Demonul din oglinda

Demonul din oglinda

normal_sleepyhollow0101-3013Octombrie 1503. O noapte rece de toamna. Intreaga suflare dormea. Pana si cainii se aciuasera pe sub carutele lasate in ploaie. Festivalul atrasese multime nenumarata de dincolo de Hotare, insa furtuna neprimitoare ii alungase pe toti in cautare de adapost. O singura mantie neagra se profila pe cerul noptii. Doar o caruta indraznea sa tulbure maretia acelei vijelii pornita din adancuri. Ishraim asteptase patru nopti la rand sa poata trece de cetate si de supraveghetorii ei vigilenti. Soldati inarmati pazeau meterezele, iar altii pandeau orice miscare din turnurile de veghe. In acea noapte ploioasa insa se retrasesera cu totii. Cetatea adormita, tacuta precum un musuroi in campie. Garzile se imbatasera, iar soldatii se ascunsesera de mult.

Ishraim stia ca ducea cu el ceva foarte pretios si nu ar fi putut sa se opreasca cu niciun chip. Tocmai de aceea asteptase o noapte ca aceasta. Si parca venise din senin exact cand avea mai mare nevoie. Altfel, vamesii i-ar fi cautat cu siguranta in caruta si nu l-ar mai fi lasat sa treaca. Obiectele si artefactele Vechii Religii nu erau deloc apreciate in Tars. Iar pedeapsa era foarte cruda pentru un biet negustor ca el. Oricum, stand acum pe capra inalta a carutei, medita asupra ciudateniilor care se intamplasera in ultima vreme. Si multe pareau doar coincidente, insa, cel mai adesea nu se lasase pacalit de coincidente in meseria lui. Hmmm … ca si furtuna asta, nu? Pentru simplul fapt ca nu existau. Facea treaba asta de mai bine de patru decenii si invatase sa nu puna intrebari. Misteriosul cufar ii fusese incredintat in cea mai mare taina si cu promisiunea sa fie livrat in locul si data respectiva fara ragaz. Trecusera doua mari si strabatasera mii de leghe impreuna. Si tot drumul se intrebase ce il facuse sa accepte acest targ. In afara banilor, evident. Plata fusese regeasca. Chiar se mira ce putea contine acel cufar. Nici greutatea lui in aur nu ar fi facut cat ii oferise sitharul.

Se intalnisera in piata de animale exotice din Kharthar. Sitharul parea ca il asteptase. Stia ce face si cum anume. Ii oferise un simplu plic si apoi disparuse subit. Plicul negru cu margini azurii continea o invitatie pe care era desenat doar un turn – simbolul casei Sithar. Sitharii erau renumiti pentru bogatia si eleganta lor. Chiar si la razboi plecau invesmantati in aur si purpura neagra. Isi luau cu ei cantaretii, femeile si chiar cainii de vanatoare. Erau foarte mandri de Turnul lor. O cladire imensa construita de sclavii luati de pretutindeni in razboaie. Aceasta era amprenta lor in orice oras. Simbol care inspira teama si respect. O garnizoana pazea zi si noapte secretele Turnului, dar multi spuneau ca nimeni nu a iesit vreodata viu de acolo. Si el trebuia sa ajunga tocmai acolo. Nu facu cale lunga, caci Turnul se vedea din orice parte a cetatii. Intra pe strada ingusta ca un labirint si se opri in fata Gradinilor de Miere. Ezita un pic, apoi isi lua inima in dinti si intra. Un sunet ciudat ii izbi auzul si imediat clopotul Turnului batu. Ca si cum l-ar fi asteptat, paznicii se dadura la o parte de la intrare. Brute imense, cu coifurile lor cu par de vermil asezate pe cap si ochi scanteietori prin viziera. Se spunea ca nu dormeau niciodata, iar lamele lor erau binecuvantate in sange omenesc. Chiar la intrare il intampina un copil blond de vreo doisprezece ani. Era un parrai, slujitor devotat al casei Sithar, crescut toata viata in Turn. Cu o plecaciune, copilul ii indica baza unor scari abrupte. Credea ca vor urca in Turn, insa parea ca este condus in maruntaiele acestuia. Auzise povesti terifiante despre torturi si cate si mai cate cand era mic. Toata lumea auzise povesti infricosatoare despre acest loc, iar sitharii nu faceau nimic sa le opreasca. Ba chiar dimpotriva, le convenea de minune. Fu condus pe trepte lunecoase in locuri in care Soarele nu ar fi intrat niciodata. Podeaua lugubra si peretii reci ii dadeau o stare ciudata de anxietate, de nesiguranta.

