Imperiul Otoman a fost o adevarata forta a Evului Mediu. A cunoscut o indelungata perioada de inflorire si expansionism, reusind sa inglobeze treptat, pana spre inceputul secolului al XVII-lea, 32 de provincii, alaturi de alte state vasale, pe trei continente ale lumii: Africa, Asia si Europa.

 

Cum s-a nascut Imperiul Otoman al lui Osman I?

Documentele istorice dezvaluie o serie intreaga de aspecte interesante cu privire la modul in care aparent inofensivul stat islamic sunnit, din regiunea nord-vestica a podisului Anatolian, fondat de catre turcii oghuzi ai lui Osman I in 1299, a reusit sa se inscrie pe o curba ascendenta ca mare putere a lumii, punandu-si la punct o armata cu adevarat impresionanta.

Cuceritorii si mostenitorii in acelasi timp ai marelui bastion roman din Constantinopol, turcii erau invaluiti initial intr-o aura de mister pentru multe popoare ale globului, existenta lor fiind asociata unui nesfarsit sir de legende si creatii epice provenite din teritoriile triburilor nomade mongole, care au strabatut lumea pana in cele mai indepartate colturi ale sale.

Osman insusi, neavand nici strop de sange nobil in vine, intruchipa figura unui erou legendar, aparut din ca din neant, pentru a pune temeliile unei epoci noi, gratie calitatilor sale de lider si razboinic, deopotriva.

Micul sau nucleu de adepti il sustinura in misiuni-fulger de atac, organizate indeosebi cu formatiuni de cavalerie usoara – raiduri de pe urma carora Osman reusi sa cucereasca rapid o serie de castele aflate la hotarele teritoriilor sale, dar si cateva asezari importante, pe care le anexa la iuteala, plamadind astfel un mic dar compact regat independent.

 

Spinul veninos din coasta estica a Imperiului Roman

Osman stia insa ca aceste cuceriri obtinute cu o relativa usurinta – intrucat obiectivele atacate, luate prin sursprindere, nu opusesera o rezistenta prea mare – s-ar putea transforma la fel de rapid in realizari efemere daca nu isi punea la punct o armata bine organizata, disciplinata si dotata cu toate cele de trebuinta pentru a face fata unor confruntari mult mai acerbe.

Regatul sau era amplasat intr-o pozitie relativ precara, chiar la frontiera cu Imperiul Roman de Rasarit (Bizantul), pentru care focurile de artificii ale cuceririlor turcesti reprezentau actiuni cat se poate de sacaitoare, amenintand penetrarea in teritoriile dominate de romani.

Osman profita din plin de cele doua avantaje de care dispunea la momentul respectiv – cutezanta si popularitatea in randurile musulmanilor din zona – pentru a lovi cu furie platosa rasariteana a Bizantului, adjudecandu-si o victorie rasunatoare la Bapheus, in 1301, impotriva ostilor conduse de George Mouzalon.

Evenimentul se demonstra devastator pentru bizantini, controlul acestora asupra Bitiniei fiind spulberat cu desavarsire de catre turci, declansand in acelasi timp un veritabil exod de crestini din zona respectiva catre centrul Imperiului Roman.

Valul refugiatilor lasa in urma teritorii vaste la dispozitia lui Osman, care nu ezita sa si le insuseasca treptat, pana in 1337, cand cuceri si ultimul avampost al bizantinilor din zona: Nicomedia.

 

Cum sa folosesti religia ca arma de cucerire?

Un alt aspect surprinzator ce racaterizeaza procesul de dezvoltare al noului stat otoman dupa moartea lui Osman I, este reprezentat de complexitatea si dinamismul unei evolutii „necontaminate” de asa-numitele „razboaie sfinte” – faimoasele dar si cutremuratoarele cruciade medievale care au flagelat istoria in epoca respectiva, cauzand mii si mii de victime.

 

Islamismul traditional al zonei era insotit de samanismul pagan turcesc – cultura presarata lejer cu elemente crestine, dar si cu asceti musulmani – un amestec ce a generat alcatuirea de fratii care au populat zonele rurale de la marginea rasariteana a Bizantului, dar si aparitia unor lideri dervis, religiosi si militari, deopotriva, ale caror decizii cu valoare de postulat, erau impuse fara cracnire intregii populatii.

Politica oficiala otomana reflecta din plin situatia interna, iar organizarea sociala se suprapunea celei armate, intrucat supusii erau in mod implicit impartiti in clase militare.

 

Planificari dupa modelul armatei antice a romanilor

Contrastand puternic cu modelul feudal de organizare si planificare a atacurilor militare, otomanii adoptara un stil de construire a propriei structuri armate asemanator vechilor scheme ale romanilor, luand in serios perspectiva unei ascensiuni fara precedent si punerea la punct a unor proiecte de expansiune bazate pe un lung sir de campanii militare planificate pana in cele mai mici detalii.

Originalitatea metodei lor de organizare corespundea actiunilor militare intreprinse in trecut de catre marii imparati romani, care nu ezitau sa se consulte cu comandantii experimentati in lupte si cu veteranii ce luasera parte la conflicte anteriuoare, acumuland cunostinte si abilitati din cele mai variate.

In plus, generalii otomani dedicau o buna parte din timpul lor consultarii documentelor de razboi din vremuri de mult apuse, pentru a aplica tactici de lupta ce se demonstrasera eficiente si nu in ultimul rand, pentru a nu repeta erorile celor mai putin inspirati comandanti de osti din trecut.

Urmatorul pas era reprezentat de acumularea de resurse in depozite speciale – hrana, armament si orice altceva putea fi de real folos pe timp de razboi, mizand in acelasi timp si pe completarea acestor rezerve cu produse dobandite „din mers”, de-a lungul traseului pe care urmau sa se deplaseze catre obiectivul vizat.

Cercetasii patrundeau in teritoriile jinduite si marcau rutele cele mai potrivite pentru a fi strabatute de trupele otomane, podurile, cursurile de apa si pozitiile care ar fi putut deveni strategice pe masura inaintarii in zonele adversarilor lor.

Mai mult decat atat: otomanii nu ezitau sa repare si sa imbunatateasca ei insisi drumurile care le-ar fi fost de folos, crand in acest mod un veritabil sistem de infrastructura adecvat propriilor interese militare ulterioare, in vederea obtinerii unor conditii optime pentru sustinerea efectivelor lor aflate in mars.

 

Disciplina de fier si supunere oarba

Succesul campaniilor militare otomane nu s-a datorat insa numai masurilor meticuloase de planificare, ci si unor calitati care au cantarit greu in balanta fortelor pe campul de lupta: disciplina de fier si supunerea oarba.

In contrast puternic cu adversarii lor europeni, soldatii otomani demonstrau un respect nemarginit pentru superiori – fiecare din ei cunoscandu-si locul, rolul si sarcinile – manifestand o supunere oarba fata de acestia si o capacitate rara de sacrificiu in situatiile in care li se cerea asa ceva.

Obisnuiti cu hrana frugala si cu conditii aspre de viata, atat soldatii infanteristi (ienicerii) cat si ofiterii acestora se multumeau cu putin, nefacand diferenta de rang social sau de pozitie ierarhica, dar acordand concomitent o atentie speciala masurilor de igienizare corespunzatoare in taberele lor si celor vizand interzicerea consumului de alcool.

Dar cea mai interesanta caracteristica a taberelor militare otomane – cu totul si cu totul iesita din comun in contextul preparativelor militare, era… silentiozitatea acestora: nimeni nu vorbea fara rost, nimeni nu se agita printre corturi fara un scop bine definit, nimeni nu irosea energie si resurse de niciun fel.

Linistea care se asternea peste trupele cazate in tabara era intrerupta mai mult de sunetele curatatului de arme si al treburilor organizatorice decat de conversatii – lucru menit sa nu atraga atentia asupra lor si sa creeze neavizatilor iluzia unei patrunderi aparent pacifice in teritoriile respective.

Aceasta stranie silentiozitate a fost remarcata de o serie intreaga de observatori europeni, care au relatat ulterior in scrierile lor despre specificitatea carcateristicii corespunzatoare pentru trupele otomane in contrast cu fortele militare ale adversarilor lor.

 

Spahii – cavaleristii de elita ai sultanului

Ienicerii s-au aflat deseori in lumina reflectoarelor istoriei, pe de o parte datorita originilor lor oarecum exotice, iar pe de alta parte, faptului ca au adoptat inca de timpuriu armele de foc prevazute cu baioneta, dar forta cea mai agila si mai de temut a otomanilor era constituita din „spahii” – cavaleristii de elita ai sultanului.

Dincolo de caracteristicile unei culturi complet diferite si a unor convingeri religioase puternic orientate impotriva crestinatatii, otomanii insuflau trupelor lor o disciplina de o excesiva strictete, pretinzand executarea imediata a ordinelor cu o precizie desavarsita – instruire care s-a demonstrat extrem de eficienta, indeosebi la nivelul faimoaselor lor trupe de cavalerie usoara, alcatuite din spahii, capabile sa execute manevre din cele mai spectaculoase cu o rapiditate cu totul si cu totul iesita din comun”, scria istoricul Gabor Agoston, din cadrul Georgetown University, in lucrarea sa intitulata „Guns for the Sultan. Military Power and the Weapons Industry in the Ottoman Empire” (2005).

Spahii erau oarecum echivalentii cavalerilor europeni, beneficiind de drepturi de proprietate asupra unor suprafete rurale, ce le erau daruite de catre sultan ca premiu in schimbul devotamentului lor, abilitatilor militare si vitejiei demonstrate in lupte.

Spre deosebire de ierarhia feudala stricta a europenilor, spahii detineau drept doar asupra pamanturilor pe timpul vietii lor, nu si asupra celor ce le lucrau cu sudoarea fruntii – in fapt, isi plateau fermierii si taranii agricultori pentru a trudi pe proprietatile lor si nu puteau sa le lase mostenire generatiilor urmatoare.

Dar sarcinile pe timp de pace nu eclipsau catusi de putin cele ce le reveneau pe timp de razboi: spahii erau calareti desavarsiti, razboinici aprigi, inarmati usor, abili tragatori cu arcul gonind calare, dar si lancieri de temut.

Potrivit afirmatiilor specialistilor care au studiat in amanunt evolutia istorica a confruntarilor armate la vinel international, spahii au jucat un rol hotarator in procesul de modificare a tacticilor de razboi europene, intrucat au impus crearea unor noi forte de lupta, in masura sa contracareze la fel de rapid atacurile-fulger ale acestora, altminteri nu ar fi avut nicio sansa sa le opuna rezistenta.

 

La razboaie noi, arme noi: tunurile gigant

Ulterior insa, eficienta si agilitatea trupelor de spahii fura completate cu faimoasele tunuri gigantice si cu armele de foc ale infanteristilor, gratie carora otomanii au spulberat efectiv de pe fata pamantului, ostirile adversarilor.

Ingeniozitatea si abilitatile ingineresti ale turcilor au fost puse fara ezitare in slujba fabricarii de arme din cele mai variate, dar protagonistele indiscutabile ale arsenalurilor lor de razboi au fost tunurile modulare, de dimensiuni impresionante, cu ajutorul carora distrugeau pana si cele mai robuste ziduri de cetati.

Interesant ar fi de mentionat in acest context faptul ca specialistii avanseaza ideea potrivit careia prototipul tunului cu pricina a r fi fost realizat in trei luni de catre un transilvanean, pe numele sau Orban – artizan al unei arme ce avea sa fie transportata cu ajutorul a 60 de boi pana la marginile Constantinopolului, castigandu-si o faima pe cat de notabila, pe atat de cutremuratoare.

 

 

 

Bibliografie:

 

  1. Margaroli, G.R. – „La Turchia, ovvero L’Impero Ottomano osservato nella sua situazione geografica-statistica-politica e religiosa non che nella sua storia”, 1829;
  2. Decei, Aurel – „Istoria Imperiului Otoman: pana la 1656”, 1978;
  3. Reid, James J. – „Crisis of the Ottoman Empire: Prelude to Collapse 1839-1878”, 2000;
  4. Agoston, Gabor – „Guns for the Sultan. Military Power and the Weapons Industry in the Ottoman Empire”, 2005;
  5. Murphey, Rhoads – „Ottoman Warfare, 1500-1700”, 2006.

 

 

(Visited 60 times, 1 visits today)