Ceremonii si sacrificii umane la mayasi

Ceremoniile si dansul la mayasi

Datorita influentei lor favorabile sau defavorabile asupra desfasurarii vietii oamenilor, ceremoniile erau obiectul unor preocupari deosebite din partea indienilor si ele ocupau o mare parte din timp. Nu le faceau în mod superficial si nici pentru a se distra; aceste ceremonii aveau în sine ceva neînduplecat si sever. Era ceva ostentativ în caracterul lor sacru; ele necesitau o pregatire, o purificare prealabila, care se realiza prin posturi, abstinente si cumpatare. Si asta pentru ca întregul succes al ceremoniei depindea de gradul de neprihanire al celor ce oficiau si a diferitelor elemente folosite.

Ceremonii si sacrificii umane la mayasiDiego de Landa a pastrat, printre altele, amintirea unei ceremonii care avea legatura cu realizarea de temut a idolilor din acaju. Era o actiune periculoasa, din cauza puterii raufacatoare a idolilor în cazul în care ar fi fost suparati! Cu trupul uns cu seu, sculptorii, însotiti de preoti si de Chaci, se retrageau într-o coliba singuratica, ascunsa dupa un gard înalt, totul fiind construit în acest scop. Cum puritatea celor care oficiau era obligatorie, postul si abstinenta erau respectate cu rigoare în tot timpul lucrului: într-un aer întesat de fumul de copal, artistul lucra cu precautie, umezind permanent idolul în curs de realizare cu sânge scos din ranile ce si le facea pe nas, pe obraji, pe lobii urechilor si în alte parti ale corpului. Când el se odihnea, preotii aveau grija sa strânga repede idolii într-un urcior pentru a neutraliza efectele lor magice, asteptând trezirea sculptorului.

La sfârsitul lucrului, idolii erau aliniati pe un altar, purificati, sfintiti. Adesea, erau comandati de particulari, deoarece toate familiile aveau în coliba un mic altar consacrat idolilor protectori. Ceremonia se termina printr-o serbare si o betie cu balche, bautura care te apropia de zei, ca si dansul!

Ceremonii si sacrificii umane la mayasiSi dansul avea un caracter net religios, deloc profan; dovada este faptul ca trebuia în prealabil sa se respecte o perioada de post si de abstinenta pentru a fi autorizat sa intri în „hora”. Dansurile mimau adesea scene de sacrificii si primul obiectiv al participantilor era sa devina „altul”, sa se identifice cu un animal, cu un zeu, prin folosirea mastilor, a penelor stralucitoare, a culorilor uluitoare întinse pe trupuri si a costumelor sclipitoare.

Un dansator nu era vecinul sau prietenul tau costumat facând pe mascariciul, era, nici mai mult nici mai putin, un zeu convingator si de temut. Ritmul obsedant al tobelor, strigatul sfâsietor al trompetelor – indienii nu cunosteau instrumentele cu coarde – si bataile înfundate ale marilor tobe, huehuetl, întretineau o tensiune continua si obositoare. Ca si în timpurile cele mai vechi, probabil ca dansurile cu caracter magic si incantatiile se desfasurau înaintea marilor vânatori, a razboaielor sau a recoltelor.

Ofrandele

Fara consultarea prealabila a preotilor care hotarau zilele favorabile si fara o purificare prin post si abstinenta, nu se facea nicio vânatoare colectiva, nici defrisarea pentru milpa, nici semanaturile, nicio constructie de templu sau de casa, nicio ceremonie, nici un ritual de migrare, nici o casatorie. Nu se pleca la razboi decât dupa ce divinitatile fixau data favorabila, în mod obisnuit, perioadele de abstinenta durau o saptamâna maya, adica treisprezece zile. Într-o mie si una de ocazii, credinciosul aducea ofrande si sacrificii zeilor pentru ca acestia sa îi satisfaca rugamintea, întotdeauna neexagerata. Ce-i daruia el? Cel mai adesea alimente, mâncaruri, placinte, pozol (un fel de mamaliga), boabe de porumb, de dovleac sau de fasole: un peste, o broasca testoasa, un curcan si, mai rar, un cerb; balche, adesea si flori; copal, desigur, cel mai des. Prin magie imitativa – fumul evocând norii – se credea ca arderile de copal aduceau ploaia.

Ceremonii si sacrificii umane la mayasiMayasii aduceau si un alt tip de ofranda, destul de ciudat, al propriului sânge pe care-l obtineau ranindu-se în diferite feluri, cu spini, cu aschii de silex, cu un ghimpe luat de la un tip de calcan, pe care ei si le înfigeau în limba, în lobii urechilor, în nas. Obraji, buze, membre si chiar în penis. Uneori, o faceau cu o panglica acoperita în întregime cu multi spini de aloe pe care si-o treceau pe limba, asa cum putem vedea pe unele reliefuri, la Yaxchilan, mai ales. De altfel, numerosi ghimpi de calcan au fost gasiti în morminte. Odata facuta rana, se lasa sângele sa curga pe frunze sau pe benzi de hârtie din coaja de copac, asezate apoi într-un cos care era oferit zeilor. Era obiceiul, de asemenea, sa se mâzgaleasca cu acest sânge idolii templelor.

Cei mai bogati ofereau pene de quetzal, bucati de jad, taisuri de obsidian sau de silex cioplite în forme originale si complexe, cu o virtuozitate uimitoare. Fara îndoiala, sacrificiul sângelui reprezenta ofranda suprema. Prin ea se supuneau dogmei, care afirma ca nu se putea garanta si întretine viata decât oferind viata… adica ucigând! Zeii cereau sânge pentru a capata forta necesara îndeplinirii sarcinii lor si misiunea de a o procura revenea, în mod natural, oamenilor care fusesera creati în acest scop. Dupa cum ni se explica în Popol-Vuh. La a patra Creatie, zeii au considerat ca oamenii sunt în stare sa le celebreze cultul si sa-i hraneasca. Sacrificarea putea fi a unui animal – o pasare, un curcan, un cerb lopatar… – dar si a unui om, copil sau adult, indiferent de sex.

Sacrificiile umane la mayasi

Daca sacrificarea oamenilor a fost relativ raspândita si obisnuita începând cu perioada mexicano-tolteca, am spus ca ea a fost, probabil, facuta doar în cazuri exceptionale în perioada clasica. Atunci se recurgea la ea doar în situatiile critice, cu ocazia marilor calamitati sau catastrofe, cum ar fi o seceta prelungita, o epidemie ucigasa sau un uragan devastator. Se pare ca se sacrificau câteva vieti si cu ocazia marilor inaugurari, ale templelor-piramide, de exemplu; s-au gasit în spatele zidurilor si la subsolul unor temple, la Tikal mai ales, oseminte si cranii în vase de pamânt.

Deci, pentru aceste jertfe sângeroase victimele erau decapitate; dar poate ca aceste ramasite macabre sunt doar cele ale preotilor sau nobililor a caror pozitie sociala le permitea sa beneficieze de onoarea de a fi îngropati în perimetrul templului (ca în cazul catedralelor din epoca feudala); nimic nu dovedeste ca erau victime sacrificate, obiceiul de descarnare si de dezmembrare a mortilor existând la mayasi ca si la tibetani, pe lânga alte obiceiuri nu mai putin surprinzatoare.

Ceremonii si sacrificii umane la mayasiCum se desfasura un asemenea sacrificiu?

Avem o descriere datorita marturiei culese de Landa despre nobilii din Yucatanul de nord. Viitoarelor victime, adesea resemnate, deoarece sacrificiul le era prezentat ca un semn de onoare care le purta în paradisul ceresc, li se dadea sa bea. În prealabil, o buna cantitate de balche pentru a-i ameti. Cel mai adesea erau sclavi – comunitatea contribuise pentru a-i cumpara – prizonieri de razboi sau copii si tineri, deoarece zeii erau sensibili la calitatea neprihanirii care marea valoarea jertfei. „Unii din evlavie îsi ofereau proprii copii: a notat Landa. Orice malformatie sau lipsa de frumusete fizica te descalifica… adica îti salva viata!

Oficiantii si ofranda lor vie urcau în vârful piramidei templului, cu trepte deosebit de strâmte si intrau în curtea unui templu mic; apoi cei patru Chaci întindeau victima pe spate, sprijinita si cu toracele bombat pe piatra convexa de sacrificiu. Anterior fusese dezbracat si vopsit în albastru, culoarea pentru sacrificii si îi pusesera un acoperamânt de cap special. Cei patru Chaci îl tineau bine de extremitatile membrelor întinse; si ei, ca si piatra de sacrificiu si victima, fusesera vopsiti în albastru. Nori de fum iesind din cadelnite învaluiau scena, în timp ce un preot, înarmat cu un pamatuf facut din solzi de sarpe cu clopotei, stropea cu balche – hidromelul zeilor – locul si în mod special victima.

Ceremonii si sacrificii umane la mayasiCu un pumnal de sacrificiu din silex sau din obsidian, numit „mâna zeului”, preotul nacom lovea în partea de jos. in stânga, a cutiei toracice, smulgea imediat inima si o dadea preotului, care, la rândul lui, o ridica deasupra capului spre apus, acolo unde astrul moare în fiecare seara. Trupul sacrificatului era apoi aruncat pe scari în jos, unde preotii îl jupuiau si-l taiau în bucati.

Doua stele din Piedras Negras arata cum iese un rasad de porumb din torsul despicat al sacrificatilor, ceea ce arata ca o asemenea jertfa era probabil legata de un cult agrar al fertilitatii. Apoi veneau la rând alte victime, daca existau si în tot acest timp erau lovite marile tobe verticale, care acopereau galagia facuta de cochiliile marine, de trompete, de plesnitoare si de carapace de broaste testoase lovite cu bucati de coarne de cerb. La baza piramidei, convinsi de rolul lor, dansatorii cu masti enorme se identificau cu zeii, cu animalele care le patronau clanurile, sau cu monstri ceresti.

Ceremonii si sacrificii umane la mayasiPreotii care-o simbolizau pe Venus se apropiau atunci de idol, fiecare cu un vas continând o inima de om. Învaluit într-un fum gros de copal, marele preot lua unul câte unul aceste organe sângerânde si-l freca de suprafata stelei sau a statuii ce trebuia onorata, murdarind-o cu sânge, înainte de a pleca, se depuneau în jurul idolului ofrande, hrana, bijuterii si pene de quetzal. Uneori, cei ce oficiau si credinciosii se ofereau ei însisi pentru sacrificii, asa cum am mai aratat, folosind spini, vârfuri de obsidian, oase ascutite sau ghimpi de calcan. Apoi îmbibau hârtii din coaja de copac, dar si nuieluse, cu sângele provenit din ranile lor si le ofereau divinitatilor templului: în toate religiile sângele are o semnificatie mistica. Se întâmpla uneori ca un chilam sa puna pe el pielea jupuita de pe victima dupa ce se dezbracase pentru a executa un dans special.

Corpul victimei, daca fusese un om merituos si valoros în timpul vietii, putea fi împartit si mâncat: în felul acesta îsi însuseau calitatile lui, ca si cele ale divinitatii în care el se preschimbase în momentul mortii. Trupul era dat sefilor, capul, mâinile si picioarele erau date preotilor si ajutoarelor lor, în timp ce razboinicul care, eventual, îl facuse prizonier, primea câteva oase, de exemplu, mandibulele, pe care si le punea la brate, purtându-le foarte mândru. O astfel de serbare se încheia desigur cu o petrecere si cu betii teribile. Dar trebuie sa retinem ca sacrificatii erau considerati, de acum înainte, sfinti si memoria le era foarte respectata.

 

(Visited 68 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *