Faimoasa Cartagina – taram fondat de colonistii fenicieni proveniti din Tir – avea drept figura protectoare un personaj mitologic pe masura maretiei civilizatiei sale antice, ale carei cuceriri au intrat in istorie cu surle si trambite: regina Didona. Dar si un erou care a facut faimoasa si mareta Roma sa tremure: Hannibal Barca.

 

Armata cartaginezilor – de la legenda la fapte marete, zei si eroi

Cartaginezilor le placea sa se laude cu faptul ca ar fi mostenit de la magnifica lor stramoasa, agerimea mintii si spiritul intreprinzator, gratie carora Didona reusi sa-l traga pe sfoara pe Iarba – capetenia triburilor tunisiene din regiunea nordica a Africii – pretinzandu-i pe vecie o intindere de pamant cat incape intr-o piele de bou.

Iarba se invoi, dar Didona taie pielea de bou in fasii foarte subtiri si le innoda una de alta, reusind sa cuprinda astfel in circumferinta totala a acestora un teritoriu suficient de mare pentru a ctitori cetatea ce avea sa devina la fel de faimoasa precum fondatoarea sa.

Numele fortaretei care impodobi ulterior coastele Tunisiei de azi fu tocmai „Byrsa” – termen ce insemna „piele de bou” – in memoria stratagemei utilizate de regina Feniciana pentru a dobandi teritoriile cu pricina.

Dar cartaginezii isi demonstrara de-a lungul timpului inteligenta si inventivitatea, fiind primii prelucratori ai sticlei si pionierii navigatiei maritime cu ajutorul hartilor ceresti, care indicau cu precize rutele in functie de pozitia stelelor pe bolta.

 

De la rivalitati interne la expansiune colosala

In primii sai ani de existenta, Cartagina fu flagelata de o sumedenie de rivalitati intre familiile detinatoare de pamanturi si cele ce se ocupau cu comertul si marinaritul, intr-o cursa pe viata si pe moarte pentru a dobandi controlul guvernarii, pentru ca ulterior atentia tuturor sa se concentreze catre interesele dictate de dorinta expansionista de a cuceri noi teritorii.

Influenta cartagineza se intinse treptat dincolo de zona triburilor din Libia, Maroc si Egipt, pana in zonele de coasta ale Sardiniei, Malta, Insulele Baleare si in partea occidentala a Siciliei, cu un „bonus” de colonii stabilite in Spania.

In intreaga Mare Mediterana Occidentala, rezistau imperialismului comercial cartaginez doar Marsilia, coloniile grecesti de pe coasta italiana si comerciantii etrusci, care reuseau cu greu sa-si mentina dominatia in Marea Tireniana, luptandu-se amarnic pentru Corsica.

Acesta fu cadrul in care cartaginezii proiectara un lung sir de campanii militare fara precedent, ce culminara cu tridentul episoadelor belice intrate in istorie sub numele de „razboaiele punice” – cele trei conflicte sangeroase care au plasat in tabere rivale Cartagina si Roma in intervalul cuprins intre anii 264 si 146 i.e.n..

 

Proceduri, organizare si capacitati logistice de razboi

Din punct de vedere organizatoric, fortele armate cartagineze prezentau o particulara caracteristica: in general, comandantii militari detineau deplina autonomie in ceea ce priveste deciziile corespunzatoare proiectarii si desfasurarii campaniilor si manevrelor.

In paralel insa, atunci cand obiectivele fixate nu erau atinse sau, dintr-un motiv sau altul comandantii respectivi isi neglijau indatoririle, magistratii puteau interveni si puteau pronunta sentinte apasatoare, contrabalansand in acest mod puterea detinuta de generalii armatei, pentru a-i impiedica sa orchestreze eventuale actiuni de uzurpare a administratiei civile cartagineze, dupa modelul unor episoade deja inregistrate atat in Grecia, cat si in Roma antica.

In ciuda acestor masuri si Cartagina a avut parte de pretendentii sai la tiranie, unul din cazurile cele mai faimoase fiind cel al lui Bomilcar – uzurpatorul care indrazni sa organizeze o lovitura de stat in scopuri vadit personale, intentionand sa preia intreaga putere si sa se transforme intr-un dictator – dar care avu parte de un sfarsit cumplit, fiind prins si condamnat la moarte prin rastignire.

