Calul in povestile lumii

Exista o credinta, inradacinata, se pare, in memoria tuturor popoarelor, potrivit careia, la origine, calul tasneste, galopand ca sangele in vine, din bezna adancurilor htoniene, fie din maruntaiele pamantului, fie din adancurile marii. Fiu al noptii si al misterului, acest cal arhetipal este purtatorul deopotriva al vietii si al mortii, fiind legat atat de focul ce nimiceste si triumfa, cat si de apa ce hraneste si inneaca. Multiplicitatea intelusurilor lui simbolice decurge din semnificatia complexa a marilor figuri lunare, in care imaginatia asociaza, prin analogie, glia in rolul ei de Mama, luna ce-o lumineaza, apele si sexualitatea, visul si divinatia, vegetatia si periodica ei reinnoire.

Calul in povestile lumiiIata de ce psihanalistii au facut din cal simbolul inconstientului sau al psihismului neuman, arhetip apropiat de cel al Mamei ca memorie a lumii, sau de acela al timpului, de vreme ce se leaga de marile ceasornice naturale, ori de cel al dorintei nestavilite. Dar noptii ii urmeaza ziua si se intampla ca, urmand acest proces, calul sa-si paraseasca orginile intunecate, inaltandu-se pana la ceruri, in plina lumina. El apare intr-un alb vesmant si inceteaza sa mai fie lunar si htonian, devenind in lumea zeilor buni si a eroilor, uranian sau solar: lucru ce largeste si mai mult sfera inlesurilor lui simbolice.

Acest cal alb ceresc reprezinta instinctul stapanit, strunit, sublimat: el este potrivit noii etici, cea mai nobila cucerire a omului. Dar nu exista cuceriri vesnice si, in pofida acestei imagini luminoase, calul intunecimilor isi urmeaza neclintit, in strafundurile fiintei noastre, galopul infernal; el este cand benefic, cand malefic. Asta deoarece calul nu este un animal ca toate celelalte. El este vehicul, el este corabie si destinul lui este deci inseparabil de cel al omului. Intre om si cal intervine dialectica specifica – sursa de impacare sau de conflicte – a psihicului si a mentalului. Sub soarele amiezii, purtat de navalnica-i goana, calul galopeaza orbeste, iar calaretul, cu ochii mari deschisi, ii alunga spaimele si il indreapta spre tinta pe care si-a propus-o; dar noaptea, cand, la randu-i, calaretul este orb, calul poate deveni calauza clarvazatoare si atunci el conduce, caci el singur poate trece nepedepsit pragul misterului inaccesibil ratiunii. Daca s-ar isca vreun conflict intre ei, cursa lor ar duce la nebunie si moarte; dimpotriva, duce la triumf, daca intre ei este armonie. 

Traditiile, riturile, miturile, povestile si poemele in care este evocat calul nu fac decat sa exprime nenumaratele posibilitati ale aestui joc subtil.

Calul ca animal al intuneriului si al puterilor magice

Calul ca animal al intuneriului si al puterilor magice

Stepa Asiei centrale, pamant al calaretilor si al samanilor, a pastrat in traditiile si literatura sa imaginea calului htonian, ale carui puteri misterioase vin sa le continue pe cele ale omului din punctul in care acestea inceteaza – in pragul mortii.  Clarvazator, obisnuit cu bezna, calul isi exercita functiile de calauza si de mijlocitor, altfel spus, de animal psihopomp.

Epopeea kirghiza a lui Er-Tostuk este in aceasta privinta semnificativa. Ca sa-si redobandeasca sufletul furat de un magician, Tostuk, desi este erou, trebuie sa renunte intrucatva la propria-i personalitate si sa le lase pe seama puterilor supranaturale ale calului fermecat Ceal-Kuiruk, care-i va ingadui sa ajunga pe taramul de sub pamant si sa-i evite capcanele. Calul, un soi de Bayard asiatic, intelege si vorbeste ca un om si chiar de la inceputul cursei lor fantastice el isi previne stapanul asupra rasturnarii de puteri care trebuie sa se produca: ” Esti lat in piept, dar este ingust la minte; la nimic nu chibzuiesti. Tu nu vezi ce vad eu si nu stii ce stiu eu … Ai curaj, dar n-ai intelepciune. Dar eu pot sa merg in apele adanci” rezuma calul expunandu-si in mod admirabil puterile.

Dar Ceal-Kuruk, care apartine deopotriva celor doua lumi, nu poate trece de la una la cealalta decat cu pretul unor chinuri cumplite si, ori de cate ori situatia o impune, el ii cere calaretului sa-i smulga din trup, cu lovituri de bici, bucati de carne pentru a face sa-i sporeasca puterile; aceasta imagine fiind simbolica pentru ca la fiecare trecere are loc un proces initiatic.

Simpla lectura a acestei epopei ingaduie patrunderea intelesului adanc al anumitor traditii samanice. Astfel, la majoritatea popoarelor altaice, saua si calul celui mort sunt asezate langa cadavru, spre a asigura raposatului ultima calatorie. La buriati, calul unui om bolnav – despre care se crede ca si-a pierdut temporar sufletul – este legat langa patul stapanului sau ca sa vesteasca reintoarcerea sufletului acestuia, caci in momentul acela el incepe sa tremure. Daca se intampla sa moara un saman, trupul lui este intins pe cioltar, sub cap i se asterne saua, in chip de perna, iar in maini i se pun fraiele. Omul calatoreste impreuna cu animalul sau in moarte, iar sufletele celor doi sunt legate pe tot parcursul vietii.

Omul transformat in cal: posedatul si initiatulLa beltiri, calul celui mort este sacrificat pentru ca sufletul lui sa-l calauzeasca pe cel al raposatului, si este semnificativ faptul ca, apoi, carnea lui este data cainilor si pasarilor, animale psihopompe si ele, familiare celor doua lumi transcendente, taramul de sub pamant si cerul. Sacrificarea calului pentru stapanul defunct este atat de obisnuita incat a fost considerata drept unul dintre elementele constitutive dupa care pot fi recunoscute civilizatiile primitive ale Asiei. Acest sacrificiu este atestat la multe popoare indo-europene si chiar si la vechile popoare mediteraneene: in Iliada, Ahile jertfeste patru iepe pe rugul funerar al lui Patrocle, prietenul lui fara de prihana, iar ele il vor calauzi pe raposat in imparatia lui Hades. Prin aceea ca este clarvazator si cunoaste lumea cealalta, calul joaca un foarte mare rol in ceremoniile samanice.

Spiritul benefic al samanului altaic, care-l insoteste pe acesta in calatoriile lui divinatorii, are ochi de cal, ce-i ingaduie sa vada la distanta de treizeci de zile de mers. El vegheaza astfel asupra vietii oamenilor si-l instiinteaza despre ea pe zeul suprem. Majoritatea accesoriilor transei samanice au legatura cu calul. Astfel, toba rituala a carei bataie ritmica starneste si intretine criza, este, cel mai adesea, din piele de cal sau de cerb. Iakutii si alte popoare o numesc chiar “calul samanului”. In sfarsit, ca sa mearga in lumea cealalta, samanii se slujesc adeseori de un toiag in forma de cap de cap, numit toiagul-cal, de care se foloseste ca de un cal adevarat, ceea ce aminteste de matura vrajitoarelor.

Omul transformat in cal: posedatul si initiatul

Locul important pe care-l ocupa calul in riturile extatice ale samanilor ne obliga sa examinam rolul acestui animal in practicile dionisiace si, in general, in riturile legate de posedare si de initiere. De la inceput, se impune o constatare: in voudou-ul haitian si african, in zar-ul abisinian ca si in stravechile mistere din Asia Mica, rasturnarea de roluri dintre cal si calaret, schitata mai sus, se prelungeste pana la ultimele ei consecinte. In toate aceste traditii, omul, adica posedatul, devine el insusi cal, spre a fi calarit de un duh.

