Religiile preistorice si originea lor

Savantii scientisti din sec. XIX au emis teorii despre originea religiei, în legatura cu practicile religioase si magice ale oamenilor primitvi.

Se numeste preistorie perioada dinainte de aparitia izvoarelor istorice scrise. Dupa istoricii profani, ea se întinde in epoca pietrei si aramei iar la unele populatii ajunge pana in epoca fierului. Istoricii crestini se indoiesc ca istoria ar fi durat, cum afirma istoricii profani, zeci de mii sau sute de mii de ani. Si istoricii profani si cei crestini admit inceputul civilizatiei antedeluviene (fara izvoare scrise) pe la anul 10000 i.Hr., cand apar cetatile preistorice de la Ierihon (Palestina), Uraghit (Siria), din Asia Mica, Iran si Clisura Dunarii (Vlahoclisura, la Lepenski Vir).

Inaintea acestora se vorbeste de paleolitic sau epoca veche a pietrei cioplite iar intre 10000 si 7000 î.Hr. se vorbeste de trecerea la epoca noua a pietrei slefuite, neoliticul. Diluviul sau potopul este datat de unii dupa 7000 i.Hr. cand s-a trecut in mod catastrofic la optimul climateric.

Cronologia facuta de episcopul Usher, dupa Vechiul Testament ebraic stabileste indoielnic facerea lumii la anul 4004 i.Hr. Calculul facut dupa Septuaginta (Vechiul Testament grecesc), la fel de imprecis, dateaza evenimentul la 5508 î.Hr. Istoricii crestini cred ca intre Adam si Noe au fost mai mult de zece generatii fiindca in biblie generatiile sunt prezentate numai jalonat si cu mari lacune, cum este cazul listei generatiilor care au precedat pe Isus Hristos.

La fel, relatarea despre faurirea civilizatiei de catre urmasii lui Cain (Geneza 4:17-24) este considerata de unii istorici crestini ca o prezentare sintetica a unor evenimente care au avut loc de-a lungul a mai multe generatii. Oricum, ultimele descoperiri arheologice dateaza aparitia metalurgiei fierului mult mai devreme decat credeau istoricii mai vechi.

Mircea Eliade arata ca, asupra religiei paleolitice, datele arheologice sunt prea neclare. Religia neolitica este mai bine reprezentata. Descrierea religiei preistorice are la baza datele etnografice privind practicile religioase  ale populatiilor primitive si tribale de azi, care insa nu corespund cu situatia de acum mii de ani.

Religiile si practicile magico-religioase ale oamenilor primitivi, luate în consideratie in formularea teoriilor scientiste privind originea religiei preistorice sunt : animismul, adorarea naturii, henoteismul, toteismul, fetisismul, samanismul sau magia. De fapt, aceste credinte si practici se intalnesc combinate la cate o singura populatie.

a) Edward Tyler, în Culturi primitive (1871), a descris si denumit religia animista, credinta ca fiecare fiinta sau lucru are un suflet (anima= suflet, in latineste), incluzand si sufletele mortilor (asa-numitul “manism”). Dupa Tylor, din animism se trage cultul stramosilor si cultul elementelor naturii: cer, pamant, zeitatile apelor. Acestea s-au personificat sub forma unor zei (politeism) iar în final s-a ajuns la monoteism. Teoria lui Tyler a devenit clasica dar in prezent se crede ca aceasta “evolutie a religiei” a fost de fapt o involutie care s-a desfasurat invers.

b) Max Muler (1823 –1900) a formulat teoria adorarii naturii. Dupa el, oamenii au observat regularitatea anotimpurilor, fluxul si refluxul fazelor lunii. Astfel ei au incercat sa dea un inteles nemarginit naturii , ale carei forte au fost personificate, au fost inventate mituri, ca sa descrie activitatile lor si s–au dezvoltat religii in jurul acestor zei si mituri. Aceasta este cea mai naiva dintre teoriile privind aparitia religiei si cea mai materialista. Toti ceilalti teoreticieni s–au apropiat mai mult de experienta religioasa a omului primitiv.

c) Teoria monoteismului originar, care a adus la conceptia despre honoteism, s–a format in etape, prin contributia independenta a unor cercetatori diferiti, ale caror concluzii coincidente indica o mare apropiere de adevar.

