erau socotite insa „dezonorante” de catre samuraii care respectau regulile severe ale codului Bushido, care promovau corectitudinea, loialitatea, curajul, onoarea, respectul, compasiunea si onestitatea.

Un ninja nu se dadea in laturi sa accepte misiuni din partea unui tradator sau a unui las atata vreme cat era platit pe masura si nici nu-si facea probleme daca victima sa urma sa fie un daimyo sau o intreaga familie, cu toate concubinele si copiii zamisliti in caminul respectiv.

Citeste mai multe despre Tot ce stiti despre mitul ninja este gresit

Batavii triburilor germanice

Batavii erau luptatori antici, proveniti din randurile triburilor germanice care-si duceau existenta odinioara, potrivit scrierilor lui Gaius Corneluis Tacitus (54 e.n. – 120 e.n.), in zona deltei Rinului.

Imperiul Roman se stradui din rasputeri sa-i transforme in aliati, promitandu-le in schimb scutirea de tribut, intrucat erau luptatori iscusiti – o resursa auxiliara nepretuita pentru armata romana aflata in continua expansiune la vremea respectiva.

Neintrecuti in lupta calare si neinfricati in batalii, batavii erau utilizati in numeroase campanii militare de pe urma carora dobandira o reputatie deosebita, furnizand chiar si un contingent destinat garzii imperiale calare, intrata in istorie sub numele de Equites Singulares.

Tacitus amintea ca batavii erau socotiti unul din cele mai curajoase triburi germanice, fiind trimisi in cele mai periculoase misiuni, ca si cum ar fi fost

ei insisi buzdugane sau lanci nemiloase, de lovitura carora adversarul cadea rapus pe data”.

Cititi mai multe despre Cum luptau legiunile romane: arme, strategii si tehnici de lupta

 

Stradioti – nomazii Balcanilor in slujba Venetiei

Mercenari albanezi, dalmati si greci in amestec, alcatuiau in vremuri de mult apuse trupele de „Stradioti”, care formau unitati militare de cavalerie platite de Republica Venetiana, dar si de catre Regatul de Napoli sau alte mici state europene chiar dinainte de secolul al XV-lea.

Identitatea etnica a stradiotilor este incerta:

  • istoricul Paolo Giovio ii socotea greci,
  • umanistul Pietro Bembo-i considera „epiroti” sau turci,
  • Luigi da Porto – levantini albanezi, slavi si croati,
  • poetul Torquato Tasso ii numea pur si simplu „vagabonzi”.

 

Cert este insa ca fortele lor erau solicitate pentru a intari numeric resursele armatelor proprii, intrucat nu se punea mare pret pe loialitatea si abilitatile lor, ci doar pe „volum” – pe campul de lupta fiind socotiti soldati care nu se ridica la inaltimea asteptarilor, dupa cum remarca Niccolo Machiavelli in volumul sau intitulat „Il Principe”.

Totusi, anumiti stradioti care se comportau bine si-si onorau indatoririle fata de angajatorul lor venetian, puteau dobandi privilegii, onoruri si chiar pamanturi, cu drept de transfer catre mostenitori, asemenea cavalerilor.

Conducatorii care detineau insa averi considerabile, angajau mercenari costisitori din Europa Occidentala, de origine italiana, germana sau elvetiana, dar accesul la astfel de trupe nu era simplu de obtinut, nu atat din pricina pretului piperat pentru a fi recrutati, cat din cauza ca acestia nu ridicau armele sub nici o forma impotriva unor contingenete in randurile carora se regaseau proprii lor compatrioti.

Cititi mai multe despre Cum era viata cavalerilor in Evul Mediu?

 

Bibliografie:

  1. Betalli, Marco – „I mercenari nel mondo greco”, 1995;
  2. Pagliani, Gabriella – „Il mestiere della guerra: dai mercenari ai manager della sicurezza”, 2004;
  3. Policante, Amedeo – „I nuovi mercenari: mercatoi mondiale e privatizzazione della guerra”, 2012;
  4. Axelrod, Alan – „Mercenaries: A Guide to Private Armies and Privat Military Companies”, 2013;
  5. Scardigli, Marco – „Cavalieri, mercenari e cannoni”, 2014;
  6. Gramaticopolo, Andrea – „Stradioti: alba, fortuna e tramonto dei mercenari greco-albanesi al servizio della serenissima”, 2016.

 

 

(Visited 129 times, 1 visits today)