„Hunii” – un cuvant cu sonoritati aparte, care trezeste in imaginatia multora dintre noi, reprezentari ale unor hoarde de calareti razboinici si neimblanziti, strabatand in goana vastele podisuri asiatice, pentru a penetra cu furie hotarele rasaritene ale Batranului Continent de odinioara.

 

Armata hunilor – particularitati si abordari razboinice neobisnuite

Zugraviti aproape in exclusivitate de catre cronicarii zorilor crestinatatii, hunii apar adesea infatisati in scrierile de demult precum un popor salbatic, feroce, ambitios si plin de cruzime, socotiti fiind un soi de flagel al furiei divine, care s-a abatut in jurul anului 380 asupra populatiilor Europei de Est.

Cu o agresivitate de atac iesita din comun, hunii isi extinsera rapid controlul asupra unor arii intinse ale continentului, plecand spre construirea unui imperiu impresionant nu numai ca dimensiuni, ci si ca specific organizatoric, social si cultural.

In realitate hunii nu au fost doar o adunatura de triburi nomade decise sa actioneze haotic in vedrea atingerii unor deziderate expansioniste sub conducerea hanului lor, ci au avut origini mongolice milenare, detinand propria identitate culturala, limba, obiceiuri si cutume – o civilizatie mult mai avansata, mai bine organizata si mai concentrata asupra prioritatilor lor decat apare descrisa in vechile hrisoave.

Drept marturie pentru aceste trasaturi neluate in consideratie de cronicarii crestini ai primelor secole din era noastra, se impune pe de o parte tocmai natura relativ usoara a victoriilor lor in teritoriile europene, care dezvaluie o planificare strategica de razboi demna de invidiat, precum si o armata bine instruita, compacta si determinata sa inscrie in propriul palmares cat mai multe cuceriri.

 

Furtuna hunilor abatuta asupra Europei

Hunii socoteau razboiul drept o indeletnicire ca oricare alta, menita sa contribuie la procurarea de hrana si bunastare proprie intr-o maniera mult mai aducatoare de satisfactii decat cultivarea campurilor sau cresterea animalelor, desi nu erau straini nici de acestea.

Razboiul era… onorabil, in timp ce truda pamantului, vitele si gospodaria intrau in sfera activitatilor pentru femei, copii si cei inapti de lupta.

Raidurile fulgeratoare in teritoriile vecine nu erau privite prin prisma unor conflicte de interese sau a unui impact cultural, ci erau considerate actiuni firesti, de pe urma carora se indestulau camarile proprii.

Pe de alta parte, tinuturile vestice reprezentau pentru huni un veritabil cantec de sirena, atragandu-i cu conditiile climatice mult mai imbietoare decat cele aspre ale stepei cu care erau obisnuiti, flagelata de seceta si complet neprimitoare si cu multravnitele bogatii ale tarilor aflate la vremea respectiva sub dominatia Imperiului Roman.

Invadarea teritoriilor vestice era asadar iminenta spre sfarsitul secolului al IV-lea e.n., astfel incat cumplita furtuna hunica nu intarzie sa se abata cu violenta asupra Europei.

Totusi, expansiunea nu a insemnat in exclusivitate o trecere prin fum si foc a tinuturilor si populatiilor ce le-au iesit in cale, ci a constituit si un prilej de modificare, de transformare a propriilor lor obiceiuri si chiar a modului de organizare pe multiple planuri, intrucat hunii au imprumutat multe din deprinderile si conceptele natiunilor cu care au venit in contact.

 

Ce si cat au copiat hunii de la romani?

Conflictele huno-romane au lasat in urma lor un lung sir de dovezi arheologice menite sa indice specialistilor nu numai cadrul in care s-au desfasurat, ci si efectele pe care le-au generat in materie de copiere a unor modele structurale, sociale, organizatorice si nu in ultimul rand culturale de catre huni, din indestulatoarea „camara cu bunatati” a romanilor.

Realizand la iuteala cat de multe avantaje le-ar putea aduce adoptarea unor scheme romane de intemeiere a asezarilor lor in teritoriile Eurasiei, hunii isi insusira cu rapiditate cunostintele menite sa le serveasca pentru constructia strategica a unor ziduri robuste in jurul propriilor tabere in locul rudimentarelor intarituri vanatoresti, pentru incropirea de sisteme de irigatie eficiente si nu in ultimul rand, pentru utilizarea apei in bazine,  atat in scopuri gospodaresti cat si igienice.