In1891, fostul misionar R.H. Codrington a aratat in cartea Melanesienii”, despre o populatie din Oceania, ca baza credintei religioase este notiunea de “Mana”. Mana este definita ca o putere supranaturala care apartine zonei invizibilului. Ea era experimentata emotional, mai degraba decat rational. Codrington a teoretizat ca toate popoarele primitive au inceput religia lor cu constiinta unei asemenea forte. Cercetatorii care au studiat alte religii ale populatiilor primitive au descoperit un fenomen similar, desi i se dadea alt nume.

La inceputul sec. XX, antropologul si lingvistul austriac Wilhelm Schmidt, care a studiat limbile din Noua Guinee si Oceania a ajuns la aceleasi concluzii in cartea sa “Der Urpsrungde Gotesidee” (Originea ideii de Dumnezeu) cu cercetatorul anterior Andrew Lang despre existenta unui monoteism primitiv. Misionarii benedictini aratasera atentia asupra acestei situatii in Australia de Vest. Lang a ajuns la concluzia ca si la alte populatii dintre cele mai primitive exista credinta in existenta unei fiinte supreme, creator al lumii si legislator al ordinii morale.

Din propriile sale cercetari, Schmidt a ajuns in dezacord cu teoriile lui Tyler si ale altora ca religia a inceput cu animismul. El a observat ca toate culturile de vanatori, culegatori de fructe si radacini pe care le studiase (si care erau cele mai vechi forme de societate care puteau fi observate) pastrau o credinta comuna intr–un Mare Zeu indepartat. Desi forma predominanta de religie pentru acesti primitivi era animismul sau politeismul, exista totdeauna credinta ca originar fusese un singur mare zeu deasupra tuturor. Acest zeu putea fi considerat creatorul lumii sau ruda multor zeitati mai mici. De obicei, Marele Zeu este inteles ca avand drept insusire eternitatea, atotstiinta, facerea de bine, moralitatea si atotputernicia. Adesea, Marele Zeu este considerat puterea care a dat societatii legile morale. Dupa ce, la inceput, intemeiase lumea, acest Mare Zeu plecase si acum avea putina legatura cu lumea. Unele mitologii mergeau mai departe, zicand ca intr–o zi Marele Zeu se va intoarce si va judeca lumea dupa criteriul moralitatii lui. De obicei zeitatile locale primeau cea mai mare parte a atentiei si a inchinarii iar Marele Zeu departat avea un loc mai mic in mitologie. Schmidt a dedus de aici ca societatile primitive erau originar monoteiste, insa deoarece cultul unui singur zeu punea probleme prea mari pentru mintea omului primitiv, aceste societati au corupt religia spre politeism. Mai tarziu, societatile mai avansate au regasit religia monoteista. Bineinteles, adeptii celorlalte teorii au fost pusi in incurcatura de teoria lui Schmidt, dar singurul lor contraargument a fost ca Schmidt ar fi alcatuit o teorie apologetica in favoarea crestinismului.

De fapt, teoria lui Schmidt este numai un aspect al teoriei henoteiste. Numele Henoteim vine de la Henos, care pe greceste henos = unu (ca si Monos) si defineste un monoteism incepator, care tinde spre Panteism (credinta în spiritul naturii) sau politeism.

d) Teoria totemica , o derivatie a teoriei animiste, sustine ca Totemul este originea religiei. Cuvantul Totem vine din cuvantul Ototeman din limba amerindienilor Ojibwa. Totemul se intalneste in unele religii primitive dar nu in toate, fiind identificat mai intai in America de Nord in sec. XVIII.

Totemul exprima credinta intr–o rudenie a oamenilor cu alte creaturi sau obiecte din natura. Ca atare este o extensie si o expresie a animismului. In general se presupune o forma de identificare intre un trib sau o ginta cu un animal, desi totemurile, in alte parti ale lumii, au fost identificate cu plante sau chiar cu soarele, luna, stelele. Svastica indo-europeana este de exemplu un totem reprezentand soarele.

