Narcis, eroul rasarit in mitologia greaca sub semnul vesnicului indragostit de propria sa persoana, a devenit de-a lungul timpului, un simbol al egoismului absolut si o reprezentare patologica a unui comportament auto-idolator.

 

Narcis – mitul unei identitati ce exclude alternativa sau schimbarea

Semnificatiile mitului lui Narcis se extrapoleaza in vremurile moderne pana la acoperirea unui camp larg de manifestare a iubirii de sine, intr-o masura cu atat mai importanta cu cat egocentrismul tinde sa castige tot mai mult teren intr-o societate in care dinamicile vietii de zi cu zi si cultul aspectului ireprosabil hranesc fara odihna setea de a ne dedica noua insine.

Dar mitul lui Narcis – unul din cele mai cunoscute din mitologia clasica – asa cum apare infatisat in cea de-a treia carte a „Metamorfozelor” lui Ovidiu, este acompaniat de alte figuri motologice care isi adjudeca roluri cu bogate semnificatii.

 

Originile lui Narcis si profetia lui Tiresias

 

Narcis este fiul nimfei nereide Liriope si al zeului fluviilor – Cefis – care, indragostindu-se de preafrumoasa faptura ce facea parte din alaiul lui Poseidon, o atrage in undele sale molcoame la varsarea apelor fluviului amazoanelor si o seduce, din impreunarea lor nascandu-se un copil de o frumusete nemaivazuta: Narcis.

Liriope, dorind sa cunoasca destinul micutului, i se adresa prezicatorului Tiresias, care-i dezvalui un secret menit sa o ingrijoreze peste masura pe tanara mama, intrucat putea avea multiple semnificatii – una mai apasatoare decat alta: va trai pana cand nu se va cunoaste pe sine insusi”.

Nereusind sa desluseasca pe deplin profetia lui Tiresias, cu timpul, Liriope dadu uitarii prezicerea acestuia, bucurandu-se de chipul fermecator al micutului sau.

Narcis crescu si deveni un tanar cu o infatisare rapitoare, cucerind pe data inima oricui il zarea, dar insensibil si vanitos, astfel incat respingea cu aroganta orice declaratie de iubire, luand peste picior barbati si femei, deopotriva, indragostiti nebuneste de el.

Dispretuitor, inmana o spada tanarului Aminia, pentru a-si pune capat vietii, in  momentul in care acesta ii declara ca dragostea sa e atat de profunda, incat si-ar da viata pentru el. Disperat din pricina comportamentului lui Narcis, Aminia lua spada si si-o implanta in inima, dandu-si ultima suflare coplesit de umilinta.

 

Orice Narcis are nevoie de femeia sa, Eco

Ovidiu istoriseste in „Metamorfozele” sale cum nimfa muntilor, Eco, isi leaga destinul funest de cel al lui Narcis: Eco era zvapaiata, pusa pe sotii si plina de viata, dar nu stia sa-si puna lacat la gura, ci trancanea intr-una verzi si uscate, distragand atentia oricui de la lucrurile cu adevarat importante.

Sotia lui Zeus, Hera, o pedepsi cumplit, lasand-o fara grai si ingaduindu-i doar sa repete ultimele cuvinte rostite de oricine altcineva, din pricina ca trancaneala sa continua era o tactica de a o deruta de ficare data cand suspecta ca Zeus punea la cale vreo aventura amoroasa.

Ghinionista Eco il zari pe Narcis in timp ce se pregatea sa porneasca la vanatoare si se indragosti nebuneste de el, dar neputand sa-si exprime sentimentele cu vorbe mestesugite, alerga in calea lui, incercand sa-l imbratiseze.

Narcis o respinse cu brutalitate, iar Eco, coplesita de durere, isi petrecu restul vietii plangad din pricina iubirii sale disperate, pana ce din ea nu mai ramase decat vocea-i stinsa, repetand crampeiuri de cuvinte, ori de cate ori calatorii strigau pe cararile muntilor.

