Unul din cele mai incitante aspecte ale religiilor vechilor civilizatii e reprezentat de ritualurile de sacrificiu realizate cu prilejul festivitatilor sau in momente de majora turbulenta generate de conflicte, catastrofe sau razboaie.

Convingerea ca prin intermediul unui astfel de ritual se obtinea bunavointa unor zeitati in masura sa schimbe cursul evenimentelor in bine, sa asigure un pamant mai fertil sau an mai bogat in culturi si mai lipsit de dificultati, a impins multe civilizatii sa recurga la sacrificarea de animale sau chiar de oameni.

 

De ce faceau popoarele antice sacrificii umane?

Varsarea sangelui acestora era socotit mijlocul cel mai eficient pentru a dobandi gratia unor entitati supranaturale care ar fi primit cu incantare jertfa, consimtind la a oferi in schimb anumite favoruri dorite de pamanteni.

De la celti la azteci si de la antic la modern, conceptul potrivit caruia totul are un pret, a suferit modificari fundamentale, in functie de natura societatii de raportare, dar ritualurile de sacrificiu continua sa fascineze si azi pasionatii genului, prin incarcatura lor mistica ce promite patrunderea intr-un taram fantastic, in care orice este posibil.

Atat in cultura celtica precum si in cea azteca, parerile specialistilor cu privire la proportiile unor astfel de ritualuri continua sa starneasca aprige controverse, desi este unanim acceptata teoria potrivit careia sacrificiile umane erau practicate pe o scara destul de larga in regiunile din America Centrala si in Europa central-nordica de odinioara.

Marturie stau si descrierile cuprinse in opera exploratorului spaniol Bernal Diaz del Castillo (1492-1584) – cel mai insemnat cronicar al evenimentelor desfasurate in timpul colonizarii din Mexic – un martor ocular care atesta descoperirea resturilor trupurilor oamenilor sacrificati in cadrul unor infricosatoare ritualuri ale populatiei locale precolumbiene.

 

Omul de rachita si ritualurile de sacrificiu ale celtilor

In ceea ce priveste teritoriile europene, o serie intreaga de istorici sustin teoria potrivit careia druizii recurgeau frecvent la ritualuri de sacrificii umane, in ciuda faptului ca nu detin dovezi de nestramutat care sa le permita realizarea unei descrieri detaliate a unei astfel de practici.

Ideea de a asocia druizii sacrificiilor umane provine insa din doua surse clasice – istoria britanica si istoria franceza – desi textele stravechi ce au reusit sa fie recuperate apartin cu precadere unui singur autor, care avea tot interesul sa prezinte lucrurile prin prisma perspectivelor sale de cuceritor: Gaius Iulius Cezar (100 i.e.n. – 44 i.e.n.).

Zugravind druizii in culori cat mai sangeroase cu putinta, Cezar urmarea justificarea propriilor actiuni de expansiune militara, in numele introducerii valorilor civilizatiei Romei antice cat mai profund in zonele centrale si nordice ale Batranului Continent si strivirii oricarei forme de religiozitate pagana intalnite in cale.

Scrierile sale amintesc despre o modalitate infricosatoare de sacrificiu uman, practicat de druizi cu ajutorul unui dispozitiv confectionat din rachita si paie, cu forma umana, dar de dimensiuni net superioare, in interiorul caruia erau legati oameni alesi din randurile celor „sacrificabili”, carora li se dadea foc la miezul noptii.

Macabrul „om de rachita” este descris de Cezar drept un soi de recipient din maruntaiele caruia razbateau racnetele infricosatoare ale celor arsi de vii, in extazul general al participantilor, dar si drept un

monstru vesnic flamand, care inghitea deopotriva oameni nevinovati atunci cand rezerva de criminali si tradatori era saracacioasa”. 

Filmele si romanele dedicate acelor vremuri de mult apuse abunda in astfel de referinte, mai mult sau mai putin impestritate cu elemente de suspans, confirmand in cea mai mare parte cele opt festivitati celtice de peste an, cu o semnificatie aparte, in cadrul carora se dadea foc unor papusoi impresionanti, confectionati din rachita si paie.

Daca Cezar avea sau nu dreptate in privinta sacrificiilor umane practicate de celti in cadrul acestora este dificil de stabilit azi, dar un lucru descris in lucrarile sale in acest context este fara indoiala perfect intemeiat: druizii se bucurau de o stima aparte, fiind cu adevarat venerati in randurile comunitatilor din care faceau parte.

 

Cum s-au pierdut in neant secretele druizilor?

Rolul druizilor imbraca atat straiele de sacerdoti, cat si cel de vraci, interpreti de vise, oracoli, filozofi, mediatori intre lumea pamanteana si lumi misterioase, inaccesibile celorlalti, capabili sa inteleaga graiul animalelor si tainele oricarei forme vegetale – intr-un cuvant protagonisti absoluti ai unei epoci precrestine in care „secretele meseriei” se transmiteau exclusiv pe cale orala, unui numar extrem de restrans de discipoli.

Unicul limbaj codificat sub forma de inscriptii, corespunzator civilizatiei celtice este socotit cel ogamic – o culegere de simboluri despre care se spunea ca ar fi fost indicata druizilor spre folosinta de catre Ogma – divinitatea elocventei si a vorbirii, care guverna efectul cuvintelor asupra muritorilor de rand.

Acest limbaj nu dezvaluie insa catusi de putin detalii legate de modalitatile de sacrificiu practicate de druizi – anumiti autori de specialitate afirma ca celtii participau la ceremonii in cadrul carora druizii optau cu precadere pentru sacrificarea de animale – indeosebi caini, acvile si cerbi – si doar in cazuri exceptionale a anumitor prizonieri de razboi sau a unor membri ai comunitatii, socotiti criminali sau tradatori.

Sacrificiile erau acte simbolice si ritualuri care acompaniau marile sarbatori; de regula, victimele isi dadeau sufletul in mijlocul unei multimi extaziate, care dansa, bea si manca pe saturate pana in zori – barbati, femei si copii, deopotriva, complet insensibili la atrocitatea actului in sine”, scria la randul sau istoricul si geograful antic grec Strabon (64 i.e.n. – 24 e.n.), referindu-se la diferite metode de sacrificii practicate de celti, nu numai la arderea de vii intr-un papusoi de rachita.

 

Omul din Lindow sau mumia din mlastina

Cercetari recente confirma totusi sacrificiile umane efectuate in perioada si in locurile in care civilizatia celtilor si-a pus amprenta pe istoria omenirii – una din cele mai graitoare exemple in acest context este reprezentata de asa-numitul Omul din Lindow” sau „mumia din smarcuri”.

Este vorba despre un artefact a carui vechime dateaza din epoca fierului, descoperit in Lindow Moss, Cheshire, in Nord-Vestul Angliei, in data de 1 august 1984 si care in prezent se regaseste in cadrul galeriei 50 din British Museum (Londra).

Potrivit aprecierilor specialistilor, corpul cu pricina apartinea unui barbat cu varsta de aproximativ 25 de ani, supus unui ritual de sacrificiu supranumit „moartea tripla”:

  1. in prima faza i-ar fi fost administrate boabe de vasc otravitor, care declanseaza convulsii,
  2. in faza a doua i-ar fi fost aplicate trei lovituri la nivelul craniului, suficient de puternice pentru a-l face sa-si piarda cunostinta temporar, fara a-i curma viata, 
  3. ultima faza – i se taia gatul. 

Drept bonus, cadavrul fu ingropat cu fata in jos – o masura de precautie menita sa garanteze ca „sufletul nu se va putea intoarce de unde a venit, dupa cum interpreteaza faptele arheologul britanic Gordon Hillman (1943-2018) in lucrarea sa intitulata „Plant foods in ancient diet: the archaeological role of palaeofaeces in general and Lindow Man’s gut contents in particular” (1986).