De exemplu, o ginta amerindiana putea crede ca ar fi fost inrudita la origine cu ursul. Membrii gintei puteau crede ca poseda insusirile ursului sau ca vor fi ursi dupa moarte. Ei nu ucideau ursul decat in auto-aparare sau in ocazii sfinte, cand ii mancau carnea la o masa rituala care–i unea intre ei, practica preluata de religiile de mistere din epoca greco–romana antica (mithraismul). Ursul putea fi reprezentat pe un stalp totemic. Romanii aveau stalpi totemici sculptati reprezentand acvila (vulturul), ca stindardele militare iar dacii aveau ca totem dragonul–sarpele cu cap de lup. Aceste exemple provin de la civilizatii mai înaintate. Intalnim vestigii totemice in civilizatia moderna occidentului: natiunile sunt simbolizate de animale, vulturul, ursul, leul, in heraldica (blazoane si steme). Mascotele sunt totemuri ale unei echipe sau competitii sportive. De aceea J.M. Nicolae, în compendiul sau de istorie a religiilor, scria: “Nu abordam problema foarte discutata a totemismului care se distinge mai ales prin organizarea sa sociala dezvoltata. Suntem de parere ca aceasta practica foarte raspândita, intrucat o intalnim in America, Africa, Australia, are un fundal religios dar cum acest lucru este contestat de anumiti etnologi, preferam sa lasam aceasta chestiune in afara viziunii noastre”.

Totemismul nu poate fi originea religiei, intre altele si fiindca nu este un fenomen universal, cum este religia.

e) La o privire superficiala, Totemul si Fetisul se confunda usor. Termenul de fetis vine din cuvantul portughez Fetico = obiect vrajit. Teoria fetisismului, sustinuta de Auguste Compte (1798–1857) si de J. Lubbok (1834–1913) sustine ca fetisul este originea religiei.

Fetisul este o forma de animism mai marunta decat totemul. Fetisul nu a fost si nu este nicaieri elementul esential al religiei. Populatiile primitive nu adorau fetisul, ci spiritul despre care credeau ca locuieste in fetis. Fetisul se confunda cu talismanul de azi a carui putere fermecata se datoreste unui descantec magic (fie el numit si “sfintire”) iar nu unei credinte animiste.

f) Teoria magica a fost elaborata de J. Frazer intre anii 1850–1915. El presupunea ca omenirea a trecut prin trei faze de dezvoltare spirituala evolutiva. Mai intai ar fi incercat sa domine natura prin magie. Nereusind, au trecut la a doua treapta de dezvoltare, religia, prin care ar fi implorat fortele naturii sa le vina in ajutor. Fiindca n–au obtinut rezultatele asteptate, oamenii s–ar fi orientat in faza a treia spre stiinta.

Aceasta teorie pune insa problema relatiei intre religie si magie. Granita dintre cele doua este cateodata greu de trasat, fiindca si una si alta presupun existenta unor puteri supranaturale care pot influenta destinul omului. Totusi, atitudinea religioasa il determina pe credincios sa se apropie de aceste puteri intr–o dependenta smerita, in timp ce magicianul incearca sa le domine si sa le supuna cum vrea el. In istoria religiilor este, in general imposibil sa se faca abstractie de practicile magice, care sunt un element al paganismului, desi depasesc cadrul acestuia ca religie, fiindca magia nu este religie.

In religiile primitive, practica magico–religioasa cea mai cunoscuta este samanismul.  Numele de saman este dat vrajitorului de bastinasii din Siberia, dar fenomenul se intalneste la mai multe populatii primitive, mai ales în extremul nord dar si la tiganii nomazi. Religia Vaudou sau Woodoo a negrilor din Haiti este de fapt o practica magico–religioasa samanista.

Anton Szandor Lavey, un ruso – alsaciano – român, autorul “Bibliei satanice” si “mare preot” al “Bisericii satanice nr.1” din San Francisco este incadrat si el de Josh McDowell si Don Stewart la categoria “saman – vraci –vrajitor”.

(Visited 49 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *