Despre Dumnezeu si divinitate

CINE ESTE DUMNEZEU?

CE ESTE DIVINITATEA?

“Dumnezeul care este – Cand ne gandim la Dumnezeu, primul lucru care ne vine in minte este cel mai important lucru despre noi insine” – A. W. Tozer

Simbolurile divinitatii sunt in principal cele ale tatalui, judecatorul, atotputernicul, suveranul. Pentru ca studiul lui Dumnezeu (teologia) este legat de cel al fiintei (ontologia), acesti doi termeni au fost adesea confundati, fiecare dintre ei fiind luat drept simbol al celuilalt, in sensul ca trimit unul la celalalt in cunoasterea imperfecta pe care o putem avea despre ei.

Numele lui Dumnezeu n-ar fi decat un simbol pentru a semnifica necunoscutul fiintei, in timp ce fiinta n-ar fi decat un alt simbol pentru a trimite la Dumnezeul necunoscut. Nu exista un alt nume al lui Dumnezeu in afara de cel care si l-a dat el insusi: Eu sunt Cel ce sunt.

Conform credintei catolice: Tot ceea ce exista se raporteaza la fiinta care subzista (Dumnezeu), este relativ la ea, doar ea insasi (Dumnezeu) nu este in virtutea a ceea ce exista deja, ea este insasi existenta. De aceea ea nu se afla intr-o relatie necesara cu existentele, este independenta fata de ele, detasata, deci absoluta. Independenta divina se dovedeste deci a fi adevaratul miez al acestei diferente ontologice. Orice afirmatie despre Dumnezeu presupune ca am patruns pana la acest nucleu esential. Aici observam tendinta fiecarei fiinte de a trece dincolo de limitele si conditiile particulare ale domeniului sau propriu, ca si nevoia de a se inradacina in absolutul unei plenitudini fara margini; cea pe care o gasim in fiinta care subzista.

Politeismul a ipostaziat pe fiecare din multiplele manifestari ale acestui Absolut, pe care l-a luat drept fiinte esentiale si distincte. Dumnezeu este, si simbolizeaza Una, catre care tind toate manifestarile. Viata, in care se implineste orice viata.

“Ochiul lui Dumnezeu” – The Eye of God – Nebuloasa Helix

Ateismul insusi, cel putin sub o anumita forma, nu inseamna negarea oricarei idei de Dumnezeu. Orice idee imperfecta si limitata in ea insasi este o negare a divinitatii: este, cel putin, calea negativa a misticilor si a unei anumite teologii. Se va putea raspunde ca daca nicio idee nu il exprima efectiv pe Dumnezeu, o anumita idee constituie totusi un vector, o orientare spirituala catre Dumnezeu. Toate fiintele aparente si sensibile ale naturii sunt participari la fiinta; la fel, toate misterele vietii harului sunt, pentru credinciosi, participari la natura insasi a lui Dumnezeu. Aceste fiinte contingente, prin insasi realitatea lor, sunt, la randul lor, simboluri atat ale fiintei cat si ale lui Dumnezeu: ce vedeti acum ca o taina, veti vedea aievea, este fagaduit celor alesi. Fiintele din aceasta lume, a caror percepere este considerata drept un lucru evident, nu sunt, la drept vorbind, decat taine, caci nu cunoastem unul din termenii relatiei care le face sa existe. Dar tocmai spre acest termen ascuns se indreapta spiritul, calauzit de cunoasterea fiintelor ca de un simbol. Nu va fi de mirare ca in efortul lor de a patrunde taina inca din aceasta lume, oamenii au ajuns sa aiba reprezentari foarte diferite despre Dumnezeu, si ca au transferat asupra ideii lor de Dumnezeu cunoasterea pe care o aveau despre ei insisi si despre raportul lor cu lumea. Cuprinsi de un sentiment de dependenta neputincioasa, el si-a proiectat dorintele si temerile asupra unei Fiinte Superioare, capabile de a le indeplini aspiratiile si a-l apara.

Strabon relateaza ca celtiberienii, in perioadele cu luna plina, venerau un zeu anonim, dansand in fata usii caselor. Ne putem gandi la un zeu care nu putea fi numit datorita unei interdictii, dar este preferabil sa vedem aici o conceptie metafizica, analoaga poate cu cea a zeilor irlandezi. Zeul care nu putea fi numit este nefiinta si de aceea era anonim.

Aztecii, deasemenea adorau un zeu necunoscut.

La greci, Sfantul Pavel mentioneaza notiunea unui zeu necunoscut, interpretata ca presentiment al existentei unui Dumnezeu unic, bun si transcendent. Zeul nefiinta si necunoscut ar putea semnifica ceea ce nu are nimic comun cu fiinta asa cum o cunoastem si cum o exprima limbajul nostru.

Majoritatea textelor mitologice irlandeze si multitudinea interpretarilor figurative galo-romane au facut in general sa se creada ca celtii erau politeisti si ca practicau o religie naturista si primitiva. Dar aceasta nu era decat o impresie exterioara. Structura panteonului trimite totusi la un monoteism destul de apropiat de crestinism: fiecare dintre divinitatile principale prezinta mai multe ipostaze desemnate de nume diferite si constituie ea insasi o ipostaza a marii divinitati care le transcende pe toate celelalte. Divinitatea merge de la unul la pluralitate si ceea ce este determinat domina ceea ce este nedeterminat. O astfel de conceptie n-a mai fost insa inteleasa dupa disparitia doctrinelor profesate de druizi si acest lucru explica aspectul multiform si vag al panteonului galo-roman.

Conform simbolismului lui Paul Diel, divinitatile simbolizeaza calitatile idealizate ale omului. Dezvoltarea calitatilor este insotita de bucurie; distrugerea lor provoaca neliniste, inhibitie, neputinta, zbucium. Mitul, pentru a exterioriza acest conflict interior, il infatiseaza pe om in lupta cu monstrii, simboluri ale inclinatiilor perverse. Divinitatile sunt imaginate ca imprumutand arme omului sau ca ajutandu-l. Dar ceea ce vine efectiv in ajutorul acestuia, sunt propriile sale calitati (simbolizate de divinitatea binevoitoare si de armele imprumutate de divinitati). Pe planul conflictelor sufletesti, victoria este datorata fortei inerente omului.

(Visited 44 times, 1 visits today)
One comment on “Despre Dumnezeu si divinitate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *