Straiele si modul in care isi purtau oamenii podoaba capilara odinioara, prezentau anumite particularitati, in functie de zona geografica a asezarilor, de influentele culturilor aflate in imediata lor vecinatate si nu in ultimul rand… de moda.

Daca pentru omul de rand, care nu-si vedea capul de probleme, tunsoarea constituia o chestiune nesemnificativa, viata de la curtile domnitorilor romani se desfasura sub semnul unor activitati complet diferite, in randurile carora se inscria si interesul pentru propriul aspect – tinuta, vesmintele si tunsoarea incluse.

 

Moda podoabei capilare la romani in Evul Mediu

In perioada medievala incipienta, cei dintai nu detineau mijloacele necesare pentru a-si procura oglinzi – obiecte pretioase care patrunsera treptat in asezamintele familiilor instarite gratie legaturilor comerciale ale elitei locale cu negustorii din tinuturile orientale si occidentale.

Oamenii isi oglindeau chipul in ciubarul cu apa sau, cand aveau ocazia, in suprafata tavilor de argint comercializate prin targuri – act pentru care negustorii cereau un pret pe masura, in functie de durata utilizarii obiectului respectiv: pentru un tuns, in preajma anului 1280, fiind percepute sume care variau de la cativa creitari la un taler – in functie de succesul cu care se soldau negocierile.

Exercitiul autoreflexiv in epoca medievala era putin practicat, intrucat perceptia analizarii indelungate a propriei infatisari era asociata unui pacat condamnat de vechile percepte bisericesti – cel al autoadmirarii si al trufiei.

Acest lucru a fost dublat de atitudinea bisericii cu privire la comportamentul decent al oamenilor, fiind prima care condamna femeile care se dichiseau prea mult pentru a seduce barbatii si pe cele ce-si taiau parul sau imbracau straie barbatesti.

Cu timpul insa, negustorii venetieni adusera si in teritoriile romanilor incantatoarele vitralii, bijuterii din sticla si cristaluri scumpe, iar ulterior fabricarii primelor cadre inramate de sticla dublata cu pelicula de argint, teama de a cadea in pacatul trufiei se estompa in favoarea dorintei nestavilite de a se admira in oglinda, in mai toate casele boieresti de odinioara.

Acesta este momentul in care interesul pentru aranjamentele podoabei capilare cunoaste dinamici cu adevarat revolutionare, daca un astfel de termen poate fi utilizat referitor la dorinta celor instariti de a arata cat mai bine si mai ingrijiti, astfel incat sa corespunda standardelor diplomatilor si nobililor straini care le-ar fi putut calca pragul casei.

 

 

Cititi mai multe despre:

Cele mai tari legende medievale

Cum era medicina medivala si care sunt miturile ei?

Top 10 legende si cetati medievale romanesti

 

 

Cum erau vazute tunsorile romanilor de catre straini?

Calatorii straini medievali cunoscatori de carte, buni observatori si analisti deopotriva, consemnara in repetate randuri, pentru cei interesati sa afle mai multe despre portul romanilor, o serie intreaga de detalii legate de modul in care acestia isi purtau parul si barba, astfel incat istoricii detin azi informatii cat se poate de veridice cu privire la acest argument.

De pilda, cronicarul bavarez Johann Schiltberger, popsind pe plaiurile noastre in jurul anului 1400, mentiona in notele sale de calatorie, ca populatia barbateasca din Tara Romaneasca si din Moldova:

isi lasa barba sa creasca si nu o taie niciodata”.

La randul sau, diplomatul ungur Anton Verancsics sublinia in raportul sau inaintat curtii maghiare, ca

romanii au chipurile intunecate din pricina barbii si a parului lung si nepieptanat”.

Dar poate ca cea mai completa descriere in acest context, ramane cea realizata de savantul venetian Francesco Griselini (1717-1787), care sustinea ca romanii din zona Banatului aveau:

parul lung, purtat cu carare pe mijloc si lasat sa creasca pe de laturi atat de lung, incat deseori ajunge la o jumatate de palma sub barbie”, precizand faptul ca „in anumite zone se socoteste o frumusete cand isi innoada suvitele la varfuri”.

In realitate, atat oamenii simpli din popor, cat si cei din familiile nobile si instarite, apar in portretele si frescele realizate odinioara, cu plete si mustata, dar nu intotdeauna cu barba lunga, cele mai elocvente exemple in acest sens fiind constituite de infatisarile bine reprezentate a domnitorului Stefan cel Mare sau a lui Vlad Tepes.

Lungimea parului ajungea pana la umeri, odata cu trecerea anilor reducandu-se aceasta masura treptat, pana spre inceputul secolului al XVII-lea, cand s-a adoptat moda parului tuns scurt si foarte scurt, pana la indepartarea completa a parului de pe cap prin raderea cu briciul.

Interesul pentru moda se rasfangea doar asupra unei mici parti a elitei boieresti si reusea sa aduca putine schimbari in peisaj, respectiv in masura in care familiile instarite veneau in contact cu reprezentati politici ai altor meleaguri sau cu comerciantii proveniti dintr-un spatiu sau altul.

 

Cositele romancelor starneau invidia femeilor straine

Spre deosebire de modul in care barbatii isi purtau parul si barba, descris adesea precum un simbol al unei excentricitati aparte, nepotrivite modei occidentale medievale, frumusetea si bogatia cositelor romancelor atrageau invidia tuturor doamnelor din inalta societate a strainataturilor.

Cronicarul sirian Paul de Alep (1627-1669) mentiona in scrierile sale faptul ca rangul femeilor romance se distingea pe data din modul in care acestea isi purtau podoaba capilara:

Femeile din Moldova si Tara Romaneasca (…) poarta parul impletit, rasucit pe capul lor ca un colac si acoperit cu un conci alb, iar la cele bogate cu un conci trandafiriu, si pe deasupra cu marama, tot alba”.

In epoca medievala in general, categoriile sociale se delimitau net, fiecare femeie sau barbat detinand un loc bine determinat in ierarhie si adoptand tinuta vestimentara si portul parului in functie de rang si de origini.

In acelasi timp, cronicarul subliniaza diferenta dintre aspectul tinerelor necasatorite si cel al femeilor mature, care isi acopereau parul cu naframe de indata ce se casatoreau, in timp ce primele:

isi gatesc capul cu parul propriu, impletit in cosite, din care apoi formeaza un coc prins cu ace”.

Potrivit unor traditii pastrate din vechime, cu cat grosimea cositelor unei femei era mai apropiata de dimensiunile incheieturii pumnului, cu atat sporea recunoasterea frumusetii sale, asadar romancele aveau un par bogat si sanatos, la care tineau ca la ochii din cap.

 

Cum isi ingrijeau romanii parul in Evul Mediu?

Desi convingerea ca regulile de igiena si curatenie corporala generala nu corespundeau catusi de putin celor de azi ar putea fi intemeiata, romanii aveau propriile lor mijloace de a se ingriji si a dobandi un aspect curat, apeland la o multime de ingrediente naturale cu proprietati deosebite – plante, fructe, radacinoase sau produse obtinute de la animale, precum laptele, seul de oaie sau grasimile de porc pentru facut sapunul de casa.

Apa de ploaie si cenusa completau reteta vechii lesiei stranse intr-un vas special, pana la o concentratie pe care ochiul priceput al gospodinelor o socoteau potrivita pentru a fi intrebuintata la sapun: se testa gradul de concentratie cu ajutorul unui ou – daca se scufunda, atunci lesia era prea slaba, iar daca plutea la suprafata, densitatea era prea mare – ideal era sa se opreasca intrand in lichid pana la jumatate.

Oamenii isi spalau parul cu apa de ploaie si sapun de casa, apoi barbatii-i dadeau stralucire cu carbune si seu de oaie, iar femeile cu par balai se clateau pe cap cu apa de musetel. Cele din familiile instarite isi procurau de la targuri ulei de ricin pentru par si apa de roze adusa de negustorii greci si arabi.

Femeile simple si mai cu seama fetele nemaritate isi impleteau flori in cosite si isi parfumau parul adaugand frunze si flori de busuioc in coc. Busuiocul era utilizat si pentru a obtine o apa parfumata cu care se clateau atat barbatii cat si femeile dupa baie.

Gutuia era socotita de asemenea extrem de utila pentru curatenia parului, fiind folosita la indepartarea grasimii in exces si a paduchilor – musafiri nepoftiti care dadeau navala frecvent acolo unde curatenia lipsea cu desavarsire: se freca parul cu gutuia maruntita si apoi se spala cu apa de ploaie.

Si cenusa trecuta prin sita era utilizata impotriva paduchilor: se aseza barbatul sau femeia pe o buturuga cu capul dat pe spate si cu ceafa sprijinita pe un lemn, se acoperea parul pe toata lungimea cu cenusa, lasandu-li-se dor varfurile libere. Metoda era extrem de eficienta: insectele cautau sa iasa din cenusa, refugiindu-se spre varfuri in ciorchine. Se retezau varfurile pline de insecte si se ardeau in carbuni aprinsi, apoi se spala parul cu apa de ploaie si se clatea cu apa de busuioc sau de gutui, in functie de anotimp.

In anumite sate romanesti, metoda s-a practicat pana tarziu, in anii 1900, atat cu parul, cat si cu hainele celor ce se trezeau invadati de teribilii paduchi – o problema cu care se confruntau saraci si bogati deopotriva, paduchii nefacand diferenta intre cei cu pungile doldora de arginti si cei care n-aveau dupa ce sa bea apa…

Idealurile de frumusete au variat întotdeauna de la o epoca la alta si în diferite spatii geografice. De-a lungul timpului au fost admirate siluete mai robuste sau fusiforme, un par sau o barba foarte bogate, un ten foarte alb sau unul îmbujorat etc. Oamenii apelau la diverse trucuri pentru a atinge aceste idealuri, ajutându-se de vestimentatie, vopsele si farduri”, scrie Georgiana Zaharia in materialul sau intitulat „Viata cotidiana in Evul Mediu romanesc” (2016).

 

Cu sau fara trucuri, parul si barba au constituit din vechime elemente carora le-au fost asociate puterile omului, energiile pozitive si capacitatea de a facilita legaturile cu puterile divine, astfel incat convingerea ca scurtarea parului aduce neajunsuri omului s-a pastrat din vremuri stravechi pana tarziu, spre zorile epocii moderne.

 

 

Bibliografie:

  1. Stoica, Georgeta – „Podoabe populare romanesti”, 1976;
  2. Mihail, Zamfira – „Terminologia portului popular romanesc: in perspectiva etnolingvistica comparata sud-est europeana”, 1978;
  3. Iorga, Nicolae – „Studii asupra evului mediu romanesc”, 1984;
  4. Almas, Dumitru – „Vetre de istorie romaneasca”, 1988.

 

 

 

(Visited 98 times, 1 visits today)