Intrara dintr-o data printr-o bolta ascunsa in peretele din dreapta intr-o sala mare. Lumina catorva lumanari lasa la iveala cateva scaune de mesteacan si o masa care se pierdea in intuneric. Peretii erau acoperiti de tapiserii in culorile casei sithar, azuriu si purpuriu. Copilul facu cateva miscari vioaie in partea stanga a peretelui si sala se lumina subit. Era o hala imensa, putea fi chiar o sala de bal maiestuoasa daca ar fi vazut vreodata lumina zilei si ar fi avut ferestre. Cu toata lumina aceea, insa locul parea fantomatic, pierdut, aparent inghitind lumina si formele lucrurilor care se oglindeau fugind pe peretii lui rositi de timp. Probabil folosea ca sala de mese sau de ceremonii, nu avea nici cea mai mica idee. Insa copilul o traversa si el se lua dupa el fiindu-i tare frica sa nu se rataceasca sub pamant. Nu il mai incercase niciodata acest sentiment. Acest gand ciudat de a fi sub pamant, de a cotrobai prin strafundurile acestuia in cautarea a …. A ce anume? Se intreba mereu oare care era pachetul si care ii era destinatia. De-a lungul timpului primise multe pachete cu destinatii diferite, care de care mai ciudate, mai bizare sau mai exotice. Pentru cateva trebuise chiar sa-si puna viata in pericol. Dar pentru niciunul nu trebuise sa coboare sub pamant. Zeci de coridoare se prelingeau din aceasta incapere, unele urcand, iar altele coborand in intunericul cavernelor de dedesubt. Si oxigenul parea ca licare ametitor in fulgii de lumina ai tortelor de pe pereti. Peretii pareau a se sfarsi sub bolte cadaverice, iar draperiile inmuiate in vreme pareau a se dezintegra la cea mai fina adiere. Incaperile astea sinistre nu vazusera niciodata lumina soarelui. Dar poate nu acesta le era scopul. Si o tresarire il facu sa se intrebe – oare ma voi mai intoarce sus? Deasupra, in lume se apropia de ceasul al douasprezecelea. Ceasul vrajitoarelor, cum il numeau marthienii.

