O ecologie a sacrului

„Toate întrebarile converg spre aceeasi problema: cum se poate introduce realitatea sacrului într-o societate desacralizata ca a noastra? (Caci notiunile, simbolismul, teoriile privind sacrul pot fi comunicate, discutate – fara ca interlocutorii sa fie confruntati cu sacralitatea ca atare).” O ecologie a sacrului vorbeste chiar despre asta.
Mircea ELIADE – Jurnal

O ecologie a sacruluiPrezentând diferite ritualuri de initiere, Mircea Eliade preia o descriere a initierii papuasilor din Noua Guinee care construiesc o papusa monstruoasa de rafie, numita Kaiemunu. „În timpul initierii – spune Eliade – novicele trebuie sa intre în burta monstrului. Dar în prezent semnificatia initiatica a acestui act s-a pierdut. Baiatul intra în Kaiemunu în timp ce tatal sau mai lucreaza pentru a termina constructia”. Aceasta realitate este extrem de semnificativa în sensul în care, pe de o parte, dovedeste ca omul poate uita esentialul, iar pe de alta, ca resturile lui, „ambalajul”, continua sa ramâna, ca îndeplinire formala, fara semnificatie, a unui ritual. Daca acest lucru se întâmpla într-o societate primara, e de presupus ca, într-o societate derivata sau de mai multe ori derivata ca cea actuala, el e mult mai „poluant”.
Dar cum se constituie acest reziduu religios’?
Ritualul de initiere punea un accent deosebit pe pastrarea secretului, adica pe nedezaluirea de catre cel ce a fost initiat a scenariului parcurs în timpul initierii si a mijloacelor întrebuintate – de exemplu, construirea colibei de initiere.

Se stie ca dezvaluirea secretului atragea pedeapsa cu moartea. Care era sensul acestei stricteti? Initierea se baza pe un scenariu premeditat si aplicat de un stramos mitic. Nu ne putem gândi acum, dupa atâtea studii asupra societatilor arhaice, decât la faptul ca inventatorul scenariului de initiere fusese un initiat spontan care a încercat sa aplice organizat ceea ce traise natural, sa creeze un adevarat „simulator” al experientei initiatice. Daca nasterea gândirii umane e identificabila ca traire proiectiva ce anticipeaza mereu la modul imaginar actiunea si roadele ei – o existare într-un spatiu virtual –  se intâmpla ca aceasta anticipare sa descopere moartea reala – cea mai veche urma textuala a acestei descoperi o constituie acel sfâsietor „Muri-voi oare si eu? Oare nu ma asteapta aceeasi soarta ca si pe Enkidu ? / Spaima mi s-a cuibarit în inima:/ înspaimântat de moarte, ratacesc prin pustiu” din Epopeea lui Ghilgames – ceea ce duce la o criza existentiala care pune sub semnul desertaciunii toate valorile proiective.

Anticiparea mortalitatii reale este dezvaluirea unui scandal logic, coincidenta contrariilor ca traire a mortii. Miracolul care se petrece – comparabil cu minunea care transforma pustietatea ultimei zi de toamna în minunata prima zi de iarna – e un salt de nivel care implica o mutatie de sensibilitate ce are acces la firea lucrurilor, la Unicul manifestat în toate, integrând individul disperat de finitudinea lui în miezul unui real etern întru efemer, continuu prin chiar discontinuitatea lui. Aceasta transmutatie, ce tine poate de legile subtile ale unei cuantici spirituale, trecere de la eu la sine, un sine care are acces la sinea lucrurilor, si care nu e straina nici de o asumare a logicii tertiului inclus, are darul mântuitor de a reînradacina faptura umana punând-o în contact cu Fiinta. Constienti de obligativitatea disperarii totale, initiatorii au gândit un scenariu care avea ca punct de trecere obligatoriu aceasta disperare, iar secretul urmarea chiar nestiinta novicelui, împiedicarea lui de a vedea scenariul ca un joc si astfel de a rata realizarea mutatiei existeniale. Secretul era o conditie sine qua non a accesului la mister. Aceasta mutatie revelatoare nu are nimic reprezentationabil, nici macar în Cuvânt – care nu e decât un reziduu simbolic – si orice încercare de a o fixa îi tradeaza natura.