Originile termenului de „ecou” se regasesc asadar in mitologia greaca, fiind o splendida reprezentare a vechilor mituri, in semnificatiile actuale ale anumitor cuvinte utilizate in vorbirea noastra curenta.

Dar destinele tragice ale celor doi par sa se impleteasca intr-un mod cutremurator, indreptatind filozofii sa afirme peste veacuri, ca „orice Narcis ar avea nevoie de propria sa Eco”.

 

Narcis si cumplita pedeapsa a zeitei Nemesis

Gestul lui Narcis infurie zeii, care decisera ca aroganta sa are nevoie de o pedeapsa pe masura, astfel incat o trimisera pe Pamant pe Nemesis, zeita razbunarii, pentru a duce la bun sfarsit aceasta sarcina dupa cum va socoti de cuviinta.

Nemesis puse la cale ceva ce avea sa-l poarte pe Narcis in pragul disperarii, tot asfel dupa cum el insusi adusese suferinta fara margini in vietile celor ce se indragostisera de el: zarindu-si chipul intr-un ochi de apa limpede precum cristalul, frumosul tanar se simti atras nespus de acesta si incerca sa-l sarute.

Numai ca de fiecare data cand se apropia de oglinda apei, aceasta se tulbura si frumosul chip disparea pe data in tremurul undelor. Abia dupa cateva tentative esuate de a se apropia de fermecatoarea imagine care-i aparea in apa, Narcis se recunoscu pe sine insusi si ramase ore in sir privind pierdut oglinda apei in care-si zarea fata.

„Ma mistuie focul iubirii pentru mine insumi, apoi imi revin, pentru a ma lasa din nou cuprins de flacari”, se tanguieste Narcis in „Metamorfozele” lui Ovidiu.

Coplesit de durea acestei iubiri imposibile, Narcis isi pune capat vietii, stapungandu-si inima cu aceeasi spada care curma si viata tanarului Aminia, din pricini similare.

Din pamantul imbibat cu sangele sau rasarira florile pe care si in ziua de azi le cunoastem sub denumirea de „narcise” – cu petale albe ca zapada, precum chipul balai al eroului si corola rosie, imprumutata din picaturile rubinii ale sangelui varsat de acesta.

 

Reversul medaliei in comportamentul lui Narcis

Povestea lui Narcis si a nimfei Eco tinde sa creioneze o conjunctura similara celor doua fete ale unei medalii – doua personaje mitologice legate intr-un mod bizar de soarta, astfel incat sa nu poata ramane totusi impreuna.

Narcis intruchipeaza identitatea absoluta care nu accepta alternative la propria sa persoana, in timp ce Eco pare sa-si adjudece tocmai rolul acestei alternative absolute, care nu-si mai poate ingadui sa detine o identitate proprie.

Narcis se iubeste doar pe sine, excluzand cu desavarsire restul lumii din universul trairilor sale afective, nu permite nimanui sa se apropie de matricea sa emotionala, de teama sa nu se tradeze pe sine insusi, socotind ca o astfel de cale l-ar conduce la fragilitate si dezamagire.

Pentru Eco, povestea capata valente complet diferite: ea traieste doar in masura in care dezvaluie ceea ce simte pentru Narcis, astfel incat existenta sa fara de el isi pierde orice semnificatie, orice scop.

Din perspectiva psihologiei, mitul lui Narcis permite specialistilor sa defineasca tulburarile comportamentale catalogate drept „narcisistice”, identificand astfel nucleul unei personalitati strivite de propria sa auto-apreciere.

Narcisistul este atat de plin de sine incat se socoteste superior tuturor celorlalti din preajma sa, alimentandu-si deseori fanteziile de succes, putere, fascinatie si frumusete, complet neancorate in realitate.

Biletul sau de vizita are marcat cu litere aurii pe frontispiciu, semnul atostiutorului care nu aceepta critici, nutrind un profund dispret pentru oricine incearca sa-i deschida ochii asupra adevaratei sale firi.

 

Narcisistul – convins de a fi miezul Universului

Comportamenutul narcisist implica necesitatea celui afectat de a frecventa doar persoane dispuse sa-i hraneasca vanitatea, sa-l admire si sa-l considere cu totul si cu totul deosebit, rezervandu-i un loc special in vietile lor.

Pornind de la aceste premize, narcisistul elimina din sfera sa de interes orice persoana care nu-l idolatrizeaza, punandu-i comportamentul pe seama invidiei, geloziei, rautatii gratuite sau incapacitatii acesteia de a se „ridica la nivelul sau”.

Partenerul ideal pentru o astfel de persoana manifesta de regula un comportament lipsit de consideratie pentru sine insusi, cazand in capcana imaginii de aparanta siguranta indestructibila pe care o afiseaza narcisistul.

Din pricina profundelor dinamici emotionale, partenerul narcisistului devine fara sa-si dea seama, o victima a propriei sale slabiciuni, cu minim spatiu decizional, traind vesnic in umbra celuilalt si suportandu-i continuu aroganta si tratamentul umilitor pe care i-l rezerva acesta.

Convins de a fi miezul Universului, narcisistul se declara incantat doar de propria sa reflexie in oglinda, declarandu-se unic si imbracand straiele unei solitudini pretioase, aleasa cu buna stiinta pentru a-si asigura intangibilitatea, departe de pericolele lumii muritorilor de rand, dar expus la atacurile demonilor proprii, care-i ravasesc echilibrul interior.

 

Narcis, vanatorul – psihicul prin prisma mitului

Cel dintai specialist de renume care a avansat conceptul de „narcisism” a fost Freud – unul din pionierii interpretarii manifestarilor psihice prin prisma miturilor grecilor antici.

Pentru Freud, narcisismul nu era o patologie, ci un proces de tranzitie obligatoriu in cursul dezvoltarii personalitatii omului, devenind patologie abia atunci cand se instala la nivel psihic sub forma obsesiva, determinandu-l sa se refugieze in „padurea vanatorilor aducatoare de satisfactii”.

Aici, Narcis e un vanator – figura ce, din punct de vedere etimologic, intruchipeaza individul care se straduieste sa prinda ceva anume intr-o capcana; practic, Narcis dobandeste astfel abilitatea de a-si lua din natura ceva pentru sine.

Este ceea ce regasim in psihologia tulburarilor narcisiste sub forma mitului vanatorului, ca tipologie afectiva de natura pradatoare.

Psihopatologia moderna, in acest caz, este orbita insa de focul de artificii al conceptului in sine, intrucat narcisistul nu este un „vanator de femei”, ci un „vanator de cerbi”: cerbul simbolizeaza imortalitatea, vitalitatea si renasterea, asa cum vine el reprezentat in mitul lui Kyparissos – imagine a eternei falnicii, a impozantei si a perfectei integrari in natura.

Semnificatia mitului original cuprinde insa chiar mai mult decat se cunoaste in prezent despre trairile intense ale lui Narcis: eroul este zugravit precum un personaj care nu se indragosteste de sine insusi cand isi vede chipul in apa, ci de o umbra fantomatica, de o speranta absurda.

 

 

 

Bibliografie:

  1. Lelli, Emanuele – „Narcisismo. Amare se stessi e ignorare gli altri”, 2006;
  2. Grattagliano P. – „Il mito di Narciso: identità senza alterità”, 2012;
  3. Barassi, Monica – „Il narcisismo: mito, fenomenologia e comprensione psicodinamica”, 2015;
  4. Mezzanotte, Michele – „Rilettura del narcisismo. Ogni Narciso ha bisogno della sua donna Eco”, 2018.

 

 

 

(Visited 145 times, 1 visits today)