Probele recoltate de specialisti sugereaza faptul ca victima ar fi fost chiar un druid, sacrificat in cadrul unei festivitati pagane cunoscute sub denumirea de Beltaine – termen care intr-o traducere aproximativa ar insemna foc luminos, care avea loc in fiecare an pe data de 1 mai – zi plasata chiar in miezul perioadei cuprinse intre echinoctiul de primavara si solstitiul de vara (dintr-o perspectiva astronomica, data corecta ar fi 5 mai).

Omul ar fi fost sacrificat dupa un ritual in care interpreta rolul unei divinitati necunoscute, care moare pentru a putea renaste intr-o lume inaccesibila muritorilor de rand, asemenea altor zeitati regasite in mitologia greaca sau in cea egipteana, precum Attis sau Osiris.

E drept ca intregul scenariu nu cuprinde si ipostaza arderii de viu intr-un papusoi de rachita, dar se pare ca o a patra moarte ar fi fost deja mult prea mult pana si pentru celti…

 

Omul de Rachita din zilele noastre

Fie ca Omul de Rachita ar fi fost utilizat in trecut pentru sacrificii umane, fie ca ar fi avut doar rolul de a simboliza acest lucru, oamenii moderni au preluat ideea incendierii unui astfel de papusoi in cadrul unor festivitati de primavara si au transmis-o pana in zilele noastre.

Astfel, povestea cutremuratoare a unor ritualuri de sacrificiu cumplite, a fost imprumutata si in universul cinematografic international, ce a popularizat-o pe scara larga gratie productiei britanice horror The Wicker Man” (1973), realizata sub bagheta regizorala a lui Robin Hardy, dupa un scenariu de Anthony Shaffer, inspirat din romanul „Ritual” (1967), al lui David Pinner. Plus ca in 2006 filmul a fost refacut, avandu-l in rolul principal pe Nicolas Cage. Iar in 2011, tot Robin Hardy a revenit pe marile ecrane cu un film asemanator numit Copacul de rachita.

Filmul istoriseste tocmai modul in care un sergent de politie insarcinat sa investigheze cazul disparitiei unei copile a carei existenta este negata complet de catre locuitorii insulei Summerisle, practicanti ai unei secte misterioase, este sacrcificat in cadrul unui ritual pagan, dandu-i-se foc intr-un om de rachita, dupa un „model” celtic, asociat propriilor convingeri religioase.

Pentru pasionatii de astfel de filme cu inspiratie wicca mai avem si The Ritual,  Blair Witch Project, The Village, The Appostle pe Netflix sau Midsommar (2019)

In realitate, papusoiului de rachita i se da foc si in zilele noastre, in cadrul unei largi varuietati de festivaluiri primavaratice sau varatice organizate in multe regiuni ale lumii, de la mult-indragitele carnavaluri la traditionalele ceremonii de dupa recolta.

Din fericire, in maruntaiele lor nu se ascund niciun fel de vietuitoare condamnate la sacrificiul suprem, oamenii declarandu-se azi entuziasmati sa se dedice contemplarii valvataii unui rug inaltat cu speranta incinerarii tuturor necazurilor si neajunsurilor din trecut si a dobandirii unor vremuri mai bune, cat mai incarcate de bucurii si impliniri. 

Fascinatia incendierii lucrurilor inutile sau care sunt socotite aducatoare de ghinion exista insa din cele mai vechi timpuri, rezistand cu incapatanare oricaror influente moderniste, din pricina puternicei sale incarcaturi simbolistice: cenusa reprezinta cel mai fertil element menit sa asigure renasterea vietii, a plantelor si a energiilor pozitiv-constructive.

 

 

Bibliografie:

  1. Girard, Renè – „La Violence et le sacre”, 1972;
  2. Scarduelli, Pietro – „Gli Aztechi e il sacrificio umano”, 1980;
  3. Beggiora, Stefano – „Sacrifici umani e guerriglia nell’India britannica: Dal genicidio in nome della civiltà alla civiltà come genocidio”, 2010;
  4. Centonze, Leonardo – „Il rito dei sacrifici umani come fenomeno politico”, 2014;
  5. Casalini, Fabio – „Gli omicidi rituali dei celti”, 2017.

 

 

(Visited 100 times, 1 visits today)