Dovezile arheologice indica un scenariu potrivit caruia asezarile hunilor oglindeau intr-o buna masura influentele civilizatiei romanilor: Attila insusi locuia intr-un catun de dimensiuni net superioare clasicelor tabere de nomazi, inconjurat de ziduri prevazute cu turnuri de observatie si ingloband incinte construite din lemn si chiar si chiar o casa de baie termala in stil roman, accesibila privilegiatilor de rang nobil.

 

Incursiunile razboinice in teritoriile Imperiului Roman

Inainte ca Attila sa-si adjudece rolul de carmuitor al hunilor insa, incursiunile razboinice in teritoriile de dincolo de hotarul Imperiului Roman erau destul de frecvente, avand un caracter hartuitor si cu atat mai dificil de prevazut cu cat hunii insisi decideau spontan cand si cum ar fi cazul sa atace gotii stabiliti in regiunile de la frontiera apuseana a romanilor.

Mai mult decat atat: hunii s-au aventurat profund in teritoriile romane, jefuind tot ce le iesea in cale – sate sau asezari mai mari – din Tracia si pana in Siria, fara sa ocupe insa teritoriile respective, ci doar savurand victoriile si multumindu-se cu prada.

Acest comportament sugereaza ca initial hunii nu aveau intentii expansionist-teritoriale, ci dadeau curs mai degraba impulsurilor lor razboinice, care indemnau triburile lor disparate sa-si jefuiasca haotic, in mod absolut neorganizat vecinii si sa poarte prada acasa, dupa scheme ce indica lipsa unei structuri centralizate.

Dar aceste episoade, pe cat de violente si de cumplite pentru populatiile atacate, nu se ridicau nici pe departe la inaltimea adevaratului val cotropitor dezlantuit de hoardele unite ulterior sub conducerea teribilului Attila (395-453 e.n.) – cel mai temut si mai abil conducator al hunilor si un inamic infricosator pentru Imperiile Romane de Rasarit si de Apus, deopotriva.

 

Attila – „Biciul lui Dumnezeu” aplicat pe obrazul Romei 

Desi conjunctura exacta a modului in care Attila a reusit sa se impuna drept carmuitor unic al hunilor este invaluita in mister, calitatile sale in materie nu pot fi puse la indoiala cu niciun chip: abil strateg, razboinic de temut, dotat cu o inteligenta deosebita si cu iscusinta aparte de a intui o serie intreaga de evenimente politico-sociale ale timpului sau, Attila nu ezita sa recurga la viclenie si sa profite de oportunitati atunci cand i se ivea ocazia.

Un exemplu elocvent in acest sens este constituit de expeditia incununata cu succes intreprinsa de huni in 441-443 e.n., in scopul invadarii Balcanilor, intr-un moment in care legiunile Imperiului Roman de Rasarit erau implicate in totalitate in conflictul impotriva persilor, lasand la discretia lui Attila vaste arii neaparate.

O alta oportunitate i se ivi teribilului conducator hun in anul 447, cand un cutremur devastator se abatu asupra Anatoliei: Attila profita de faptul ca intr-un astfel de moment tragic armata Bizantului lasa garda jos si patrunse cu trupele sale tot mai profund in continent, pana ce ajunse in apropierea zidurilor Constantinopolului.

Din pricina atacurilor sale fulgeratoare declansate in momentele cele mai neasteptate, anumite hrisoave ecleziastice ale vremii il supranumeau Biciul lui Dumnezeu – un soi de pedeapsa cumplita, ce se abatu in mod nemilos asupra populatiilor aflate sub dominatie romana, actionand asemenea unei palme usturatoare aplicate pe obrazul Romei.

 

Cum a fost posibil ca romanii sa fie umiliti de huni?

Incursiunile lui Attila in teritoriile romane surveneau in momente in care cetatile atacate sufereau de pe urma unor evenimente care nu aveau nici o legatura cu atacul in sine: seceta, foamete, epidemii, cutremure sau alte confruntari razboinice cu invadatorii.

Aceasta strategie era menita sa asigure o rezistenta mult mai subreda din partea locuitorilor si a ostilor romane, dar nu constituia unicul as in maneca lui Attila: romanii nu erau obisnuiti sa se confrunte cu arcasi iscusiti in masura sa trimita cu precizie sageti ucigatoare din goana calului si nici cu faptul ca fiecare calaret hun detinea abilitati in utilizarea unei largi palete de arme.

In timp ce romanii detineau efective specializate in anumite tipuri de actiuni: arcasi, sulitasi, arbaletisti sau cavaleristi inarmati cu spade si pumnale de pilda, hunii faceau de toate, fiecare razboinic fiind in masura sa traga cu arcul si cu arbaleta, sa lupte cu spada, cu pumnalul sau cu… biciul – o arma cu care romanii nu erau catusi de putin familiarizati pe campul de lupta, dar care se demonstra mult mai periculoasa decat si-au imaginat.

Calul, biciul si arcul erau pentru huni un fel de extensii ale propriului corp, deprinzandu-le modul de utilizare inca din frageda pruncie si imbunatatindu-si abilitatile corespunzatoare pe intreg parcursul vietii lor agitate.

Spada si pumnalul erau folosite in lupta de aproape, dar filozofia hunilor urmarea pivotul central al ideii ca nu trebuie sa descalece sau si mai rau, sa cada de pe cal, decat in situatii cu totul si cu totul deosebite, iar atunci, furia lor se impletea cu rusinea si croia cu nemiluita carari de sange in randurile adversarilor.

Gloria lui Attila fu cu atat mai rasunatoare, cu cat se impleti in mod spectaculos cu o serie intreaga de evenimente din viata sa privata, care-i asigurara o faima gigantica.

 

Attila: razboi, alcool si neveste cu nemiluita

Armata lui Attila era mult mai pestrita decat s-ar putea crede: alaturi de huni, efectivele de razboinici cuprindeau hoarde de nomazi, goti, alani, gepizi si chiar mici grupuri de franci si de luptatori cu origini germanice – o amestecatura care din motive necunoscute, alese sa slujeasca interesele acestui conducator de temut fara cracnire.

Conceptul de „o viata plina de excese” si cohorta sa de probleme erau necunoscute hunilor la vremea respectiva, dar tocmai acest patern putea fi asociat vietii de zi cu zi a lui Attila: hrisoavele din vechime mentioneaza ca atunci cand nu era la razboi, Attila bea pana ce nu se mai putea tine pe picioare (sau mai bine zis, in saua calului) si se imperechea cu o sarguinta iesita din comun, avand inscrise in palmares peste 300 de mariaje.

Visul sau cel mai indraznet in materie de viata intima fu insa dorinta de a se casatori cu printesa Honoria, sora imparatului roman Valentinian al III-lea – un aranjament care i-ar fi adus cu usurinta o zestre considerabila plus circa o jumatate din provinciile Imperiului Roman de Apus.

Ideea nu fu insa catusi de putin pe placul imparatului, astfel incat Honoria fu exilata din pricina ca i-ar fi scris direct lui Attila incurajandu-l in proiectele sale, accentuindu-se pe aceasta cale puternic tensiunile dintre romani si huni.

In anul 452 hunii invadara Italia, cucerind cu relativa usurinta mai multe cetati importante, ale caror forte erau deja profund incercate de o indelungata foamete si de molime cumplite, dar nu atacara Roma, atat din pricina proviziilor neindestulatoare pentru un asediu indelungat, cat si din teama de a nu se molipsi de ciuma.

Papa Leon isi adjudeca meritul deciziei lui Attila de a face cale intoarsa, sustinand ca l-a convins personal sa adopte o astfel de atitudine – isprava care intari mult autoritatea Bisericii Catolice la vremea respectiva, generand chiar o legenda potrivit careia Sfantul Pentru insusi i s-ar fi infatisat lui Attila intr-o viziune, trimitandu-l acasa si povatuindu-l sa-si construiasca o baie termala dupa modelul roman, daca doreste sa se inalte la standardele familiei imparatului, ceea ce Attila si facu, nadajduind inca sa obtina mana Honoriei.

Visul sau ramase insa doar o iluzie, intrucat intors acasa, Attila se consola curand in bratele unei splendide tinere cu cosite de aur, rapita din Galia dupa ce-i fu masacrata intreaga familie, si-i fu dat sa moara chiar in noaptea nuntii, de mana razbunatoare a proaspetei sale soate.

 

Bibliografie:

 

  1. Maenchen-Helfen, O. – „The World of the Huns. Studies in their History and Culture”, 1973;
  2. Bona, Istvan – „A hunok es nagykiralyaik”, 1993;
  3. Bona, Istvan – „Les Huns, le grand empire barbare d’Europe IVe-Ve siecles”, 2002;
  4. Kelly, Christopher – „Attila e la caduta di Roma”, 2009;
  5. Roberts, Wess – „Victory Secrets of Attila the Hun”, 2012.

 

 

(Visited 53 times, 1 visits today)