Posedatilor din voudou li se spune chiar, atat in Haiti cat si in Africa sau Brazilia, “caii duhurilor loa”. La fel se intampla si in Abisinia unde, in momentul dansului colectiv al posedatilor (numit Wadadja), posedatul se identifica el insusi cu propriu-i zar, nemaifiind decat calul acestuia si supunandu-i-se asa cum un cadavru se supune tuturor capriciilor unui duh. Acelasi ritual, cu aceiasi termeni, era practicat in Egipt la inceputul secolului.

caiiPracticile dionisiace din Asia Mica nu fac nici ele exceptie de la aceasta adevarata regula. Despre adeptii misterelor se spunea ca sunt calariti de zei. In preajma lui Dionysos, marele maestru al practicilor extatice, apar nenumarate figuri hipomorfe: astfel, Silenii si Satirii, tovarasi ai Menadelor in alaiul dionisiac, sunt oameni-cai, aidoma Centaurilor, pe care zeul i-a imbatat starnind astfel lupta dintre ei si Herakles. Eroinele traditiilor legendare cu privire la orgiile bahice, poarta nume in a caror componenta intra extrem de frecvent elementul “hippo” sau epitete care amintesc calitatile calului (H. Jeanmaire). Intelegem astfel de ce, in traditiile chineze antie, neofitii erau numit la initierea lor, manji. La randu-le, initiatorilor sau propovaduitorilor de noi invataturi li se spunea negustori de cai.

Cand se organiza o adunare initiatica, mai mult sau mai putin secreta, se spunea ca se slobozesc caii. Daca s-a facut din cal simbolul componentelor animale ale omului, aceasta se datoreaza mai ales calitatii instinctului sau, care-l face sa treaca drept clarvazator. Bidiviul si calaretul sunt intim legati. Calul il invata pe om, cu alte cuvinte. Intuitia lumineaza ratiunea. Calul lamureste tainele, el merge drept la tinta. In masura in care mana calaretului il conduce pe o cale gresita, el descopera umbrele, fantomele, dar el poate oricand deveni un aliat al demonului.

Initierea cavalereasca a Occidentului medieval prezinta si ea analogii cu intreaga simbolistica a calului, animal care insoteste cautarea spirituala. Prototipul ei este intrucatva lupta pe care Belerofon, calare pe Pegas, o poarta impotriva Himerei.

calSi astfel, dupa ce a fost considerat ca un animal psihopomp si clarvazator, calul se tranforma in Posedat, in adeptul misterelor divine, care renunta la propria-i personalitate pentru ca, prin el, sa se manifeste o alta, a unui spirit superior; aceasta functie pasiva este indicata in dublul sens al cuvantului incalecare (actiune si rezultat). Trebuie atunci remarcat ca nu toti locuitorii panteonului voudou care calaresc pe posedat sunt spirite infernale.

Multi dintre ei sunt loa albi, cei mai importanti, spirite ceresti, uraniene. Calul, simbol htonian, ajunge astfel la cea mai inalta valoare a sa, in care cele doua planuri, cel de deasupra si cel de dedesubt, se manifesta deopotriva prin mijlocirea lui. Astfel, calul capata semnificatie cosmica. Acest simbolism se intalneste cu cel al sacrificiului vedic al calului, Ashvamedha, ritual cu caracter esentialmente cosmogonic, sublinia Mircea Eliade: calul este aici identificat cu Cosmosul, iar sacrificarea lui simbolizeaza – adica reproduce – actul creatiei.

Anumite figuri din mitologia greaca, printre care si aceea a Pegasului, reprezinta, la randul lor, nu contopirea celor doua planuri, superior si inferior, ci sublimarea, trecerea de la unul la celalalt. Pegas ii duce trasnetul lui Zeus, este deci un cal ceresc, originea lui este totusi htoniana, de vreme ce el s-a nascut fie din iubirea lui Poseidon si Gorgona, fie din Glia fecundata de sangele Gorgonei. Se poate asadar spune ca el reprezinta sublimarea instinctului, si pe inteleptul initiat, si nu pe magician ori posedat.

 

(Visited 77 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *