Istoria religiilor

ISTORIA RELIGIILOR ne ajuta sa intelegem ridicarea si caderea imperiilor. Ea ne ajuta sa intelegem modul de gandire al anticilor. Zeii la care se inchinau, ritualurile, obiceiurile, tot ceea ce ii facea oameni.

Conceptul de istoria religiilor

Istoria religiilor nu este o disciplina teologica, asa cum sugereaza autorii manualului de istoria religiilor pentru seminarile teologice.

istoria religiilorDe asemenea, ea nu este nicidecum o disciplina laica, dupa cum o catologheaza altii. Sacralitatea fiindu-i intrinseca. Studiul religiei nu se face informativ, ci formativ. În ceea ce-l priveste pe istoricul religiilor, Mircea Eliade considera ca scopul lui suprem „este sa înteleaga, si sa-i ajute si pe altii sa înteleaga comportamentul omului religios (homo religiosus) si universul sau mental, ceea ce nu este deloc usor”.

Atitudinea nu este a scientismului, a falsei obiectivitati sau a indiferentei. Istoria religiilor se integreaza nu în domeniile istoriei, ci în ale religiei, în stiinta religiei sau studiul integral al religiilor, alaturi de:

  • fenomenologia religiei,
  • hermeneutica religiei,
  • psihologia religiei,
  • sociologia religiei,
  • antropologia religiei
  • filosofia religiei.

Mircea Eliade si istoria religiilor de la origini pana in prezent

Teologia este o disciplina distincta de toate acestea. Mircea Eliade este numit corect istoric al religiilor, desi el întelegea altfel, mult mai complex aceasta disciplina fata de parintele ei, Raffaele
Pettazzoni, unul din mentorii savantului român. Nu era atras de exactitatea istorica, de diviziunea pe domenii a istoriei religiilor, profesionista, dar rece si fara privire de ansamblu.

Pentru Raffaele Pettazoni, istoria religiilor înseamna istoricism, nu în sensul restrictiv absolut al termenului, ci în sensul fidelitatii trainice fata de istorie. Savantul italian rezolva problema reductionismului în conceptia sa despre istoria religiilor prin argumentul autonomiei religiosului.

Benedetto Croce nega posibilitatea constituirii istoriei religiilor ca disciplina deoarece nu se sustine subiectul acesteia (autonomia religiosului) si nici metoda (comparatia), având impresia ca metoda comparativa, prin esenta sa, este legata de clasificarea lucrurilor si aceasta n-o poate face decât stiinta, nu si religia.

Pentru Mircea Eliade istoricul religiilor trebuie sa fie un spirit enciclopedic, sa aiba o cunoastere atotcuprinzatoare, sa apeleze si la alte discipline. Si, totodata, sa înteleaga si sa explice materialul sau de lucru.

Istoria religiilor nu mai este o simpla si seaca disciplina istorica, cu specialisti în diverse domenii. Ea este si o hermeneutica totala. Pentru ca este chemata sa descifreze si sa expliciteze toate întâlnirile dintre om si sacru. Incepând cu preistoria si pâna în zilele noastre.

În conceptul de istoria religiilor, accentul se pune pe termenul religie, nu pe istorie. În acelasi concept statutul istoriei este mai degraba de metoda. Câta vreme cel al religiei este de disciplina.

O istorie a religiilor este un domeniu predilect pentru experienta personala a unei hermeneutici culturale. Aceasta reprezinta un act creator, o hermeneutica creativa. Este expimata prin opere, dar si prin noi sensuri si semnificatii. Pe lânga faptul ca este un act creator, este si un act existential.

 

Cititi mai multe despre:

 

Ce este religia?

Religia si mitologia

Religiile preistorice si originea lor

Religiile populare

 

 

 

istoria religiilorIstoria religiilor, prin caracteristicile sale, permite construirea unei adevarate hermeneutici totale. Este o disciplina umanista, care insista asupra largirii orizontului cultural, asupra cunoasterii culturilor îndepartate în timp si spatiu: „Consider, întradevar, ca orice studiu istoric implica o anumita familiarizare cu istoria universala; în consecinta, cea mai riguroasa specializare nu îl dispenseaza pe savant de obligatia de a situa cercetarile sale în perspectiva istoriei universale. E vorba pur si simplu de a nu pierde din vedere unitatea profunda si indivizibila a istoriei spiritului uman”.

Acesta nu este un umanism teoretic, ci se constituie prin valorizarea experientei religioase în lumina hermeneuticii totale, morfologice, cu functie restauratoare si soteriologica. Hermeneutica totala vizeaza si reducerea diversitatii fenomenelor religioase la elemente fundamentale si îndeosebi la structuri comune, într-un demers sublim spre suprema unitate.

Istoria religiilor, textele sacre si toleranta religioasa

Emilian Vasilescu distinge între o istorie simpla a religiilor si o istorie comparata, complexa a religiilor, care sa se ocupe cu studiul lor comparat, insistând asupra deschiderii spre religiile necrestine si spre dialogul interreligios.

Definind istoria religiilor, preotul Vasilescu arata ca „este acea ramura a istoriei generale care se ocupa cu descrierea si caracterizarea tuturor religiilor, sub toate formele pe care acestea le-au luat în decursul vremurilor”.

Credem ca este corect ca istoria religiilor sa nu fie integrata în istorie, ci în religie si definita prin raportare la celelalte discipline din cadrul stiintei religiei. Istoria religiilor trebuie sa colaboreze cu celelalte discipline din studiul religiei, ca si cu:

  • teologia,
  • filosofia,
  • filologia,
  • arta
  • stiintele exacte.

 

Însa, raportarea la alte discipline nu se face pe pozitii de superioritate. De pilda, fenomenologia nu este un capitol al istoriei religiilor, asa cum apare ea la Ugo Bianchi. Dialogul disciplinelor ar trebui sa aiba tendinta ca din interdisciplinaritate sa treaca în transdisciplinaritate.

James W. Heisig indica faptul ca dialogul presupune subsumarea ratiunii la autoritatea traditiei si în favoarea unei credinte puternice, simple, nemijlocite si perseverente. Totodata, dialogul nu înseamna instigarea simbolurilor specifice ale unor credinte asupra altora pentru a le compara meritele si neajunsurile.

Filosoful american distinge mai multe semnificatii majore ale dialogului interreligios, pornind de la exemplul raportului dintre crestinism si buddhism:

  • întelegerea si aprecierea istoriei religioase a umanitatii
  • calmarea ostilitatilor dintre religii;
  • ecumenismul;
  • promovarea pluralismului religios;
  • convertirea mijloacelor de expansiune
  • convertirea autocunoasterii prin implicare reciproca în textele sacre ale celeilalte religii

 

În viitor istoria religiilor ar fi bine sa fie înlocuita cu disciplina numita religii comparate. Iar studiul altor religii in scoli ar fi binevenit, atat cultural, cat si pentru dezvoltarea psihica si toleranta religioasa.

 

(Visited 36 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *