Inca din epoca civilizatiilor antice, fie ele etrusce, elene sau romane, ca sa nu mai vorbim despre cele orientale, omul si-a reglementat modul de viata potrivit unor dispozitii transmise peste secole si supuse unui proces evolutiv aparte.

 

Codul bunelor maniere – etichete si reguli de comportament stabilite de-a lungul timpului

Dar perioada care a marcat un net progres structural vizand crearea unui tip de eticheta ce caracteriza relatiile sociale dintre suveran si aristocratie pe portativul unor arhetipuri moderne este reprezentata de cea a fondatorului Imperiului Carolingian – Carol cel Mare (742-814).

Ulterior acestei etape in care s-au pus bazele unei conduite ce urma o serie de reguli prestabilite, menite sa impuna respect supusilor si sa-i oblige la un comportament respectuos si intre ei, panorama sociala inregistreaza schimbari fundamentale, atragand dupa sine un sens curtenitor cultivat in cadrul ambientelor ceva mai rafinate decat in vechime.

Manifestarea exigentei de a insirui negru pe alb  acele reguli ale vietii de la curte ce guvernau in societatea medievala a condus la alcatuirea primelor texte legate in volume, ce tratau argumentul bunelor maniere pe Batranul Continent.

Cea mai interesanta opera de acest gen este fara indoiala De quinquaginta curilatitatibus ad mensam”, semnata de milanezul Bonvesin della Riva (1240-1315),  in secolul al XIII-lea, care cuprinde cincizeci de reguli de respectat la masa, sub forma unui soi de poem scris in latina si in dialectul popular lombard.

Este vorba despre primul tratat ce reflecta comportamentul corect al celor ce doreau sa ia masa in conditii civilizate la vremea respectiva, dedicat nu numai membrilor aristocratiei, ci si paturilor sociale medii sau situate la un nivel inferior acestora din urma, in scopul imbunatatirii comportamentului cetatenilor la nivel general, desi e greu de stabilit in ce masura a fost incununata de succes aceasta initiativa…

Ideea de baza este insa ca atat odinioara cat si in ziua de azi, bunele maniere au fost socotite un just mijloc pentru a-l face pe om placut semenilor sai, ajutandu-l sa nu se autoexcluda din societate, ci sa se insinueze intr-un circuit cat mai elevat cu putinta, definindu-i o personalitate demna de tot respectul.

 

Literatura de specialitate si exigentele sale

In trecut, alaturi de cartile despre bunele maniere, au aparut treptat si alte lucrari interesante, datorate maestrilor de ceremonii sau asa numitilor „maitres d’hotels” – persoane desemnate sa se ocupe de protocol si de organizarea de evenimente.

Cei mai faimosi astfel de autori sunt la randul lor italieni – Cesare Evitascandalo si Francesco Liberati – dar si alte natiuni si-au adus propria contributie in acest domeniu, descriind cu minutiozitate regulile servirii in general (fie ca era vorba despre masa sau despre a servi in casa unei familii nobile de pilda, ca paj, valet, faquin, paharnic, pivnicer sau cel ce mana trasura).

Profesiuni ale lumii moderne precum cea de barban, sommelier sau ospatar, pentru a enumera doar cateva, isi au originile tocmai in functiunile descrise odinoara pe indelete in paginile unor astfel de lucrari dedicate, cu o rigurozitate transmisa peste timp, sub semnul unui lung proces evolutiv articulat de-a lungul secolelor.

De la o epoca la alta, limbajul, gesturile sau tipul de imbracaminte au suferit modificari substantiale dar nu pe vectorul bunelor maniere, al educatiei si bunului simt sau al eticii profesionale in domeniul profesiunilor hotelurilor si restaurantelor.

Demn de mentionat in acest context, este momentul aparitiei in peisaj a primei figuri de salon pe post de maitre – Cesare Ritz – care in anul 1880 si-a pus amprenta pe ceea ce azi denumim cu emfaza „Belle Epoque”, simbol al bunelor maniere, cu un stil de viata profesionala emblematica pentru ambientele de clasa.

 

Comportamentul civilizat pe alte meridiane ale lumii

Daca in matricea europeana lucrurile s-au dezmortit in planul bunelor maniere odata cu raspandirea unor reguli de baza unanim acceptate, pe alte meridiane ale lumii, comportamentul civilizat si respectul fata de ceilalti, facea parte din viata de zi cu zi din cele mai vechi timpuri, constituind un veritabil „must” pentru armonizarea in societate si in natura, in general.

Poporul japonez, situat intr-o arie insulara suficient de izolata de continent pentru a-si mentine nealterate propriile traditii si reguli de comportament timp de secole, prezinta si in ziua de azi o serie intreaga de particularitati specifice codului bunelor maniere local.

Astfel, salutul este extrem de important, stabilind de la bun inceput, printr-o plecaciune speciala, gradul de respect al celor ce se intalnesc in chip cordial: „ojigi” e un gest extrem de raspandit in cultura nipona, reprezentand nu doar un simplu salut, ci indicand de asemenea buna crestere, stima, eticheta, modestie si in anumite situatii chiar recunostinta, scuze sau inferioritate ierarhica.

Desigur, complexitatea unui astfel de gest aparent banal vine din contextul in care se manifesta si capata o interpretare bine determinata gratie unor rafinate si imperceptibile diferente din modul sau de executie, cum ar fi de pilda pozitia bratelor, a picioarelor, directia privirii sau unghiul de aplecare:

  • La circa 15° avem de-a face cu un salut tipic unei intalniri normale;
  • La 30° in schimb, este vorba despre o intalnire de afaceri care impune un anumit grad de respect;
  • La 45° se executa o plecaciune dinaintea unei personalitati importante, care impune un respect deosebit;
  • Exista si plecaciunea la circa 90°, care se impune insa dinaintea imparatului sau a unui personaj cu o autoritate deosebit de inalta.

In formele sale extreme, plecaciunea se poate transforma chiar intr-un gest de umilinta publica, ce oglindeste asumarea responsabilitatii fata de o actiune condamnabila, admitand grave abateri comportamentale, cum ar fi spre exemplu un caz de coruptie sau de tradare, cand individul se caieste amarnic, ingenunchindu-se pentru a-si exprima profundul regret.

Dar poate ca o astfel de particularitate e mai potrivita teritoriului insular japonez, altminteri o eventuala raspandire a sa ar trimite la pamant o multime de occidentali…

 

De la mana pan’ la gura – hrana si restaurantele japoneze

In Japonia este considerat lipsit de bun simt cel ce mananca mergand pe strada sau cel ce-si roade unghiile in public, ca sa nu mai vorbim despre cei ce se ling pe degete de fata cu alte persoane.

Este de asemenea o eroare sa-ti torni singur in pahar: japonezii isi toarna doar unul altuia, in semn de respect si consideratie reciproca, iar paharul se lasa plin atunci cand nu se mai doreste de baut.

O alta regula importanta atunci cand decidem sa luam masa la un restaurant japonez de pilda, este sa nu cumva sa indicam o persoana anume cu betisoarele de mancat si sa nu lasam aceste fine „tacamuri” infipte in hrana.

E bine de stiut ca nota de plata se face de regula la casa si nu la persoana care serveste la masa, inainte de a consuma ceea ce se comanda, iar conceptul de „bacsis” nu se aplica intr-o astfel de situatie, ci aprecierile consumatorului se reflecta in ordinea si curatenia lasata la masa, precum si in modul ingrijit de pliere al servetelului utilizat. Este o mare nepolitete sa se numere restul primit la casa – un astfel de gest ar face sa paleasca de rusine pana si cel mai insensibil proprietar japonez de restaurant.

Aceste reguli sunt cu atat mai remarcabile cu cat se pastreaza nealterate de secole in traditia nipona, conturand un cadru special in care bunele maniere capata valente de poveste de demult, cu iz de gheishe si samurai legendari.

 

Ce reguli stranii regasim la alte popoare ale lumii?

Daca la japonezi bacsisul e o veritabila insulta, in alte colturi ale lumii e de-a dreptul jignitor sa nu-l oferi, cum ar fi de pilda in SUA, Mexic, Africa de Sud, Israel, India sau Egipt, ca sa nu mai vorbim de meleagurile noastre, unde ceva bani peste nota de pata sunt cat se poate de bineveniti.

Dar cand este vorba despre bunele maniere, regulile stranii nu lipsesc din peisaj: in India nu se pot atinge persoanele de sex opus in public, iar in Egipt nu se flutura mainile in timpul unei conversatii, gestul fiind considerat purtator de deochi. Tot egiptenii sunt cei ce evita sa manance cu stanga si sa puna sare pe alimente in timpul mesei.

Iata si alte reguli stranii de conduita sociala:

  • in Turcia nu se sufla nasul in public,
  • in Thailanda e un sacrilegiu sa atingi capul cuiva fiind considerata partea sfanta a corpului omenesc,
  • in Italia esti socotit cel putin excentric daca adaugi ketchup la paste, 
  • in Rusia oamenii sunt deosebit de superstitiosi, iritandu-se de pilda daca se fluiera in casa sau daca le taie calea o pisica neagra – nu rareori soferii trag pe dreapta si asteapta sa fie depasiti de altcineva inainte sa porneasca din nou la drum, convinsi ca le va merge rau din pricina pisicii.

Dar daca acestea sunt chestiuni „pasnice”, care nu creeaza cine stie ce probleme, exista si colturi ale lumii in care se practica anumite obiceiuri de-a dreptul sinistre, cum ar fi de pilda mutilarea genitala a tinerelor fete in tari precum Malaezia, Indonezia, sau in anumite zone din India si Africa.

Macabru este si obiceiul de a locui cu mortul in casa, infasurat in panze, pana ce se strang banii necesari pentru funerarii, asa cum obisnuiesc torajii – un grup etnic din Arhipelagul Indonezian.

Si anumite reguli vizand obiceiurile sexuale pot starni uimire, daca e sa socotim ca in Liban spre exemplu, barbatii pot face sex cu femelele animalelor, in timp ce sunt pedepsiti cu moartea daca se orienteaza catre un exemplar masculin.

Si mai straniu ar fi obiceiul din Guam, care impune femeilor sa nu se casatoreasca virgine, ci sa se adreseze inainte de nunta unui „dezvirginator profesionist”, ca sa nu mai vorbim despre Bahrein, unde medicii ginecologi de sex barbatesc pot examina organele genitale ale pacientelor lor doar in oglinda, nefiindu-le permis sa priveasca direct intre gambele acestora.

Americanii au si ei ciudateniile lor din acest punct de vedere: in Utah sunt arestate femeile care fax sex in ambulanta, dar barbatilor nu li se aplica aceeasi regula, in Wyoming nu se poate faxe sex in supermarket, iar in Minessota, barbatii cu respiratia urat mirositoare nu se pot apropia de sotiile lor.

 

 

Bibliografie:

  1. Heinlein, Robert A. – „Stranger in Strange Land”, 1961;
  2. Tacconelli, Franco – „L’eticheta e la sua storia”, 2010;
  3. Marzi, Massimo – „Le buone maniere: in Giappone il rispetto comincia dal saluto”, 2017;
  4. Joe, Smith – „Sushi Night: Giapan and Neighborhoods – Good Manners”, 2017.
(Visited 72 times, 1 visits today)