Stigmata – mit sau stiinta?

 

De peste 750 ani unii crestini poarta stigmate pe corpurile lor ca simboluri ale patimilor lui Hristos. Cat de reale sunt aceste simboluri? Sau ar trebui sa ne uitam putin mai atent la „urmele” lor?

Cuvantul „stigmata” provine din limba greaca si inseamna „rana”.

Stigmatele sunt ranile presupuse a aparea spontan si semanand exact cu cele din urma crucificarii lui Iisus pe corpul unui crestin (cele 5 Urme Sfinte). Istoria a  înregistrat primul stigmatic in persoana Sfântului Francisc de Assisi care a prezentat astfel de rani în 1224, cu doi ani înainte de moartea sa. Ulterior, acest fenomen a proliferat, mai ales în mediile romano-catolice si în mare masura între preotii în retragere si calugarite – multe parând a fi deranjate din punct de vedere emotional. (Din 321 stigmatici înregistrati in 1908, femeile predominau într-o proportie de sapte la unu asupra barbatilor.)

Ranile variaza ca tipologie (fante mici, rani în forma de cruce, etc), localizare si alte aspecte, si de multe ori par imitatii ale de picturilor sau reprezentarilor populare de crucificare. Fenomenul nu a fost validat stiintific. Unele stigmate s-au dovedit falsuri si multe altele au ridicat suspiciuni cu privire la autenticitatea ranile lor.

Hristos crucificat – imagine recunoscuta de intregul crestinism (in stânga) ne apare cu celebrele urme ale cuielor in palme, la picioare, urma sulitei centurionului sub coasta dreapta si coroana de spini. In mijloc figura Sfântului Francisc de Assisi (1182-1226) prezentand aparent aceleasi urme la maini si ultimul, dar nu cel din urma Padre Pio (1887-1968), care a fost beatificat în 1999. Foarte des, Pio aparea in public purtand niste manusi speciale fara degete pentru a ascunde ranile divine.

Stigmatele pot aparea la maini, picioare si uneori au fost cazuri care au prezentat rani la cap. Faptul ca stigmatele apar diferit pe “victimele” Sale este o dovada puternica ca ranile nu sunt cu adevarat miraculoase (Wilson).

Printre imitatori celebri ai lui Iisus sau mai bine spus, printre aceia care au fost prinsi sau banuiti se numara si „sfinti” mai mult sau mai putin pacatosi. Au fost alti cateva sute, deoarece, inclusiv Magdalena de la Cruz (1487-1560) din Spania (care a recunoscut frauda ei atunci când s-a îmbolnavit grav) si Neumann Therese de Bavaria (1898-1962).

Relatarile ne spun ca cea din urma a supravietuit 35 de ani mancand numai “pâinea” Sfintei Euharistii la masa în fiecare dimineata. Ea a fost, de asemenea, declarata a fi clarvazator si capabila de proiectie astrala.

Una dintre cele mai recente stigmatizari, Fr. James Bruce, nu a sustinut doar ca avea ranile lui Isus, dar, de asemenea, ca statui religioase au plâns în prezenta lui. Acest lucru se spune ca s-a intamplat în 1992 într-o suburbie a Washington-ului. El conduce acum o parohie în mediul rural din Virginia, unde miracolele au încetat.

Ranile auto-provocate reprezinta si o chestiune psihologica, ele fiind frecvente în rândul persoanelor cu anumite tipuri de tulburari cerebrale. Revendicarea faptului ca ranile sunt miraculoase este rara si este mai degraba de vina religiozitatea excesiva decat un creier bolnav, insa cateodata ambele participa la joc.

Probabilitatea ca ranile sunt psihosomatice, manifestate de un suflet torturat, pare mai putin probabila în cele mai multe cazuri. Exista doua motive principale pentru care cred ca stigmatele sunt de obicei auto-provocate, mai degraba decât psihosomatice sau miraculoase. In primul rand, un stigmatic nu manifesta niciodata aceste rani de la început pâna la sfârsit în prezenta altora. Numai atunci când aceste persoane sunt nesupravegheate ele încep sa sângereze (Exista o singura exceptie aparenta de la aceasta regula: Rivas Catia).

Si in al doilea rand, regula probabilitatii. Rezonabilitatea ne cere sa alegem intre doua miracole, dar nu ne gandim ca acestea pot fi doar fraude pioase. Toate cele 32 de cazuri inregistrate pana in prezent apartin unor romano-catolici si doar patru unor femei.

Deasemenea, lucru deosebit de interesant, nici un caz de stigmat nu este cunoscut inainte de secolul al XIII-lea când  Isus crucificat a devenit o icoana standard a crestinismului în vest.

Unul dintre cele mai recente cazuri care urmeaza sa fie adaugat la lista de stigmatici pretinsi esteAudrey Santo, un copil care a fost într-o coma din anul 1987, atunci când avea trei ani. Ce fel de oameni sunt inspirati de conceptul unui Dumnezeu care ar pune un copil in coma apoi i-ar provoca astfel de rani?

Oamenii par a fi insa avizi, intr-o continua alergare literalmente pentru o anumita experienta religioasa tangibila, si ori de câte ori exista o astfel de posibilitate pentru un miracol, devin cuprinsi de religiozitate. Banii sunt rareori motivul principal, un impuls de obicei fiind reinnoirea credintei, convingerea necredinciosilor.

Oamenii, de asemenea, nu vor sa creada ca Dumnezeu ar permite o durere gratuita si fara finalitate. Le place sa se simta importanti si sa se roage la cei care cred ca au putere asupra lor. Si ce poate fi mai deosebit sau special decât a fi ales sa suferi ranile si chinurile Salvatorului insusi? Ce ar putea sa placa lui Dumnezeu mai mult decât a fii o dovada vie existentei Lui?

Origini si dovezi?

Unii experti insista ca prima dovada de stigmatizare face parte dintr-o epoca anterioara,anume primii ani ai crestinismului. Unul dintre mesajele Sfantului Pavel mentioneaza ca dupa rastignirea lui Iisus, lui si apostolilor le-au aparut aceste semne. Declaratia poate fi interpretata fie literal sau metaforic. Dar este adevarat ca mult mai multe dovezi ale stigmatizarii au aparut în decurs de aproximativ o mie de ani dupa aceea.

Exista unele versiuni care explica de ce stigmatele au început sa apara la începutul secolului actual. Prima versiune spune ca stigmatul a aparut din cauza disputelor teologice care s-au intensificat în secolele XI-XII. Când crestinismul s-a împartit în bisericile catolica si ortodoxa în 1054, catolicii au proclamat ca doctrina Învierea. Apoi, teologii au dezvoltat ideile legate de natura umana a lui Hristos. Primele dovezi ale stigmatizarii apartin acestei perioade.

O alta teorie pune fenomenul pe seara artei iconoclastice din acea vreme. Sau pe coruptia Bisericii si pe nevoia oamenilor de a crede, de a vedea miracole.

Doctorul francez Amber-Gourbet descrie aproximativ 300 de cazuri de stigmatism în secolul al XIX-lea, care s-au bazat pe înregistrari si dovezi istorice contemporane. Dar majoritatea rapoartelor sale sunt declarate azi neautentice. Expertii afirma ca au existat 406  cazuri relativ autentice cu aspectul stigmat în ultimii 800 de ani. Majoritatea au fost catolici (68 %) si altii au apartinut diferitelor secte religioase.

Daca le impartim pe tari ele au fost la inceput apanajul italienilor, in prezent ajungandu-se la japonezi, coreeni, cel putin patru americani, un argentinian si un canadian.

S-a crezut ca este un semn de la Dumnezeu, dar sunt si unii care afirma ca este semnul lui Satan insusi. Biserica este foarte atenta in privinta acestor afirmatii.

Procedura traditionala de canonizare a unui stigmatic impune ca aceasta se poate întâmpla în aproximativ o suta de ani dupa moartea sa. Clerici si experti în medicina numiti de Vatican studiaza îndeaproape fiecare caz aparut. Biserica admite ca stigmatul poate aparea misterios pe oameni. Insa in multe cazuri e vorba de pura isterie si auto-mutilare. În unele cazuri, s-au dezvaluit înclinari spre diferite sindroame clinice sau ca urmare a contactelor cu extraterestri.

Insa pe cazurile autentice experiementele au relevat ca semnele apar chiar daca mainile sunt vindecate.

Alte stigmate corporale au fost raportate într-o serie de traditii religioase. Printre triburile Warao din Delta fluviului Orinoco, un spirit tutelar cunoscut ca “sarpele itiriti” produce niste „deschizaturi in palma”. In buddhism si in arta busshista stigmatele apar adesea.

Autor: Catalin Stanculescu, editor www.descopera.org

 

(Visited 12 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *