Istoria antica sta drept marturie pentru glorioasa armata romana de odinioara, intr-o perioada in care unul din cele mai stralucitoare Imperii domina harta lumii cu impunatoarele sale proiecte de expansiune si triumf: Imperiul Roman.

Disciplinate si organizate pana in cel mai mic detaliu, efectivele armatei romane au repurtat victorii in mai toate colturile Batranului Continent, Asiei Estice si Centrale si Africii de Nord, demonstrand o capacitate impresionanta de adaptare la conditii din cele mai variate si o optima gestiune  din punct de vedere logistic, deopotriva.

Nu in ultimul rand, abilitatile oratorice, politice si diplomatice ale liderilor romani au facut astfel incat majoritatea campaniilor militare initiate sa dobandesca justificari din cele mai variate, astfel incat sa para ca „ceilalti au inceput” si ca actiunile armatei Romei constituiau de fapt „reactii indreptatite la provocari iminente”.

Acest lucru motiva din plin intregul sistem, asigurandu-i o viteza in plus, mai cu seama in conditiile in care componenta psihologica in astfel de momente influenta in mod considerabil ambele tabere.

 

Tacticile romane adoptate pe campul de lupta

 

Chiar si tacticile adoptate de romani pe campul de lupta imprumutau aceasta amprenta a „reactiei la o provocare”, materializandu-se in valuri de atac lansate dupa ce imanicul facea prima sa miscare.

Optand pentru o astfel de varianta, romanii aveau posibilitatea sa raspunda in modul cel mai adecvat la tipul de atac initiat de adversari, observandu-le cu atentie stategiile de lupta si adaptandu-se pe data la formula specifica a acestora.

In alta ordine de idei, avand in vedere ca romanii purtau in general razboaie de cucerire, isi concentrau de regula fortele in scopul asedierii capitalei statului invadat, stiind foarte bine ca odata indeplinit acest obiectiv, restul teritoriului ravnit devenea usor de adjudecat.

Nu putine erau insa nici actiunile intreprinse in vederea reprimari anumitor rebeliuni, cele cu scop punitiv sau ca raspuns la orice initiativa externa de a penetra hotarele proprii, creionate de Imparat pe harta lumii – toate sub semnul aceleiasi lozinci cu valoare de postulat: „ei au inceput”…

Cititi mai multe dsspre Cum au fost oprite legiunile romane in Siria

 

Secretele eficientei si pricipiile de baza

Cronicarii, istoricii si analistii de specialitate nu au prididit in a remarca, secol dupa secol, impresionanta eficienta a armatei romane, dezvaluind cateva principii, pe cat de simple pe atat de pretioase, care se aflau la baza rezultatelor remarcabile inregistrate de aceasta magnifica forta militara in mai toate planurile.

Secretele unor asemenea performante isi au originia in capacitatea demonstrata initial, de catre primele efective armate romane, de a imita si a imbunatati in acelasi timp, metodele de lupta ale civilizatiilor cu traditie razboinica, cum ar fi de pilda etruscii, elenii sau mesopotamienii.

Pe masura ce au evoluat in plan politic si socio-economic, romanii nu au precupetit niciun efort in vederea stimularii inventivitatii, creativitatii si adaptabilitatii – trei nestemate zavorate cu mare grija in sipetul celor mai fierbinti deziderate menite sa le guverneze planurile de dezvoltare, de construire a unei marete natiuni.

Se pare ca inovatia, initiativa si spiritul de supravietuire i-au ajutat intr-o maniera remarcabila sa-si atinga obiectivul, transformandu-i intr-una din cele mai impozante forte ale intregii noastre istorii, nu numai in perioada unanim recunoscuta sub termenul generic de „antichitate”.

 

Organizare si logistica specifica

Romanii fost cei dintai care au remarcat ca pe campul de lupta, flexibilitatea e la fel de importanta ca si rezistenta, motiv pentru care au organizat unitati tactice alcatuite din 100 de soldati – centuriile.

Istoricul roman Polybus mentiona in lucrarile sale ca initial, o centurie ar fi avut doar 60 de soldati si ca ulterior ar fi fost suplimentata pana la o suta, descriind modul in care doua centurii formau un manipul si zece manipuli formau o legiune.

In momentul in care se lansau pregatirile de razboi, romanii decideau implicarea in lupta a doua legiuni, insotite de cavalerie si trupe auxiliare, la fel de bine distribuite pe flancuri – o formula menita sa intareasca efectivele dar si sa execute cu o mobilitate iesita din comun, manevre din cele mai variate.

Tocmai aceasta disponibilitate iesita din comun pentru a schimba formatiunea de lupta intr-un interval extrem de scurt constituia cheia efientizarii maxime a contraatacurilor personalizate, in functie de specificul tacticilor de lupta adoptate de inamic – o caracteristica inovativa de exceptie pentru acea perioada.

In plus, arsenalul de care dispuneau efectivele romanilor erau cu adevarat impresionant – pornind de la armele clasice utilizate cu precadere in lupta corp la corp sau la distanta si pana la masinariile de razboi destinate celor mai dificile operatiuni de asediere si atac, care de lupta si cai antrenati special sa reziste timp indelungat unor actiuni ofensive cu adevarat epuizante.

 

Solutii bizare cu rezultate stralucitoare

Generalul si omul politic roman Gaius Marius (157 i.e.n. – 86 i.e.n.) a fost unul din cei mai inventivi consuli ai Romei – un prolific generator de solutii din cele mai bizare la probleme reale, cu rezultate stralucitoare, dupa cum afirma, mai in gluma, mai in serios, Adrian Keith Goldsworthy in lucrarea sa intitulata „The Complete Roman Army” (2011).

Este vorba despre o initiativa cu adevarat surprinzatoare, vizand reforma armatei din anul 107 i.e.n. – proces in cadrul caruia Gaius Marius a decis sa inroleze saracimea de la periferiile celor mai importante orase pe cheltuiala sa, alcatuind astfel una din cele mai temute forte de lupta ale Imperiului – o gaselnita cu adevarat demna de toata stima, in conditiile in care pana la momentul respectiv, soldatii romani erau in exclusivitate cetateni ce efectuau serviciul militar pe propria lor cheltuiala.

Astfel, oamenii fara capatai si lipsiti complet de resurse pentru a-si duce traiul de pe o zi pe alta, s-au trezit peste noapte cu un rost in viata, cu echipament militar complet si cu o solda frumusica la chimir, motiv pentru care armata romana s-a imbogatit rapid cu efective de voluntari incantati sa capete o pozitie stimabila in societate.

Aceasta masura s-a aflat la temelia formarii armatei profesioniste a Romei, in cadrul careia un legionar era platit de regula cu circa 225 de dinari ca solda in vremea domniei lui Iulius Caesar, pentru ca sa sporeasca treptat, pana la suma de 300 de dinari, in vremea domniei Imparatului Domitian.

 

Antrenamentele de lupta – similare unor confruntari reale

Seriozitatea cu care se antrenau soldatii romani era atat de elevata incat nu de putine ori, anumiti executanti isi pierdeau viata – in ciuda faptului ca existau criterii severe pentru recrutarea lor  – doar pentru erau simulate situatii reale de pe campul de lupta.

Tanarul reclut trebuie sa aibe o privire agera, o tinuta mandra, pieptul lat, umeri musculosi, degete lungi si brate puternice, talie ingusta si gambe fibroase”, descria Publius Renatus Vegetius criteriile de selectare a soldatilor romani, in lucrarea sa numita „De Re Militari” („Epitoma rei militaris” sau  „Arta Razboiului”).

Cei mai apreciati soldati proveneau din mediul rural, intrucat erau familiarizati cu truda indelungata, asadar rezistau mai bine la efort, erau mai vanjosi si nu in ultimul rand… nu se plangeau, indiferent de conditiile in care erau indemnati sa lupte.

Severitatea exercitiilor de lupta era imprumutata din arenele gladiatorilor profesionisti, astfel incat asprimea tratamentului nu cunostea margini, implicand marsuri fortate fara sfarsit si exercitii cu arme mult mai grele si mai masive decat cele utilizate in mod normal pe campul de lupta, pentru a li se spori fortele si darzenia si a-i cali treptat spre a rezista cat mai mult intr-o crancena confruntare cu un dusman letal.

Orice soldat roman se lupta pe viata si pe moarte la antrenamente, exact ca intr-o batalie autentica in care formatiile de lupta sunt perfect omogene, fara sa cunoasca spaima sau oboseala, deznadejdea sau dorinta de a da bir cu fugitii, cum se intampla adeseori in taberele inamicilor lor”, remarca Iosephus Flavius in lucrarile sale dedicate descrierii comportamentului armatei romane pe durata desfasurarii Primului Razboi Evreo-Roman din primul secol al erei noastre.

 

„Sacramentum” – juramantul soldatilor romani

Odata confirmat oficial ca soldat al armatei romane, recrutul trebuia sa depuna un juramant solemn, in cadrul caruia se angaja sa respecte fara cracnire conditiile impuse de noul sau statut si sa execute intocmai ordinele primite de la superiori.

Juramantul intra in istorie sub denumirea de „Sacramentum”, incluzand obligatiile specifice militare, de la angajamentul fiecarui soldat de indeplinire a sarcinilor impuse si pana la declararea tuturor activitatilor desfasurate chiar si pe timp de pace – detaliile fiind notate in evidentele speciale ale scribilor insarcinati cu aceasta indeletnicire.

Incalcarea regulilor atragea pedepse aspre si chiar moartea, in functie de gravitatea abaterii: daca un soldat adormea de pilda pe durata orelor in care era insarcinat sa stea de straja, era ucis cu pietre de catre proprii sai camarazi la ordinul tribunului – motiv pentru care comportamentul santinelelor romane era cu adevarat ireprosabil, eliminand din start posibilitatea ca ostile sa fie surprinse pe picior gresit pe timp de noapte.

Soldatii care in valtoarea luptei isi rataceau scutul sau armele, erau atat de terorizati de perspectiva umilintelor la care urmau sa fie supusi incat se avantau cu disperare din nou la atac, nadajduind cu ardoare sa-si recupereze elementele de echipament pierdute”, scria istoricul antic grec Polybius (208 i.e.n. – 120 i.e.n.).

 Nu in ultimul rand, furtul, minciuna, inselatoria sau lasitatea erau platite cu pretul vietii – pedeapsa cu moartea fiind aplicata fara drept de apel si in caz de dezertare sau nerespectare a ordinelor superiorilor.

Astfel de reguli aspre impuneau o disciplina de fier, care a garantat secole de-a randul ordinea perfecta in randurile armatei romane, atragand admiratia tuturor popoarelor lumii antice si castigand o aura aparte de invincibilitate.

 

 

Bibliografie:

  1. Roth, Jonathan, Roth, Jonathan P. – „The Logistic of the Roman Army at War: 264 B.C. – A.D. 235”, 1999;
  2. Cascarino, Giuseppe – „L’esercito romano: Da Augusto ai Severi”, 2007;
  3. Southern, Pat – „The Roman Army: A Social and Institutional History”, 2007;
  4. Goldsworthy, Adrian Keith – „The Complete Roman Army”, 2011;
  5. Rocco, Marco – „L’esercito romano tardoantico: persistenze e cesure dai Severi a Teodosio I”, 2012;
  6. Breeze, David J. – „The Roman Army”, 2016.

 

 

 

(Visited 42 times, 1 visits today)