Un suflu cald, ca si cum o usa deschisa si-ar fi spus oftatul, il facu sa intoarca capul spre dreapta. Din toate coridoarele doar acesta parea luminat si se lasa condus de putina licarire si mai ales de caldura. Nu-si daduse inca seama, dar, de-a lungul coridoarelor gheata pusese stapanire pe firide si cotloane. Aburi grosi ii ieseau din gura, iar intunericul topit in podele si pereti ii faceau foarte greu de recunoscut. Un miros ranced parea ca se apropie de el, un suav damf al decadentei pustii ale acelor catacombe. Nu si-ar fi imaginat niciodata ca va ajunge nici macar in celebrul Turn, insa niciodata n-ar fi vrut sa-si inchipuie ca e sub el. Un zornait amenintator ii intrerupse brusc sirul gandurilor in timp ce se poticni de ceva greu si foarte masiv. Aproape isi pierdu echilibrul si era sa stinga torta din neatentie. Se apleca precaut si analiza minutios obiectul. Un lant imens, aparent din fier negru din Muntele Rusinii zacea pe podeaua tremuranda. Cateva insciptii nordice aratau ca lantul si catusele servisera vanatorilor de sclavi. Descoperirea il facu sa fie si mai atent la pasii pe care ii facea. Ici un vas spart, dincolo mobila rasturnata pe care licariri de gheata se izbeau in bezna deasa. Mai gasi cateva lanturi, si, la o cotitura aproape ii statu inima in loc. In coltul indepartat, o imensa matahala parea ca sta de paza. Paruse a nu-i fi auzit pasii si se gandi sa faca calea intoarsa numaidecat. Insa ceva il impinse inainte si ridica torta suficient de mult pentru a-si trada prezenta. Trolul nu schita niciun gest si vazu in aschiile tortei ca de fapt imensul individ sprijinit de perete era doar o statuie. Un basorelieg urias, pe jumatate inghitit de perete si care casca niste maini si o gura cat tot Welhallul la vizitatorii prea curiosi. Parea sa reprezinte zeii vandarilor din vechime si atunci se intreba oare cate ramasite ale unor civilizatii apuse zac ingropate sub acest Turn? Se zvonea ca sitharii inmormantasera multe popoare apuse, ba chiar isi construisera imperiul pe ceea ce furasera si pradasera de la unele dintre ele, dar erau oare vinovati pentru disparitia altora?

Coridorul parea sa se termine cu o deschizatura destul de ciudata. Trebuia sa se aplece ca s-o traverseze. Hotarat sa verifice tot dinainte si necrezandu-i cum se lasase purtat de val in fata statuii, intinse torta pentru a-si lumina drumul si a vedea mai bine ce anume ascunde deschizatura. O lumina slab aurie parea ca intra din pereti si lasa sa se intrevada o alta sala cu pereti ca din sticla aburinda. O cerceta minutios si dupa ce vazu ca nu percepe nicio amenintare se hotara sa-i paseasca pragul. La primul pas realiza ca practic iesise din gura unui sarpe imens. Astfel de serpi cu gheare se intindeau pe sute de metri si erau poate tot atatea deschizaturi si tuneluri in noaptea intunecata. Inauntru parea ca lumina se stinge in pereti si tot de acolo izvoraste. Pe tavan se intrezarea o luna pictata si cateva stele mai mari. Ciudatenia era ca astrele desenate pareau a lumina, ba chiar erau pozitionate ca si cele reale. Atunci se intreba cum la sute de metri sub pamant ar fi putut gasi asa ceva. Si de ce? Cine le-ar fi realizat si in ce scop? Indeparta cu greu privirea de acel spectacol ciudat si vazu ca in mijlocul incaperii trona o masa sculptata in onix. Nu observase acea masa din cadrul deschizaturii si se apropie de ea prin partea dreapta. Masa avea picioarele desenate sub forma de sarp, iar formele ei pareau ca se misca amenintator, tanguitor spre un tron intunecat aflat chiar sub luna desenata. Tronul, din acelasi material ca si masa, parea sa absoarba intreaga lumina din jur si parca sa opreasca timpul. Devenise dintr-o data mult mai frig si aerul ii apasa pe plamanii greu incercati. Trecu in treacat mana peste masa si simti un fior rece, aspru si negandit de tulbure. Atunci o voce soptita ii atrase atentia. Ceva sau cineva isi dregea glasul si sunetul venea chiar din spatele tronului. Nu stiu daca mintea ii joaca feste sau acel frig ii daduse deja de cap.

