Pseudoarheologia, cunoscuta  si sub alte denumiri sugestive, precum fantarheologia, criptoarheologia, arheologia alternativa sau misteroarheologia, constituie un domeniu in care interpretarea non-stiintifica a unor date arheologice conduce la teorii din cele mai surprinzatoare.

 

Pseudoarheologia – interpretarea alternativa a datelor si relicvelor arheologice

In ciuda conotatiilor sale indoielnice, definitia nu constituie un obstacol in calea numerosilor adepti, pasionati de teorii alternative ale multor subiecte fascinante, care vizeaza concluziile respinse de lumea oamenilor de stiinta.

Termenul de pseudoarheologie este frecvent asociat investigatiilor istorice iesite din comun si care nu beneficiaza neaparat de probe concrete, astfel incat nu sunt acceptate oficial in ambient academic, cum ar fi de pilda pretinsa descoperire a celebrei Arca lui Noe undeva pe Muntele Ararat sau ipotetica existenta a unor civilizatii apuse in continente disparute precum Atlantida sau Mu.

Pseudoarheologia isi intinde activitatile iscoditoare si in alte domenii, de la presupusele contacte directe cu extraterestrii, la activitatile OZN-urilor viu interesate de planeta noastra si la ipotetica influenta exercitata asupra omenirii inca din zorii existentei sale, de catre o super-civilizatie sosita din spatiu.

La nivel international, numarul arheologilor care imbratiseaza aceasta mai putin familiara arie de studiu este surprinzator de mare – speculatiile pseudostiintifice tind sa atraga asemenea unui cantec de sirena multi sustinatori ai unora din cele mai bizare teorii legate de istoria Pamantului si de formele de viata care il populeaza in prezent sau care ar fi putut exista odinioara.

Pietrele din Stonehenge, Piramida lui Kheops din Gizeh, Sfinxul, inscriptiile etrusce, Insula Pastelui, Liniile Nazca, giganticul sit pre-columbian Chichen Itza, ruinele mayase de la Palenque sau misterioasele sfere din piatra din Costa Rica – toate au parte de varianta lor explicativa in salsa pseudoarheologica.

In conditiile in care o serie intreaga de fenomene, obiecte sau locuri stranii de pe Terra nu pot fi inca explicate pe cale stiintifica, e dificil de contestat teoriile pseudoarheologice menite sa inlature valul de mister in care sun inconjurate: este vorba despre puncte de referinta autentice, pentru a caror existenta oamenii de stiinta nu au gasit deocamdata un raspuns bazat pe rationamente si  dovezi de netagaduit.

 

Originile pseudoarheologiei, cei mai faimosi autori de literatura dedicata

Originile pseudoarheologiei conduc cu precadere spre lucrraile americanului Charles Fort (1874-1932), care si-a consacrat intreaga viata unei rabdatoare culegeri si catalogare de materiale jurnalistice care istoriseau evenimente bizare, revelau descoperirea de obiecte stranii sau semnalau ciudatenii inexplicabile in mai orice domeniu, de la natura vie si pana la relicvele arheologice.

Dupa o indelunga si minutioasa analiza a tuturor informatiilor dobandite, Fort concluziona ca intreaga istorie a Pamantului a fost „regizata” – multi continua sa creada ca inca mai este – de o geniul unei misterioase forte extraterestre.

Ideea unei chei unice catre care conduc explicatiile oricarui fenomen sau mister arheologic se regaseste, in opinia sa, la baza tuturor intrebarilor ramase fara raspuns in lumea oamenilor de stiinta.

Cele mai multe teorii dezvoltate de Fort au fost publicate in volumul intitulat The Book of the Damned” (1919) – nume inspirat din tendinta adeptilor explicatiilor stiintifice de a elimina cu desavarsire date si informatii catalogate drept „absurde” din aria de interes a cercetatorilor, expertilor si celor indreptatiti sa le analizeze stiintific.

Imensa arhiva pusa la punct de Fort a fost achizitionata dupa moartea sa de asociatia americana Fortean Society, fondata in 1931 la New York de catre Tiffany Thayer si Theodore Dreiser, cu scopul de a promova ideile iesite din comun ale parintelui pseudoarheologiei.

