Domnitorii iscusiti din istoria neamului nostru au alternat din nefericire cu cei nepriceputi, parveniti si lipsiti de scrupule, tot astfel dupa cum cei ce s-au straduit sa preacinsteasca religia ortodoxa au alternat cu cei mai putin entuziasti la capitolul credinta.

Nu putini au fost cei ce „predicau bine”, dar nu respectau catusi de putin acele randuieli impuse credinciosilor de catre Biserica, nerefuzandu-si nici o placere, lux sau desfranare, in functie de slabiciunile si metehnele care le pigmentau caracterul.

 

Cat de religiosi erau domnitorii romani de odinioara?

Importanta faptelor marete ale unor domnitori romani straluciti nu poate fi negata sau minimalizata, dar chiar si in cazul unor figuri impozante ce au detinut sceptrul Tarii Romanesti sau al Moldovei in perioada medievala, se regasesc hrisoave ce dezvaluie anumite abateri de la morala crestina sau de la anumite reguli inscrise tocmai in pravilele ale caror valori etice si spirituale le sustineau cu tarie.

Teoria potrivit careia pana si domnitorii si voievozii au fost oameni macinati de indoieli, patimi si ispite, isi are radacinile adanc infipte in realitate, fara sa diminueze cu numic meritele celor ce au demonstrat virtute, dreptate, vrednicie si stralucita credinta in valorile morale propavaduite de religia crestin-ortodoxa de-a lungul vremurilor.

Cititi mai multe despre: CUM LUPTAU ROMANII IN EVUL MEDIU: TOP 10 CELE MAI IMPORTANTE BATALII ALE DOMNITORILOR ROMANI

 

Domnitori care utilizau blestemul si juramantul ca instrumente juridice 

Incepand inca din momentul dobandirii sceptrului, domnitorii si voievozii romani adoptau fara strop de ezitare, practica aplicarii juramantului religios si a blestemului traditional, deopotriva, utilizand cele doua elemente antagonistice pe post de instrumente juridice cu o eficienta remarcabila.

Intr-o perioada in care mediul cultural si social era marcat de percepte teologice, ecleziastice si spirituale puternic reprezentate in imaginarul colectiv, juramantul si blestemul se inscriau pe lista celor mai eficiente metode de control si impunere a autoritatii.

Pe de o parte,

forta juramantului consta in amenintarea si presiunea psihologica cu care apasa asupra juratorului ce risca sa-si piarda onoarea, sufletul si sa suporte consecintele in caz de sperjur”, dupa cum afirma Oana Rizescu in lucrarea sa intitulata „Juramant si Blestem in procedura judiciara din Tara Romaneasca pana la sfarsitul secolului al XVII-lea”.

Iar pe de alta parte, formularea blestemelor prin prisma abordarii ecleziastice sau laice, consemna in hrisoavele domnesti solemnitatea si ritualizarea angajamentelor asumate, ca act de limbaj ce tinea de mecanisme indelung verificate, potrivit carora omul se ingrijoreaza mai mult din pricina atragerii unei nenorociri decat fiindca i-ar putea fi compromisa onoarea.

Cel mai vechi si mai relevant document istoric integral in limba romana, perfect conservat si care demonstreaza utilizarea juramantului ca instrument juridic, este reprezentat de ravasul domnesc intocmit de catre Mihai Voievod Viteazul in anul 1600, adresat marelui vornic Dumitru, in vederea cercetarii unui abuz:

Deci sa cauti sa apuci pre Nica vistiiarul, sa-l juri pre ivanghelie, cum n-au pus el acel bir in Cordun, ce l-au fost pus crastatorii den seama. Deci de va jura cum nu l-au pus el acel bir, el sa-si tie ocina, iar de nu va jura, sa faceti carte acestui om, sa-si tie el a lui mosie”.

Dar cu mult inaintea acestui ravas, juramantul si blestemul erau intrebuintate in acest scop, numeroase astfel de documente fiind insa intocmite in elena sau in slavona, cu prime atestari regasite din vremea proceselor in cadrul carora boierii conjuratori, in calitate de martori, si/sau boierii desemnati drept judecatori, introduceau in discursurile lor forta invocarii divine si cumplitelor pedepse in caz de sperjur:

„…cine se va arata ca au jurat stramb, aceluia sa i se taie limba; asisderea si martorilor care vor jura stramb” – se consemneaza in pravila ritorului Lucaci, in textul slavon cu traducere romaneasca, dar si in partea scrisa integral in limba romana.

Citeste mai multe despre: TOP 10 DOMNITORI ROMANI DE CARE NU AI AUZIT NICIODATA

 

Frica de pacat a domnitorilor romani si faptele lor bune

Evlavia unora din cei mai insemnati domnitori si voievozi romani imbraca forme din cele mai variate, de la straduinta de a respecta postul, la inaltarea de rugaciuni si de la spovedania dinaintea propriului duhovnic, la ctitoria de salasuri sfinte, atat in tara cat si dincolo de hotarele acesteia.

Domnitorii de odinioara erau povatuiti in taina de catre calugari cu har, iar sfaturile acestora se bucurau de mare pretuire din partea conducatorilor tarii, asa dupa cum se desprinde din vechile hrisoave.

Stefan cel Mare a fost unul din cei mai atenti domnitori in ceea ce priveste coordonarea actiunilor sale politice cu indicatiile primite din partea duhovnicului si consilierului sau de incredere, calugarul Daniil Sihastrul, al carui indemn de a atribui izbanda lui Dumnezeu si esecul propriilor pacate, i-a marcat intreaga viata.

In Letopisetul Tarii Moldovei, intocmit de catre cronicarul Grigore Ureche, se atesta ctitorirea a 44 de biserici din porunca lui Stefan, initiative dublate cu donarea de odoare pretioase, post negru cu paine si apa si chiar… pelerinaj cu talpile goale in momente de rascruce.

Orice decizie insemnata a lui Stefan cel Mare era adoptata in urma sfatului tainic purtat cu duhovnicul sau, a carui identitate este destul de controversata in lumea istoricilor, intrucat in afara calugarului Daniil Sihastru, marele domnitor moldav se inchidea ore nesfarsit de lungi intr-o chilie, impreuna cu ierarhul Vasilie, episcopul Romanului, spre a despica firul in patru in legatura cu treburile tarii si cu viata personala, deopotriva.

Daca pe Daniil Sihastrul nu-l putem socoti cu deplina certitudine duhovnic al domnului si daca mitropolitului Teoctist ii putem doar presupune aceasta calitate, exista, totusi, un ierarh moldovean care a fost cu adevarat duhovnicul lui Stefan cel Mare. Este vorba despre Vasilie, episcopul Romanului”, scria istoricul Stefan Gorovei in lucrarea „1473 – Un an cheie al domniei lui Stefan cel Mare” (1979).

Constient fiind de responsabilitatea ce-i revenea in chestiunea mortii unui numar impresionant de oameni in timpul bataliilor – fie ei osteni proprii sau din trupele dusmane – Stefan isi simtea umerii apasati de un pacat cu imensa greutate, pe care nadajduia sa-l plateasca fie si macar in parte, prin fapte bune, evlavie si piosenie.

Si domnitori destoinici ai Tarii Romanesti s-au distins printr-un comportament similar, construind manastiri si biserici remarcabile, dispunand savarsirea de slujbe religioase insemnate in momente de restriste, daruind odoare pretioase lacasurilor de cult ortodoxe si adoptand decizii importante sub obladuirea duhovnicilor lor.

Cel mai cutremurator act de credinta mentionat in analele istoriei romanesti este legat de numele lui Constantin Brancoveanu, domn cumpatat, intelept si evlavios, martir care a indurat suplicii fara numar din partea turcilor, fiindu-i executati dinaintea ochilor cei patru fii si ginerele, Enache Vacarescu, pentru refuzul de a trece la mahomedanism si inscriind in analele istoriei o fraza devenita celebra:

Fiti viteji, fetii mei! Am pierdut tot ce-am avut, macar sufletele sa ni le mantuim.

Istoricii consemneaza insa un amanunt deosebit de interesant legat de acest episod dramatic, a carui importanta a fost trecuta cu vederea de catre carturari, dar care a contribuit fara indoiala la un deznodamant cumplit pentru familia Brancovenilor: chiar in ajunul zilei de Sf. Marie, pe 14 august 1714, Constantin Brancoveanu l-a blastamat pe vizir, pe Sultan si umbra lui Alah pe pamant, ceea ce trebuie sa fi provocat o furie nemarginita in randurile paganilor – la fel de sensibili la blesteme dupa cum se pare, precum „ghiaurii”.

Citeste mai multe despre: TOP 10 MORTI BIZARE ALE DOMNITORILOR ROMANI: ASASINATE, URZELI, COMPLOTURI BOIERESTI

 

Domnitori care au ignorat pravilele bisericesti

Tarile Romane au avut si domnitori care au ignorat cu desavarsire pravilele bisericesti locale, fie pentru ca au fost inscaunati de turci vanzandu-se acestora, fie pentru ca pur si simplu socoteau ca religia reprezinta un apanaj al prostimii, cu reguli valabile doar pentru altii, nu si pentru detinatorul sceptrului.

Domnitori aprigi la manie, domnitori desfranati, robi ai opiumului si opulentei, domnitori nedrepti, violenti, siluitori, cruzi, avari, mincinosi, tradatori, lasi sau neispraviti si chiar carcaterizati de toate acestea la un loc, s-au perindat pentru vremuri mai lungi sau mai scurte pe tronul Munteniei sau al Moldovei, indeosebi in perioada cand acest privilegiu constituia doar o chestiune de bani.

Exista insa si teorii potrivit carora Vlad Tepes ar fi utilizat cruzimea pentru a-si inspaimanta dusmanii, dar si cele care sustin ca-i facea pur si simplu placere sa aplice pedepse infioratoare celor ce indrazneau sa se abata de la voia sa.

Despre Mihnea cel Rau se spunea ca siluia nevestele si fiicele boierilor dinaintea ochilor lor nu neaparat pentru a-i pedepsi, ci mai degraba pentru a-si satisface o dorinta perversa care-i permitea in acelasi timp sa-si umileasca nespus potrivnicii.

Alexandru Lapusneanu si Nicolae Mavrocordat erau dependenti de opiacee, in timp ce Radu cel Frumos si Petru Cercel au fost renumiti pentru inclinatiile lor homosexuale, iar Ilias Rares preacurvea fara jena cu barbati si femei, deopotriva.

Toate acestea reprezentau pacate mari intr-o epoca in care randuielile bisericesti ar fi trebuit sa se bucure, cel putin in teorie, de mare pretuire din partea conducatorilor tarii – cei carora le revenea sarcina de a constitui un bun exemplu atat pentru boieri cat si pentru oamenii de rand.

Totusi, bogatia, luxul, metehnele, nepasarea si indolenta ii indepartau cu usurinta de la randuielile pe care ar fi trebuit sa le respecte, indemnandu-i sa-si petreaca mai degraba viata in huzur decat sa reflecte asupra treburilor tarii si indemnurilor din sfintele scripturi.

Intr-o oarecare masura, aceste aspecte ar putea fi considerate valabile si in vremurile moderne, atata vreme cat Stefan cel Mare sau Constantin Brancoveanu s-ar rasuci in mormant, vazand cum turcii isi inalta cu usurinta moschee pe pamant romanesc, in timp ce ideea de a semna un acord de reciprocitate ar fi socotita de-a dreptul o absurditate. 

Ca o concluzie la cele de mai sus, s-ar putea spune ca dintr-o anumita perspectiva, ideea de reintroducere a pecetei juramantului religios si a blestemului traditional nu ar fi tocmai de lepadat, in speranta ca formularea acestora ar trezi sentimente nobile in adancul fiintei celor ce le rostesc.

Citeste mai multe despre: PATIMILE ROMANILOR DIN EVUL MEDIU: BAUTURA, DROGURILE, JOCURI DE NOROC, BOLI VENERICE

 

 

 

Bibliografie:

  1. Cront, Gheorghe – „Institutii medievale romanesti. Infratirea de mosie. Juratorii”, 1969;
  2. Ton, Iosif – „Credinta adevarata”, 1988;
  3. Razachevici, Constantin – „Cronologia critica a domnilor din Tara Romaneasca si Moldova: Secolele XIV-XVI”, 2001;
  4. Ciobanu, Tiberiu – „Voievozi si domnitori romani”, 2006.

 

 

 

 

Author Details

Fire optimista si tenace, sensibila si puternica, osciland intre lumini si umbre, calatoresc pe drumuri nebatute de altii, cu indrazneala, dar si cu sovaiala copilareasca, ratacindu-ma si regasind drumul bun prin hatisurile vietii, nazuind mereu la mai bine si mai frumos, asemenea oricarui perfectionist constient ca perfectiunea nu se poate atinge vreodata

(Visited 186 times, 1 visits today)