  • Ai ajuns in cele din urma, se auzi o voce repetata, cadentata dar cu profunde accente grave. O voce care nu lasa loc unui raspuns. Tacu si ingheta pe loc.
  • Voi, cei din rasa Neosir sunteti cunoscuti pentru inventivitatea voastra. Se spune ca stramosii vostri au iesit de sub munte….clantani vocea taraganat.
  • Nu stiu daca-i adevarat sau sunt legende, se auzi spunand fara sa vrea. Si curiozitatea nu-i mai da pace. Tronul scartai si se intoarse. Incadrat de el, un tanar blond cu parul lung pana la solduri si ochi de onix taiosi. Suplu, chiar slab de-a dreptul, pierdut si invaluit in umbra tronului masiv. Un chip sculptat din aceeasi nuanta ca si lumina aurie aruncata de luna desenata. Si lucru curios, o piatra de cristal, prinsa-n tunica-i fara culoare. Un sarpe de jad exact ca cel din piciorul mesei.
  • Ni s-a adus la cunostinta ca esti….hmm…cel mai bun Cautator din neamul tau. Asa-i? Il inspecta vocea, dar chipul ramase impasibil.
  • Oamenii spun multe, dar se pare ca stiti foarte multe despre mine in timp ce eu nu stiu nimic despre ….cel care m-a angajat.
  • Cel care te-a angajat nu are importanta. Mai important este de ce te afli aici si daca vei fi in stare sa duci la capat. Eu sunt Izga Thorsmud Brenna, fiul lui Lisvarios, Lord al Turnului de Mana Rece. Te-am adus aici pentru a-ti incredinta un obiect tare drag mie. Acesta trebuie sa ajunga dincolo de Coltii Rasaritului, in palatul Methrain. Numai acolo poate fi in siguranta.
  • Da, Inaltime. Onorat. Cu siguranta.. Va ajunge….Fiti fara grija se balbai el.

–        Sunt….fara grija, apasa tanarul palid. Vreau insa mai intai sa stiu ca esti omul care imi trebuie. Deschideti!, se auzi ca un tunet in incaperea boltita si sunetul reverbera peretii. Din intunericul salii, aparura doi uriasi cu niste coifuri metalice pe fata.

Erau imbracati amandoi identic si pareau a fi de aceeasi inaltime. Pe pieptul lor era brodat un sarpe prins intr-o rama. Cei doi trecura pe langa el fara sa-i acorde atentie. Se indreptara spre imensa masa de onix, se aplecara si murmurara ceva, apoi impinsera invers acelor de ceasornic si masa paru a se misca. Un zgomot infernal, un harscait dureros paru a se desprinde de podele. Cei doi continuara sa murmure si masa se misca inca cateva degete. Atat! Se auzi iarasi vocea tunatoare. Se intreba cum poate oare un om atat de palid si lipsit de vlaga sa aiba o voce atat de puternica. Cand iluzia se risipi cei doi uriasi deja disparusera in colturile lor. Palidul se ridica de pe scaun parca purtat de o briza si ii spuse – Vino! Parca purtat de vocea lui impetuoasa, poruncitoare, dar si fermecatoare, el veni. Ajunsera in fata cadrului mesei. Ceva imprastia scantei. Din cadrul mesei iesea la suprafata o stea. Stralucea de parca suprafata-i era poleia in clestar si argint. Si atunci el realiza – o oglinda. Auzise de oglinde gorgone, oglinde silfide sau chiar unele inmuiate in argint si-n praf de stele capabile sa-ti prezica moartea, insa nu vazuse niciodata una. Iar aceasta, intrecea orice imaginatie. Desi doar un colt era vizibil si deabia se arata privirii, el nu putu sa nu remarce detaliile fine in jad, suflate in onix si incrustatiile in lapislazuli. Parea a-si schimba culoarea si a se metamorfoza in forma luminii si a aerului ce o inconjurau. Tanarul palid pastra o distanta generoasa si explica.

  • Este Daralinda. Oglinda stramosilor mei. A fost primida in dar cand strabunicul meu Hasudaris si Oastea de Argint au cucerit Bathol Huiuk si au innecat in sange monstrul eliberat din vechime caci n-are nume, doar Frica i se spune. El statea mirat si nu-i venea sa creada ca se afla aici, ca Lordul insusi ii vorbeste si are in fata o oglinda din Vremurile Intunecate. Oare o poate atinge? Si parca Lordul palid ii citi gandurile.
  • Sa nu te apropii. Nici prin gand sa nu-ti treaca. Se spune ca oglinda e otravita si bunicul a zacut la pat dupa ce a atins-o. A vrut sa stie daca va sparge randurile armiei la Izmeris si a spus ca nu a vazut decat moarte. Nu a mai apucat sa ridice sabia in acea lupta. Asa ca stai departe. De atunci sta ferecata. Artefactul trebuie sa ajunga in fortareata si nimeni si nimic nu trebuie sa te impiedice.
  • Am inteles, Sire. Drumurile sunt pazite de oamenii nostri. Si eu intotdeauna schimb caii si rutele. Nu e prima oara cand fac asta, se lauda el. Desi cu vocea tremurata, paru sa rosteasca cuvintele potrivite. Un licar subtire, abia perceptibil strabatu fata lordului palid.
  • Stiu ca nu ma vei dezamagi. Si tatal tau, Rubens, a lucrat odinioara pentru noi, spuse straniu vocea si lordul palid se retrase spre tronul inghetat.
  • Nu stiu mai nimic despre tatal meu, Domnia Ta. A murit cand eu eram prea mic, dar ma onorati.
  • Tatal tau, da, imi aduc aminte. A dus la bun sfarsit sarcina. Sper ca si tu te vei achita la fel de bine, marai vocea din tron.
  • Cu siguranta, Inaltime, sovai Ishraim. Nu veti fi dezamagit.

–        Garzile mele te vor ajuta sa duci sus masa. De acolo devine responsabilitatea ta. Aurul te asteapta la iesire. Poti sa pleci, i-o taie scurt Lordul si linistea se asternu din nou. Frigul se facu iarasi resimtit in carne. Se indrepta abatut spre iesire. Vocea se auzi iarasi stins: Stii ce se intampla cu aceia ce i-au dezamagit pe sithari….

Si cuvintele astea ii ramasera prinse in gand. Nu mai dadu atentie nici frigului, nici boabelor de promoroaca care se ascundeau pe pereti, nici chiciurii care isi facuse loc in parul lui. Nici macar nu mai era atent la drum si asa gresi il gresi. In loc sa urce spre camera cu mii de tuneluri, facu stanga si se pomeni intr-o bezna de nepatruns. Fu nevoit sa mearga pe pipaite. Isi scoase amnarul si dadu foc unei bucati din haina de piele infasurand-o pe cutit. Isi arse degetele de cateva ori si incerca sa-si dea seama cum s-ar putea intoarce inapoi. Era foarte dezamagit ca se lasase distrat asa de usor. De parca n-ar fi avut destule probleme pe cap. Orbecai prin intuneric si izi zgarie mainile in peretii tacuti, dar amenintatori. Sfasie ambele maneci si deja se intreba daca facuse vreun progres sau se invartea doar in cerc. Totul parea la fel si se gandi sa scrijeleasca cu cutitul in podeaua intunecata rune pentru a se orienta mai usor. Invatase smecheria asta de la batranul clanului. Dar de obicei o folosea in padure si atunci cand ceata foarte deasa a Dealurilor Impadurite nu-i dadea pace zile intregi si nu-l lasa sa mearga la vanatoare. Se intreba ce-ar fi zis batranul despre asta. In niciun caz uraciosul mosneag nu s-ar fi lasat atras intr-o cursa de soareci ca asta pentru tot aurul din Westland. Poate daca ar fi dat ascultare sfaturilor batranului acum ar fi fost acasa si Sara i-ar fi sarit pe genunchi. Dar destul cu regretele, isi spuse. Te-ai bagat in mocirla asta si nimeni altcineva nu te poate scoate. Si continua sa cresteze runele si sa pipaie peretii. Ochii i se acomodasera de mult cu intunericul asa ca aproape fu orbit de lumina unei usi care i se deschise subit in fata. Si ce vazu nu-i fu cu crezare – in fata ochilor sai era vara. Era …. Afara. Era cald si soarele ii incalzea pielea. Nu-i venea sa creada si parca vru sa pipaie tot ce vedea. Paduri, dealuri si, printre ele, un rau se repezea la vale adormind printre pajisti cu flori colorate si copaci in floare. Voia sa se dezmiteceasca, dar caldura il atragea si somnul il toropea. Cand auzi o voce din spate. Un sunet slab, iluzoriu, si caldura parea sa-l traga mai mult, spre rau, spre paduri, spre somn. Vocea parea ca-l trage in cealalta parte si credea a fi a lordului palid. Se destepta din reverie si clipi amortit. Apoi totul disparu si se trezi pe mana celor doi paznici uriasi. Unul mormai ceva in barba si il purtara spre iesire. Stia ca gresise cu ceva, dar nu stia cu ce. Se simtea lesinat si pe buna-dreptate. Lumina soarelui din salile de deasupra il facu sa-si revina. Cei doi gardieni disparura rapid in umbra din care se venisera. Fara niciun cuvant. Si chiar langa el, la doua palme stralucea in soarele amiezii masiva masa de onix bine invelita si legata din toate partile.