Armata cartaginezilor includea insa efective considerabile de mercenari si trupe auxiliare, ai caror membri proveneau din teritoriile mediteraneene vestice, deschizandu-si ulterior larg portile si pentru iberici – spanioli sau portughezi, deopotriva, dar si pentru celtii sositi din tarile nordice.

In acest mod, cartaginezii nativi incetara cu timpul sa mai faca parte din fortele armate autohtone, cu exceptia ofiterilor de rang inalt – pozitii pretinse in mod implicit de catre elita locala.

Unicul brat militar alcatuit din cetateni liberi ai statului era cel reprezentat de marina – un segment deosebit de important in contextul controlului rutelor pe mare, asadar intarit cu un numar constant de soldati si ofiteri bine pregatiti in domeniu – multi din acestia avand interese comerciale in coloniile ceva mai indepartate.

Alaturi de cavalerie si infanterie, cele mai de temut efective cartagineze erau insa cele de elefanti, dublate de asa-numita „Banda Sacra” – o formatiune speciala, care isi adjudeca o reputatie pe masura denumirii sale atat de pretentioase.

 

Banda Sacra a soldatilor de elita cartaginezi

Cei mai buni soldati cartaginezi, dotati cu echipamente complete si fara cusur – lanci, spade, scuturi de tip hoplon si armuri realizate in bronz – erau instruiti sa lupte in formatiunea de falanga, dupa modelul hoplitilor, alcatuind o unitate numarand 2500 de luptatori: „Banda Sacra” (sau „heiros lochos”, in greaca veche).

Dupa cum mentiona istoricul Diodorus Siculus (80 i.e.n. – 21 i.e.n.) in lucrarile sale reunite sub titlul „Biblioteca Istorica”,

„…soldatii din Banda Sacra a cartaginezilor s-au distins prin valoarea si reputatia lor, dar nu in ultimul rand si prin averile detinute, fiind alesi din randurile nobililor, in masura sa detina echipamente din cele mai valoroase”.

Acesti razboinici de elita s-au demonstrat extrem de eficienti si de pretuiti in campania condusa de cartaginezi impotriva grecilor din Sicilia de pilda, dar nu au reusit sa-si mentina efectivele peste secole, fiind depasiti cu timpul de tacticile noi de lupta ale adversarilor lor si de initiativele bazate pe schimbari rapide ale modului de atac.

Potrivit documentelor istorice antice, Banda Sacra a fost distrusa insa in totalitate in secolul al IV-lea i.e.n., dupa cumplita infrangere pe care au suferit-o la Crimissus, in confuntarea cu armata Siracuzana condusa de generalul Timoleon. 

 

Grecii – izvor de inspiratie pentru cartaginezi

In general, armata cartagineza a copiat in detaliu modelele grecesti, validitatea acestei afirmatii fiind sustinuta si in scrierile istoricului dar si soldatului mercenar grec Xenofon din Corint, discipol al marelui Socrate, care compara forta militara a Cartaginei cu

o casa bine construita, din materiale rezistente, care nici nu putrezesc, nici nu se descompun...”.

In plus, comparand formatiunea de falanga cartagineza cu cea a hoplitilor greci, istoricul elen evidentia modul in care cei mai iscusiti luptatori erau pozitionati in randurile din fata si in cele din spate, astfel incat la mijloc sa ramana soldatii mai nepriceputi si mai slab dotati din punct de vedere fizic, pentru ca acestia din urma sa fie condusi, dar si impinsi de la spate de cei bravi si abili.

Dar in contrast cu armatele Atenei, Spartei sau Romei, Cartagina utiliza in cea mai mare parte mercenari in loc sa opteze pentru soldati autohtoni – solutie care a prezentat avantajele si dezavantajele sale: pe de o parte, competenta militara a mercenarilor era indiscutabila, caliti fiind in lupte din cele mai variate ca razboinici profesionisti, iar pe de alta parte, se risca pierderea cu usurinta a unor efective dispuse sa se bata pentru cel ce platea mai bine.

In acest mod insa, agricultura, mestesugurile si comertul nu erau neglijate si nu ramaneau nicicand saracite de resurse, intrucat cetatenii cartaginezi nativi se puteau dedica in totalitate acestor sectoare a caror prosperitate era de o deosebita importanta pentru sustinerea logistica a armatei si pentru bunastarea intregii comunitati, deopotriva.

Optiunea aceasta a permis Cartaginei sa-si pastreze suprematia timp indelungat (circa sapte secole), pana ce decaderea sa, marcata de ascensiunea romana de dupa razboaiele punice, o sterse din topul superputerilor mediteraneene de odinioara.

 

Hannibal – eroul cartaginez fara un plan de rezerva 

Una din cele mai reprezentative figuri militare cartagineze, ce s-a remarcat in urma adjudecarii victoriei in batalia impotriva romanilor de la Cannae (2 august 216 i.e.n.), in timpul celui de-al doilea razboi punic, fu generalul Hannibal Barca (247 i.e.n. – 183 i.e.n.).

Socotit un om de stat si un stralucit strateg in arta razboiului, Hannibal folosi tactici si manevre de natura diplomatica in scopul atingerii unui obictiv derivat din valabilitatea dictonului „divide si cucereste”, instaurand un climat de neincredere si tensiune intre romani si aliatii italieni din sud ai acestora.

Unica eroare pe care a savarsit-o Hannibal in calculele sale, a fost aceea de a nu isi asigura un plan de rezerva in cazul in care cele doua forte inamice isi vor uni efectivele pentru a infrunta un adversar comun: Cartagina.

Acesta fu cadrul care marca initiativa generalului roman Scipio de a ataca orasul-cheie al cartaginezilor intr-o forma de asediu indelungat, care a durat circa trei ani pana la capitularea efectiva a obiectivului lor, sub pretextul incalcarii unui tratat de catre cartaginezi – un motiv subred care a justificat insa in ochii celor dispusi sa imbratiseze o astfel de perspectiva, exterminarea unei populatii infloritoare nu cu mult timp in urma.

In opinia istoicului britanic Arnold J. Toynbee (1889-1975),

in situatia in care Hannibal ar fi iesit invingator de pe urma acestei confruntari crancene, imperiul pe care l-ar fi fondat ar fi fost similar celui carmuit de Alexandru cel Mare”.

Dar cucerirea gigantica ii reveni Romei, permitandu-i sa-si etaleze triumful in fata lumii intregi si declansand procesul de dezvoltare a propriei sale dominatii, ce avea sa dainuiasca ulterior pentru secole de-a randul, asigurandu-i-se accesul la un veritabil corn al abundentei in materie de bogatii, deschidere catre rute comerciale spectaculoase si un prestigiu ce avea sa umbreasca orice alta forma de rivalitate in lume la vremea respectiva.

 

 

 

Bibliografie:

  1. David, Soren & Hédi, Slim & Aïcha, Ben Abed Ben Khader – „Carthage: uncovering the mysteries and splendors of ancient Tunisia”, 1991;
  2. Friedrich, Rakob – „L’habitat ancien et le système urbanistique, in Pour sauver Carthage. Exploration et conservation de la cité punique, romaine et byzantine”, 1992;
  3. Sabatino, Moscati – „Introduzione alle guerre puniche: origini e sviluppo dell’impero di Cartagine”, 1994;
  4. Hédi, Dridi – „Carthage et le monde punique”, 2006;
  5. Maria Giulia, Amadasi Guzzo – „Carthage”, 2007;
  6. Di Stefano, Giovanni – „Cartagine romana e tardoantica”, 2009.

 

 

Author Details

Fire optimista si tenace, sensibila si puternica, osciland intre lumini si umbre, calatoresc pe drumuri nebatute de altii, cu indrazneala, dar si cu sovaiala copilareasca, ratacindu-ma si regasind drumul bun prin hatisurile vietii, nazuind mereu la mai bine si mai frumos, asemenea oricarui perfectionist constient ca perfectiunea nu se poate atinge vreodata

(Visited 54 times, 1 visits today)