Modul de abordare alternativa a multor chestiuni asupra carora plutesc enorme semne de intrebare se bucura si azi de o popularitate considerabila in randurile celor dispusi sa interpreteze lucrurile intr-o maniera originala, gratie pe de o parte marjei consistente de senzational pe care o implica, iar pe de alta parte rezonantei pe care „divulgarea unor secrete importante” o produce in mass media in general.

Ca urmare a acestui fenomen, publicul larg nu reuseste intotdeauna sa distinga net rezultatele obtinute pe calea cercetarii istorice si arheologice sustinute de oamenii de stiinta, de ipotezele, deseori pline de fantezie, lansate de autori pasionati ai arheologiei alternative.

Partea cea mai spectaculoasa a acestei rivalitati consta insa in faptul ca in favoarea pseudoarheologiei pledeaza tocmai modul in care aceasta reuseste sa formuleze o explicatie pentru orice mister, sfrutand orice ocazie in care – nu de putine ori – metodele stiintifice ofera raspunsuri partiale si/sau incerte, chiar daca nu se dispune neaparat de o demonstratie justa sau de probe materiale de netagaduit.

 

Noile abordari radicale si vechile controverse

Expeditiile arheologului german autodidact Heinrich Schilemann organizate pentru descoperirea anticului oras Troia utilizand informatiile oferite de „Iliada lui Homer, constituie deseori formula utilizata ca exemplu de catre sustinatorii pseudoarheologiei pentru a sublinia faptul ca uneori, noile abordari radicale in domeniul arheologic au fost privite cu scepticism si chiar cu ironie in universul oamenilor de stiinta, desi ulterior s-au demonstrat alternative cat se poate de viabile, care au adus la lumina valoroase descoperiri arheologice si nu numai.

La polul opus se afla insa cazul lui Athanasius Kircher care, in secolul al XVII-lea se dedica studiului scrierii egiptene, pornind de la o simpla intuitie, potrivit careia hieroglifele ar fi fost oarecum inrudite cu scrierea copta, ajungand astfel la eronata concluzie ca semnele ar avea doar origini simbolice si nu fonetice – o interpretare fantezista care l-a purtat la un faliment crancen, desi lucrarile sale s-au demonstrat de un real folos studiilor ulterioare de descifrare a textelor egiptene, realizate de Jean-Francois Champollion.

Majoritatea oamenilor de stiinta resping teoriile avansate de pseudoarheologie, catalogandu-le drept dizertatii fanteziste lipsite de fundament si lansate cu scopul de a ingrosa portofelele autorilor de volume dedicate ipotezelor bizare, cu neputinta de supus unei analize acurate.

Anumiti pseudoarheologi isi argumenteaza insa zelul subliniind ca numai o maxima deschidere mintala poate evita excluderea din start a anumitor ipoteze ce ar putea sa se demonstreze perfect plauzibile dupa o investigatie aprofundata.

Deseori, doctrinele traditionale sunt „alergice” la noile teorii, care se lipesc precum nuca in perete cu tot ceea ce primele declara drept adevaruri absolute demonstrate stiintific pe baza studiilor asidue realizate de-a lungul a generatii intregi de specialisti, mai cu seama atunci cand se prefigureaza la orizont o eventuala „revizuire totala” a unor concepte deja consolidate.

Exista de asemenea si teoria potrivit careia tot ceea ce poate fi formulat fara sa poata fi demonstrat dar nici contrazis, constituie o posibila varianta explicativa a unui fenomen.

 

Cazuri celebre de interpretari pseudoarheologice

OOPArt (Out Of Place ARTifacts) – o categorie de obiecte cu neputinta de colocat din punct de vedere istoric, dar care constituie un soi de anacronisme arheologice sau paleontologice, intrucat nu ar fi putut exista in timpuri stravechi devreme ce prezinta sau contin reprezentari ale unor obiecte specifice epocii moderne.

La acest capitol se inscrie celebra colectie de Jet-uri de aur precolumbiene – figurine care prezinta aspectul unor miniaturi din aur, de circa 2-5 centimetri lungime, uimitor de asemanatoare unor avioane cu reactie, cu aripi rigide si plate, de forma literei grecesti delta, plasate la partea posterioara a structurii si cu ampenaj dotat cu deriva triunghiulara si stabilizator – obiecte complet incompatibile cu contextul lor de origine.

Majoritatea acestor figurine sunt detinute de Muzeul de Aur din Bogota, de trezoreria Bancii Nationale a Columbiei, de catre British Museum din Londra si in cadrul Smithsonian Institute din Washington, dar se presupune ca ar mai exista si altele, similare, in seifurile unor colectionari privati.

Biologul si criptozoologul Ivan Terence Sanderson (1911-1973) a fost primul care a semnalat analogia dintre aceste miniaturi si avioanele epocii moderne, subliniind faptul ca nu poate fi vorba despre reproducerea in aur a unor insecte zburatoare sau a unor pasari.

Aceeasi concluzie se desprinde si din lucrarea intitulata Chariots of the Gods?”, semnata de scriitorul elvetian Erich von Daniken, celebru pentru opiniile sale iesite din comun in contextul teoriei paleoastronautice, care ipotizeaza un contact intre civilizatii extraterestre avansate si omenire, in trecutul indepartat al acesteia din urma, respectiv in epoca sumeriana, a Egiptului antic, a Indiei antice si civilizatiei precolumbiene.

 

Conductele din Baigong (The Baigong Pipes) – o serie de formatiuni cu aspect tubular, descoperite in vecinatatea muntelui cu acelasi nume din Qinghai (China), considerate pseudu-dovezi ale unei antice vizite extraterestre, fiind asociate unei piramide inalte de aproximativ 60 de metri, construita in munte si pe laturile careia se deschid o serie intreaga de guri de pesteri cu diverse dimensiuni.

La nivelul celei mai mari dintre aceste pesteri  se regasesc doua tuburi, dintre care unul are un diametru de 40 de centimentri si e de culoare maron-rosiatica; in plus, cateva duzine de tuburi rectilinii, cu diametre ce variaza intre 10 si 40 de centimetri, ies din Muntele Baigon la partea superioara a pesterei celei mai mari.

Omul din Piltdown – se presupune ca ar fi rezultatul unei farse fara precedent, puse la cale de arheologul amator Charles Dawson, care a furnizat cercetatorilor un craniu de urangutan, sustinnd ca ar fi vorba despre o serie de ramasite fosilizate ale oaselor unui humanoid.

Adeptii pseudoarheologiei sustin insa ca ar fi vorba despre fosile veritabile, descoperite undeva in vecinatatea orasului Piltdown din East Sussex, la inceputul secolului XX, care ar constitui de fapt veriga lipsa dintre maimuta si om.

Desi falsitatea acestei alternative a fost demonstrata cu probe de netagaduit spre sfarsitul anilor ’50, sustinatorii teoriei verigii lipsa nu s-au descurajat catusi de putin, afirmand ca farsa a rezistat atat de multu tocmai pentru ca e o confirmare a teoriei legaturii dintre maimuta si omul primitiv.

Si in tara noastra exista asemenea subiecte de polemici, rpintre acestea inscriindu-se de pilda descoperirea Zargidavei – cetatea dacica de la Brad, ale carei proportii ar fi mult mai insemnate decat se declara in documentatia arheologica oficiala si care ar detine caracteristici iesite din comun, carora nu li se pot stabili o data certa si o aparteneta sigura la o cultura anume.

 

 

 

Bibliografie:

  1. Fagan, Di Brian M. & Durrani, Nadia – In the Beginning: An Introduction to Archaeology, 2016;
  2. Fagan, Garrett G. – Archaeological Fantasies. How pseudoarchaeology misrepresents the past and misleads the public, 2006;
  3. Hancock, Graham – Impronte degli Dei, titlul original: „Fingerprints of the Gods”, prima editie digitala, 2014;
  4. Ursachi, Vasile – Zargidava vazuta de un pseudoarheolog , Societatea de Stiinte Istorice din Romania, Filiala Bacu, Fundatia Cultural-Stiintifica „Iulian Antonescu”, in Zargidava – Revista de Istorie VI, 2007, pag 248-255.

 

 

 

 

 

 

(Visited 289 times, 1 visits today)