Calaul era fara indoiala, unul din cele mai interesante personaje ale societatii medievale la nivelul Batranului Continent, atat prin prisma indatoririlor ce-i reveneau, cat si prin cea a modului sau de viata in general.

Portretul sau, zugravit in culori sumbre in mai toate romanele semnate de Dumas, prezenta adesea caracteristici menite sa-l izoleze in buna masura de semenii sai, sa impuna respect si teama deopotriva, fiind asociat mortii si pedepsei – doua coordonate care au marcat cu precadere Evul Mediu.

Dintre toate indeletnicirile respingatoare ale unei epoci intunecate, cea de calau intrecea fara indoiala in ceea ce priveste sangele rece, oricare alta, desi lista ocupatiilor dezgustatoare era destul de lunga, pornind de la culegatorii de lipitori si continuand cu evacuatorii de latrine sau transportatorii de cadavre pentru cei rapusi de ciuma.

Calaul era cel ce trebuia sa demonstreze o tarie aparte in conditiile in care era insarcinat sa curme viata celor condamnati cu pedeapsa capitala, sa execute rapid si fara ezitare sentinta, sa detina abilitati in utilizarea instrumentelor specifice fiecarui caz in parte – de la cumplita secure la ghilotina si de la funia spanzuratorilor la arderea pe rug.

Citeste mai multe despre: TOP 10 MORTI BIZARE ALE DOMNITORILOR ROMANI: ASASINATE, URZELI, COMPLOTURI BOIERESTI

 

Cine se califica pentru postul de calau?

Profilul unui astfel de personaj nu era cu usurinta de regasit – in anumite cazuri, cumplita meserie de calau se transmitea din tata-n fiu, ca si cum ar fi avut nevoie de un soi de „vocatie” preluata de la o generatie la alta, alteori rolul era „castigat pe traseu”.

Istoricul danez Hugo Matthiessen (1881-1957) relata in volumul sau intitulat Calau si Esafod” modul in care suedezii din Arboga anului 1470 au decis sa salveze de la moartea prin spanzuratoare un hot oarecare, oferindu-i slujba de calau – post care era de o buna bucata de vreme vacant, spre disperarea autoritatilor locale.

Hotul a acceptat, fericit sa-si salveze propria viata, astfel incat a fost marcat cu fierul rosu atat cu stigmatul destinat hotilor de rand, cat si cu simbolul calailor profesionisti, inainte de a-si adjudeca rolul cel mai de neinvidiat din comunitate.

Traditia executiilor capitale varia insa de la un popor la altul, hrisoavele de demult oferind marturii relevante in acest context: in Germania secolelor XV-XVI de pilda, sarcina de a lua viata unui condamnat anume ii revenea celui mai varstnic barbat din familia acestuia – motiv de adanca nemultumire, pe de o parte din pricina rudeniei de sange, iar pe de alta parte din pricina convingerii ca cel destinat sa execute sentinta era blestemat sa arda in focurile iadului pe vecie.

In Franta insa, calaul era unica persoana iertata oficial de reprezentantii bisericii pentru pacatul de a lua viata condamnatilor, socotindu-se ca era silit sa duca la capat o sentinta necesara, pe care nimeni altul nu se inghesuia sa o execute.

Citeste mai multe despre: CUM ERA MEDICINA MEDIEVALA SI CARE SUNT MITURILE EI?

 

Calaul – o figura importanta in epoca medievala

Intr-o perioada in care crimele si faptele abominabile plouau cu nemiluita, pedeapsa cu moartea constituia o forma de impunere a ordinei si disciplinei in societate, servind totodata ca exemplu celorlalti si nu in ultimul rand, oferind din cand in cand comunitatii, un spectacol pe cat de cutremurator, pe atat de captivant pentru public.

Vestea unei condamnari la moarte circula cu o viteza uimitoare, astfel incat la momentul cu pricina, in piata dedicata cumplitului eveniment, oamenii se inghesuiau cu mic cu mare, inghiontindu-se pentru a-si adjudeca un loc cat mai aproape de scena executiei.

Criminali, violatori, eretici sau tradatori ai inaltei coroane, erau tratati cu aceeasi moneda odata ajunsi cu capul pe butuc, pentru ca la scurta vreme dupa ce securea se abatea asupra gatului lor, totul sa fie dat uitarii, iar oamenii sa-si vada linistiti de treburi, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, pana ce aparea un nou condamnat pe firmament.

Calaului ii revenea datoria de a executa in tacere si cu mana sigura sentinta, in numele unei justitii brutale si implacabile, care nu lasa loc interpretarilor, compatimirii sau sensibilitatii, socotindu-se responsabila pentru eliminarea „buruienilor” societatii intr-un mod radical si mentinerea ordinii publice in general.

CIteste mai multe despre: CELE MAI INTERESANTE LEGENDE URBANE MEDIEVALE

 

Singuratatea seceratorului de vieti

Platit pentru a pune capat vietilor, omul cu securea era un personaj dupa a carui tovarasie nu se prea dadea nimeni in vant: oamenii-l evitau nu numai din pricina faptului ca reteza capete cu sange rece, ci si pentru ca, in anumite situatii, in atributiile sale intra si schingiuirea anumitor condamnati – o practica sangeroasa, menita sa starneasca fiori in randurile spectatorilor inainte de executia propriuzisa.

Tot calaul era cel invitat sa-si puna in aplicare metodele de tortura pe durata desfasurarii anchetelor, pentru a stoarce adevarul din gura suspectilor – in multe cazuri victimele „marturisind” absolut orice li se cerea din pricina suferintelor insuportabile provocate de maiestria schingiuitorului lor.

Un detaliu interesant dezvaluit de documentele istorice ale vremii este legat de faptul ca cea mai mare parte din calaii profesionisti platiti din viestieriile statului erau stiutori de carte, asadar stiau sa scrie si sa citeasca, detineau cunostinte temeinice de anatomie si fiziologie si erau bine pusi la punct in materie de legi si reguli impuse de autoritati pe plan local.

In plus, se bucurau de privilegiul de a cunoaste absolut toate personajele notabile ale comunitatii si li se deschideau instantaneu usile oriunde ar fi avut de rezolvat treburi administrative, birocratice sau de alta natura, atat pentru ei insisi cat si pentru membrii familiilor lor.

Pe lista dezavantajelor insa se inscriau alte aspecte, pornind de la dificultatile intampinate in eforturile de a gasi o partida buna pentru fiii si fiicele lor (calaii fiind deseori constransi sa se inrudeasca intre ei, atata vreme cat nici o alta categorie sociala a comunitatii nu se dadea in vant dupa o alianta matrimoniala cu descendentii familiilor lor) si continuand cu limitarea accesului la slujbele bisericesti sau chiar cu izolarea completa la periferia oraselor.

Citeste mai multe despre: CORUPTIA IN EVUL MEDIU: PLOCOANE, BACSISURI, PESCHESURI SI SPAGA

 

Condamnat sa execute obedient atrocitatile Inchizitiei

Potrivit izvoarelor istorice referitoare la perioada medievala in care Inchizitia aplica pedepse cutremuratoare tuturor celor ce-i lezau interesele, in numele unei „Justitiei Divine” interpretate dupa bunul sau plac, calaul insusi era in anumite cazuri silit sa execute sentinte din cele mai oribile, fara sa cracneasca, fara sa puna intrebari, fara sa „filtreze” ordinele primite prin prisma propriilor criterii de judecata.

Ororile savarsite in numele Bisericii in acea perioada intunecata imbracau forma unei arme letale de represiune, de o cruzime fara margini, orientata frecvent spre persoane nevinovate, care deranjau intr-un fel sau altul „Politia Religioasa”, sau pur si simplu pentru ca se aflau in momentul nepotrivit in locul nepotrivit.

Initial inventata contra ereticilor, Inchizitia isi largi treptat aria de actiune, dand pe mana calaului o multime de suspecti necredinciosi, „rataciti spiritual”, sau persoane care indrazneau sa interpreteze in maniera proprie dogmele oficial acceptate, pentru ca ulterior sa intervina in orice situatie socotita destabilizatoare pentru comunitatea crestina.

In numele acestor principii de fier, Inchizitia condamna la arderea pe rug si la schingiuirea indelungata  nenumarati oameni – barbati, femei, copii si chiar femei insarcinate – sub semnul unei judecati absurde, lipsite de probe si de investigatii adecvate, actionand la o simpla semnalare a vreunui vecin invidios sau a unui rau-intentionat, hotarat sa se razbune pentru vreo neintelegere mai veche cu un concurent in afaceri sau pentru ca i-ar fi fost refuzata mana unei tinere anume…

Calaul nu avea voie sa vorbeasca cu nimeni despre aceste cazuri, ci-i revenea sarcina de a supune la cazne atroce victimele Inchizitiei, in cele mai multe situatii acestea murind din pricina torturilor cumplite si indelungate, atunci cand nu erau pur si simplu arse pe rug.

O astfel de indatorire nu putea fi dusa la capat de o persoana incapabila sa lase deoparte orice strop de sensibilitate sau compasiune – romanele inspirate din evenimentele de acest gen zugravind adeseori calaul drept un individ de o cruzime fara margini si nu de putine ori chiar bolnav mintal.

Citeste mai multe despre Inchizitia si procesul vrajitoarelor

 

O meserie de neinvidiat – aprecierile specialistilor

Stresul psihologic asociat executarii unor astfel de pedepse infricosatoare este socotit azi de catre specialisti atat de puternic, incat ar fi in masura sa declanseze cu adevarat un soi de manifestare isterica a propriei senzatii de exaltare percepute de un individ caruia i se incredinteaza o putere nemasurata – aceea de a lua viata unui om.

Potrivit declaratiilor lui Fernand Meyssonnier (1931-2008) – ultimul calau profesionist francez din teritoriile algeriene, trairile de care avea parte in momentele in care executa o sentinta capitala erau cu adevarat tulburatoare:

Sa ucizi un om in numele legii iti atribuie o nemasurata putere, pe care o exerciti ca si cum ai fi in transa, rapid si cu sange rece: ti se aduc condamnatii la ghilotina, unul dupa altul si intr-un interval uimitor de scurt, le retezi viata. Momentele decapitarii te ridica pe culmile puterii, facandu-te sa te simti asemenea lui Dumnezeu”.

In conditiile in care robustetea psihologica a omului prezinta limite dificil de indentificat si de masurat, calaul putea manifesta la randul sau o exacerbare a raspunsurilor cerebrale la actul pe care-l infaptuia in mod repetat impunandu-si „detasarea” – conditie considerata de specialisti oarecum asemanatoare sindromului de stres post-traumatic de razboi, manifestat de anumiti militari intorsi din Afganistan sau din Irak.

Fara indoiala, meseria de calau a constituit una din cele mai de neinvidiat indeletniciri practicate de om de-a lungul istoriei, iar epoca medievala a demonstrat fara drept de apel, ca orice justificare ar fi fost adusa in prim-plan pentru aplicarea pedepsei cu moartea, societatea nu a cunoscut nicicand o diminuare a ratei criminalitatii gratie acestei sentinte implacabile, dusa la indeplinire chiar de unul din semenii nostri.

Citeste mai multe despre: CUM ERA VIATA CAVALERILOR IN EVUL MEDIU?

 

 

Bibliografie:

  1. Romeo, Giovanni – „Aspettando il boia: condanatti a morte, confortatori e inquisitori nella Napoli della Controriforma“, 1993;
  2. Guerra, Enrica – „Una eterna condanna: la figura del carnefice nella società tardomedievale”, 2003;
  3. Lecuppre, Gilles – „L’impostura politica nel Medioevo”, 2007;
  4. Titta, Mastro – „Memorie di un boia”, 2009.

 

 

 

(Visited 79 times, 1 visits today)