Isi reveni slab si isi dadu seama ca intrase seara sub Turn, iar acum era amiaza. Nu stia ce se petrecuse, cum trecuse atata timp dar voia cu orice pret sa paraseasca Turnul si imprejurimile lui. In cateva ore, daca s-ar fi grabit, ar fi iesit din tinuturile sitharilor si atunci ar fi rasuflat usurat. Experienta asta il epuizase fantastic si il astepta un somn binemeritat. La fel de tacute si absente, alte garzi ale palatului il ajutara sa incarce imensitatea in caruta acoperita. Fara ochi, fara glasuri. Doar masti ale obedientei. Nu trebuise nici macar sa miste un deget, dar era sigur ca de acum inainte va trebui sa puna osul la treaba. Struni caii si iesi gonind pe poarta palatului fara a se mai uita inapoi. Portile grele se inchisera cu zgomot in urma lui si adancurile adormira iar scufundandu-se in intunericul lor primar.

Nu trecu hurducaind de hotarele sitharilor si se asternu o ploaie repezita, de toamna, maturand totul in calea ei. Fu nevoit sa poposeasca in codrul Horlorn si sa isi petreaca noaptea aici. Sperase sa poata ajunge macar in Targul de langa Pert, dar furtuna era prea taioasa. Alese o poienita ferita de vant langa un izvor, un firicel firav strecurat printre muschi. Deshama caii, ii adapa. Era foarte mandru de caii lui. Cai vechi, armasari din spita Blass Hermeg, cai de povara ce puteau trage greutati incredibile pe drumuri de munte si care nu dau bir cu fugitii in fata primejdiilor. Nu intalneai pe oriunde fiinta care sa infrunte fara frica ursul din Coltii Rasaritului. Il slujisera la bine si la greu, si Ishraim, suflet bland, avusese intodeauna grija de ei. Asa il invatase tatal sau, si stramosii lor il ajutasera pe bunicul lui si tot asa. Caii ramaneau si faceau parte din familie in cultura lor. Toti vitejii din legendele lor aveau un armasar drept frate si pe spatele lui scapau de greutati si de fiarele sangeroase ale padurii. Ishraim fu multumit numai dupa ce ii hrani si stiu ca alaturi de ei nu are ce sa i se intample si oricand va fi pregatit. Caii stiau doar de vorba stapanului lor, nu era nevoie sa fie legati si ascultau intru totul. Si caii il iubeau, ar fi sarit si-n prapastie pentru Ishraim de ar fi fost nevoie caci sangele lor era vechi si luptasera impreuna inainte de a apuca drumurile negustoriei.