Uitarea esentialului duce la o stocare a unor „ambalaje” religioase fara continut, la venerarea urmelor împlinirii religioase, urme care în religiile actuale sunt de natura textuala, si la constituirea religiilor istorice. Stocarea acestor urme a dus la crearea unui sacru sintetic, alcatuit dintr-un fel de material plastic imaginar care a pus in locul disperarii mântuitoare o speranta, si ea sintetica, si care poate fi aglutiata în jurul unor frustrari mai degraba personale si sociale decât existentiale. Preaplinul interior la care conduce revelatia religioasa lasa loc unui gol interior orientat spre afara si agresiv, gol care explica poate recrudescenta violentei în lumea moderna, dar si premoderna. Vazute prin prisma lui Huntington, aceste aglutinari s-au constituit în uriase placi tectonice „spirituale”, ale caror coliziuni vor implica seisme sociale la nivel planetar si a caror origine sta într-o poluare mentala implicata de stocarea unor reziduuri religioase, de idolatrizarea unor forme, fie ele si verbale, golite de fond. Chiar daca aceste predictii sunt discutabile, faptul ca în locul împacarii de sine ce implica fraternizarea umana, religiile pot justifica violente ale unor grupuri sociale împotriva altora, e o dovada dureroasa a pervertirii religioase în care traim. O vulgara tribalizare în jurul unor semne moarte a luat locul unei înfratiri împlinite de accesul la nenumit.

Deconspirarea explicativa a secretului, promisiunea unei salvari proiectate într-un spatiu utopic, fac din religii o organizata ratare a întâlnirii sacrului. Nu este desigur vorba de a „învinovati” religiile, ci de a constata ca ele au pierdut scara spre cer, oferind, în locul unei mântuiri, o salvare amânata în care Adevarul e umbrit de cuvânt. Salvarea propusa e împinsa într-un paradis ulterior, de tip muzeal, daca nu chiar hedonist, de aflat la capatul unei vieti ce o asteapta ca pe o rasplata, iar nu ca pe o gratuitate eliberatoare. Instantaneitatea mântuirii e scindata si secventializata, organizata de logica egotista a unui om pentru care existenta se confunda cu proiectul si asteptarea. Textualizarea, cu efectul ei de înteles amânat, face din supranatural nu ceva de înfruntat si asumat, ci de constrâns, de readus în hotarele unei gândiri cât se poate de terestre în aspiratiile ei, o gândire ce ignora ca abia suprarationalul e natural, e viu, si cu adevarat rational, iar rationalul marginit, o denaturare ce ne înjoseste. Ocultismul renascut nu face nici el altceva decât sa împinga într-o zona virtuala misterioasa ceea ce e de petrecut aici si acum, în intima noastra realitate. Initiativele puritaniste, demitologizante, pot fi un semn al necesitatii reale a ecologizarii sacrului dar, din pacate, si acestea cad adesea prada reprezentationalismului , a vitrificarii semnului în locul misterului inefabil.

O ecologizare a sacrului nu presupune faptul de a construi solutii, ci de a înlatura dainuitoarele resturi, de a recunoaste ca sacrul nu poate fi nici fabricat si nici stocat, ca, pe cât de esentiala ne este întâlnirea cu el, pe atât de pernicioasa este idolatrizarea urmelor lui. Ceea ce s-ar cuveni a fi înteles e faptul ca, oricum am fi, credinciosi sau necredinciosi, suntem la fel de atei atâta vreme cât nu ne-a fost dat sa traim experienta spirituala. Respiritualizarea umana ar trebui regândita din radacini, ca o împlinire asimbolica ce tine de o educatie spirituala nediscursiva, asimilabila unei renasteri despre care, împreuna cu Nicodim, nu mai stim nimic.

Trmis pe adresa redactiei noastre

Marius Iosif (n. 25 martie 1953, Timisoara) – stranepot al poetului St. O. Iosif – este eseist, prozator, poet si traducator. A debutat în 1978, în revista Echinox. Publica periodic articole în publicatii din România si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei în dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia & Olanda), Clipa (SUA). Este autorul a trei volume, Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000) si O ecologie a sacrului (2014). Din 2002 este membru al Uniunii Scriitorilor.

Aici puteti cumpara cartea: O ecologie a sacrului

(Visited 11 times, 1 visits today)
One comment on “O ecologie a sacrului
  1. Marius Iosif says:

    Stimate domnule Catalin Stnculescu,

    Va trimit un scurt articol aparut in revista Vatra – Targu Mures in 2002 si reprodus in Contributors, articol in care aparea ideea ce a condus la scrierea lucrarii mele de doctorat (2012), publicata in 2014 la Editura Tracus Arte cu titlul “O ecologie a sacrului”. Pretuindu-va site-ul, doresc sa va aduc la cunostinta existenta acestui text care pare a aduce ceva nou, spun criticii.

    Cu cele mai bune ganduri, Marius Iosif

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *