Evul Mediu este considerat inca o perioada istorica de „intuneric” in ceea ce priveste activitatea medicala – un salt in gol surprinzator dupa era civilizatiei greco-romane, in care arta tamaduirii si studiul bolilor si al corpului uman erau bine reprezentate.

 

Medicina medievala – metode stranii de tratament

Evul Mediu in Europa Occidentala a adus la randul sau un aport considerabil medicinei si altor domenii de activitate, in ciuda abordarilor mai mult sau mai putin bizare a anumitor situatii, sub semnul unor principii si idei specifice perioadei respective, cum ar fi de pilda:

  • Conceptul filozofic general potrivit caruia sufletul (imaterial) si trupul (mortal, creat si material) sunt indisolubile;
  • Marcanta influenta religioasa sub presiunea enorma exercitata de Biserica;
  • Tendinta de a renunta cu buna stiinta la bucuria de a trai, la satisfactiile oferite de viata in general si la starea de bine corporala in particular, nutrind convingerea ca prin suferinta se castiga viata eterna;
  • Inexistenta unei traditii stiintifice, observatiile mergand in tandem cu influentele spirituale;
  • Originile tratamentelor pentru care se opta erau bazate pe o viziune in care destinul, pacatul si influentele astrelor detineau un rol primordial.

 

In mod paradoxal, cele mai potrivite abordari medicale erau imprumutate din epoca civilizatiilor antice si din textele care au supravietuit caderii Imperiului Roman, regasite in arhivele vechilor manastiri.

Dar este de o incontestabila valoare matricea inovativa medievala in domeniul medical atunci cand vorbim despre infiintarea primelor Universitati, despre introducerea anesteziei sau a anumitor metode chirurgice utilizate chiar si de medicina moderna a vremurilor actuale, cum ar fi de pilda adoptarea pozitiei numite Trendelenburg” sau „anti-shock pentru operatia de hernie, plasand pacientul culcat, cu picioarele mai sus decat capul.

De asemenea, metoda indicata de Ruggiero da Frugardo – unul din cei mai faimosi medici ai lumii medievale, care a semnat primul manual de chirurgie in secolul al XII-lea – pentru a sutura intestinele, este practicata si in zilele noastre in salile operatorii moderne.

In acelasi manual chirurgic se regasesc si indicatii extrem de interesante cu privire la o metoda de-a dreptul geniala, ce implica „construirea” unui canal de dimensiuni reduse pentru extragerea varfurilor de sageti de la nivelul unei rani, fara a sfasia ulterior tesuturile din imediata lor vecinatate.

Asadar, daca in zilele noastre medicina este atat de bogata si de eficienta, un strop de recunostinta o datoram si Evului Mediu care, cu toate defectele sale, reprezinta o treapta demna de stima pe scara progresului catre medicina stiintifica moderna.

 

Metode bizare din practica medicala mdievala

Partea mai putin compatibila cu modul logic de gandire si chiar cu bunul simt elementar, tine insa de o serie intreaga de metode de-a dreptul stranii, practicate de anumiti asa-zisi medici sau mai degraba vindecatori ai lumii medievale.

Convingerea ca baile corporale si mentinerea curateniei parului, a pielii, a unghiilor si a partilor intime fac mai mult rau decat bine, era destul de raspandita in randurile populatiei occidentale, astfel incat se crea teren propice raspandirii bolilor si respectiv cresterii mortalitatii.

 

Durata medie de viata in Evul Mediu era de 30 de ani, iar razboaiele, cu trena lor de molime, complicau si mai mult situatia.

Inutil sa mai mentionam ca neexistand formule adoptate pe scara larga in domeniul medicinei preventive, odata ce bolnavul solicita consultul unui doctor, sansele sale de a supravietui patologiei, se diminuau considerabil in loc sa sporeasca.

E suficient sa ne gandim ca o simpla constipatie era tratata prin introducerea unui infricosator clister metalic in anus, pompandu-se la nivelul colonului un amestec de apa cu fiere de porc mistret, ca sa nu mai vorbim despre utilizarea urinei pe post de antiseptic!

Chirurgul lui Henric al VIII-lea, Thomas Vicary, recomanda cu tarie ca toate ranile procurate in batalii sa fie „dezinfectate” cu urina, iar in 1666, medicul George Thomson sugera ca urina ar constitui un remediu eficient impotriva ciumei, intr-o versiune imbuteliata: „Essence of Urine”.

E posibil totusi ca urina sa fi fost la vremea respectiva chiar mai curata decat apa…

Dar o metoda mai cumplita decat o banala dezinfectare cu urina, era utilizarea fierului inrosit in foc pentru tratarea hemoroizilor.

In Evul Mediu timpuriu, exista convingerea ca cei ce nu inaltau rugaciuni Sfantului Fiacre – protectorul impotriva hemoroizilor – se procopseau cu boala care-i impiedica sa se mai aseze vreodata linistiti pe scaun. Acesti ghinionisti erau expediati de urgenta la calugari, care le ardeau hemoroizii cu fierul incins, pentru ca mai apoi sa li se recomande petrecerea a catorva ore sezuti pe faimoasa stanca St. Fiacre – locul in care monahul irlandez a fost vindecat in mod miraculos de hemoroizi.

Metoda a fost insa eliminata definitiv incepand cu secolul al XII-lea, cand medicul evreu Moses Maimonides a semnat un tratat in sapte capitole asupra hemoroizilor, prescriind un tratament mult mai simplu de urmat si chiar placut la urma urmei: o baie lunga si calmanta cu ierburi.

Corectarea” unor probleme de sanatate cu ajutorul trepanatiei constituia de asemenea o metoda frecvent utilizata, considerandu-se ca perforarea membranei exterioare a creierului ar fi contribuit la diminuarea presiunii si la vindecarea unor boli precum epilepsia, migrena si/sau a tulburarilor psihice.

In mod evident , nu putine erau cazurile in care expunerea creierului la germenii externi se demonstra fatala, dar deznodamantul tragic tinea in aceste cazuri, de „vointa Domnului”.

Desi ar putea parea ciudat, trepanatia ca remediu al unor patologii aparte, nu a fost catusi de putin abandonata in vremurile moderne: in anul 2000, doi medici americani au tratat o pacienta afectata de sindromul oboselii si depresiei cronice cu ajutorul acestei metode, desi e limpede ca in conditii de igiena si logistica net superioare.

 

Medicina astrologica medievala

In epoca medievala, astrologii erau atat de respectati si de onorati, incat multi ii considerau veritabili magicieni, cu puteri supranaturale.

In realitate insa, studiind cu atentie miscarile corpurilor ceresti, reuseau sa prevada in oarecare masura conditiile meteorologice prielnice culturilor campurilor si sa informeze familia cu privire la tipul de personalitate pe care urma sa o aibe pruncii nascuti din anumite cupluri.

Aceasta ultima capacitate putea sa atraga ulterior o serie intreaga de consecinte asociate asistentei medicale oferite copilului dupa nastere.

Documentele istorice mentioneaza existenta unor anumite calendare speciale, care contineau un soi de grafice ale stelelor si erau utilizate in scopul orietarii diagnostice pentru o serie intreaga de patologii.

Din anul 1500, medicii europeni fura constransi prin lege sa consulte horoscopul unui pacient inainte de a intreprinde cea mai neinsemnata masura de tratament – astrologia sugera ca orice parte a corpului omenesc este influentata de soare, de luna si de planete, astfel incat medicii trebuiau sa evalueze cadrul general in care o boala se abatea asupra pacientilor sai, in functie de pozitia corpurilor ceresti si zodiilor in care acestia erau nascuti.

 

Zodia Berbecului era asociata de pilda bolilor ce afectau capul, fata, creierul si ochii, in timp ce zodia Scorpionului era reprezentativa pentru aparatul reproducator, organele sexuale, intestinele si aparatul excretor.

Dupa ce examinau cu atentie harta stelara a pacientului si se stabileau reperele curente ale corpurilor ceresti, medicii isi puteau exprima opinia cu privire la patologia de care era afectat un pacient, sugerand un diagnostic si o metoda de tratament adecvata.

 

Sangele – vinovatul principal pentru mai toate bolile

Dintr-un motiv sau altul, in Evul Mediu sangele era socotit frecvent principalul vinovat pentru mai toate bolile, expresia are sangele otravit fiind asociata multor forme de afectiuni, motiv pentru care metoda „luarii de sange” era extrem de raspandita.

Eliminand cantitati insemnat de sange, medicii socoteau ca sperantele de insanatosire a bolnavului sporesc, asadar aplicarea lipitorilor si sectionarea controlata a venelor constituia o practica frecventa.

Lipitorile erau utilizate din convingerea ca odata cu sangele supt este „aspirata” si boala, in timp ce eliminarea sangelui prin deschiderea intentionata a unei vene cu ajutorul unei lame era considerata o metoda de „improspatare a fluidelor vitale” din corp.

Ca transportator al unor agenti patogeni, sangele este considerat si in ziua de azi responsabil pentru transmiterea unor boli grave si pentru o serie intreaga de patologii care-si au originea in alte surse, dar de aici si pana la eliminarea unor cantitati importante de sange din corp in scop curativ e cale lunga.

Abordarea religioasa a acestui subiect trimite cu gandul la un concept familiar ortodoxismului actual, in care se considera ca postul constituie cea mai eficienta metoda de curatare a sangelui si organelor interne de toxine si agenti patogeni, excesul de grasimi, dulciuri, carne sau alcool influentand cu repeziciune in mod negativ starea de sanatate a omului sau, asa cum spunea parintele Arsenie Boca,

Toate bolile sunt cu putinta daca sangele este otravit”.

Luatul de sange cu scop terapeutic se practica si in zilele noastre, desi metoda este extrem de controversata: unii o considera pur leac babesc menit sa faca mai mult rau decat bine, altii insa socotesc ca e o terapie eficienta atata vreme cat este realizata conform instructiunilor prezente in manualele medicale din vechime.

Astfel de scrieri se regasesc in arhivele Vaticanului, cuprinazand cu lux de amanunte modul in care se recurgea la o astfel de terapie in trecut, in functie de patologia de referinta, metoda fiind practicata de catre calugarii instruiti special in acest scop.

Un astfel de volum se regaseste si in cadrul Royal Library (Kongelige Bibliotek) din Copenhaga (Danemarca), semnat fiind de Hildegard von Bingen (1098-1179), o calugarita benedictina si una din reprezentantele cele mai de seama ale misticismului german din Evul Mediu timpuriu.

 

 

 

Bibliografie:

  1. Schipperges, Heinrich – „Il giardino della salute: la medicina nel medioevo”, Milano, Garzanti, 1988;
  2. Firpo, Luigi – „Medicina medievale”, UTET, Torino, 1972;
  3. Bassetti, Vittorio – “Sanità del passato: I casi di Bertinoro, Meldola e Forlimpopoli”, Documenti e Studi, XX (2009), pag. 5–22;
  4. May, Gareth – „Bizarre Medieval Medical Practices”, 2013.

 

 

 

 

(Visited 132 times, 1 visits today)