Taie cateva crengi mai la indemana dintr-un stejar vechi de cinci sute de ani si isi asternu culcusul. Cu stejarul la spate si focul in fata, paraul la stanga si caii la dreapta ar fi auzit orice ar fi venit sa-i tulbure somnul. Iar caii ar fi alungat orice dihanie bantuia prin acel codru. Incepu sa se gandeasca la ce se intamplase, la adancurile cotloanelor prin care isi jdrelise mainile bandajate si isi pierduse jumatate din haine. Se gandi la Lordul Palid si la incaperile vizitate. Dar ceva nu-i dadea pace …. vara aceea. O vazuse si o uitase. O amintire calda, dar parca rece, prevestitoare de moarte. Si adormi subit, desi ar fi vrut sa rumege mai mult la cele intamplate si sa-si astearna un plan de bataie.

Intreaga padure dormea. Doar caii vegheau si stelele noptii care se strecurau furis prin ochiuri de artar. Luna molateca pata cerul si se lasa sfasiata de zori. Niciun zgomot in cuprinsurile codrului, doar vagi triluri de paseri care se vaitau, un urlet de lup absorbit parca si el in tacerea deasa. Si apa paraului care clipocea alene. Se vazu langa acel parau parca mai devreme, dar era totusi amiaza. Si o voce suava, o voce catifelat de rece, o voce blonda il chema spre izvor. Un cantec palid, un cantec trist, de jelanie il atragea in paraul cu muschi. Si se facea ca-i prinde gandurile si amintirile si-l chema pe nume:

–        Ishraim, Ishraim …

Si paraul plangea in padurea tacuta, iar soarele clocotea. Caldura si toropeala ii trimitea lui Ishraim si el se sufoca in parau. Iar vocea devenea tot mai profunda, tot mai adanca, infipta in cele mai intime temeri si vise.

–        Ishraim, Ishraim, un susur mai cald ca soarele topindu-i vointa si puterea….si atunci se auzi un sforait puternic. Un nechezat prelung si Ishraim se trezi din vis. Era Hallem, armasarul negru. Il chema la realitate si la trezirea zorilor.

Ishrain se dezmetici de ciudatul vis, dar parca resimtea acea caldura infernala. Si totusi o mai intalnise undeva …. si vocea. Nu mai vru sa bea apa din parau sau sa se racoreasca si inhama caii. Caruta porni usor spre Targul din Pert.

In targ innopta la han si aici se simti mai in siguranta. Dormi totusi cu urechile ciulite, cu sabia la indemana si fara tragere de inima. Isi facu planul pentru a doua zi. Voia neaparat sa ajunga in Tara lui Dinghal si sa treaca de Codrii Amari in ziua urmatoare. In Codrii Amari adesea pandeau talhari nelegiuiti, iar fratii sai nu-l puteau ajuta acolo caci aveau si ei responsabilitatile lor. Le scrisese pe drum si din Pert sa-l astepte la cotitura din Halens, inainte de pasul Oblea prin Coltii Rasaritului. Pana acolo ar fi trebuit sa se descurce. Marfa pretioasa era o mare taina si nu putea fi incredintata in mainile oricui.

Pleca dis-de-dimineata fara sa spuna nimanui. Bidivii deabia asteptau si se intrecura in zori alergand iute. Drumul bun si caii odihniti il dusera departe pana spre amiaza. Poposira doar intr-o valcea si apoi isi continuara drumul cu viteza trecand peste pasuni verzi, imbietoare, peste Dealurile Impadurite din Crossroads, apoi prin micul golf din Brackey si mai departe, spre apus, lasand catunele merfeilor spre apus si indreptandu-se odata cu lasarea soarelui spre vestitii Codrii Amari. De cand lumea padurea asta avusese o trista reputatie. Fusese la un moment dat barlogul unui dragon, apoi bande de grisi o stapanisera, iar in cel de-al treilea ev devenise o fortareata preferata de talhari si hoti la drumul mare. Intentia lui Ishraim nu era sa zaboveasca prea mult aici. Ba chiar dimpotriva, planul lui era sa taie pe la miazazi padurea si sa se tina mereu la capatul ei pe cat posibil. Luase aminte la drumetii care veneau dintr-acolo si rapoartele fratilor sai nu aratau deocamdata motive de ingrijorare. Un porumbel calator veni pe seara si ii aduse mesaj ca drumul e inca liber.

Se grabi si caruta se puse din nou in miscare. Padurea era tacuta si nici urma de miscare sau talhari. Aproape la jumatatea drumului cand incepuse sa rasufle usurat auzi zgomot de copite in urma lui. Nu stia cine ar putea fi, dar nici nu dorea sa afle. Striga un indemn in vechea limba gaelica si caii o luara la goana. Caruta se hurducaia in toate partile si rotile de fier scoteau scantei. Zgomotele din urma devenira tot mai clare si se auzira oameni strunind cai si indemnuri mult prea ingrijoratoare. La o cotitura, calaretii se vazura si atunci Ishraim stiu ca talharii din codru sunt pe urmele lui. Erau opt sau noua la numar, sau atata putu numara el din fuga cailor. Erau inarmati cu otel si armele scanteiau in lumina soarelui ce apunea dincolo de deal. Se gandea ca daca va trece dealul e scapat. Stia ca talharii adesea renunta la prazile care se zbat prea mult. Indemna iarasi caii si caruta zbura. Mai avea putin si se rupea in doua, dar era imposibil sa depasesti calareti destoinici pe un asemenea teren dificil. In cele din urma, doi sarira in caruta din fuga cailor, iar alti doi prinsera fraiele bidiviilor. Trasera tare si caruta se opri intr-un nor de praf si urlete de bucurie. O banda pestrita de caciuli, dinti stricati si scanteieri de fier zbarcit si lacom. Cel pe care il credea a fi seful bandei il lua la intrebari. Credeau ca transporta aur. Din certurile lor si amalgamul de intrebari se trezi potopit de o ploaie de lovituri si in cele din urma isi pierdu cunostinta.

Se trezi in zori, infrigurat si cu niste dureri groaznice. Deabia se putea ridica, dar nu se putea gandi decat la caii lui. Isi lua inima in dinti si intra in padure. Nu-i fu greu sa se tina dupa urmele calaretilor si ale carutei foarte vizibile pe pamantul reavan, moale. Trecu prin niste incalcituri de copaci si pe langa cateva poienite, apoi sui un drum de piatra ce urca printr-un fel de padure ai carei copaci strapungeau cerul. Ascutiti si foarte inalti, cu trunchiuri foarte groase, dar cu crengi numai aproape de varf. Vestitii copaci de foc despre care se spunea ca disparusera se intindeau aici cat vedeai cu ochii. Mai sus pe deal, intr-un povarnis, zacea caruta parasita. Pastra distanta si se apropie precaut, ascunzandu-se la adapostul tufisurilor din jur. Inima sta sa ii sparga pieptul. Respiratia deveni grabita, sangele ii pulsa, stia ca se apropie momtnul. Ajunse destul de aproape incat sa vada ce se petrece, dar nu era nici urma de talhar. Disparusera si oamenii, dar si caii. Telegarii lui nu mai erau. Si ar fi vrut sa-i planga, insa fu surprins de o aparitie. O tanara blonda cu parul lung, deosebit de frumoasa isi facu aparitia din spatele carutei. Adia ca vantul, iar rochia ei lunga atingea pamantul. Ochi de catifea, ca onixul sculptat si fata molateca, suava. Aproape copilareasca, dar palida ca roua in zori. Ishraim uita si de cai si de caruta pe loc.

……

(Visited 74 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *