Animalul arhetip

Animalul arhetip

Bestia din om, creatura din vis, animalul de la zoo, cele urmarite in documentare ne ocupa gandurile inca din preistorie. Animalul, ca arhetip, reprezinta straturile profunde ale inconstientului si ale instinctului. Animalele sunt simboluri ale principiilor si fortelor cosmice, materiale sau spirituale. De pilda semnele zodiacului care evoca energiile cosmice.

Zeii egipteni au capete de animale, trei dintre evanghelisti sunt reprezentati prin animale. Duhul Sfant este reprezentat printr-un porumbel. Animalele au legaturi cu toate cele trei niveluri ale universului – infern, pamant, cer. Mitologia mayasilor prezinta, de exemplu, un crocodil care deschide o gura uriasa de monstru chtonian pentru a inghiti soarele la asfintit. Trebuie sa distingem, in ansamblul simbolic atat de complex la care trimite acest cuvant, animalul sau fiara si dobitoacele. Animalul, fiara care zace in noi si care i-a pus adesea in incurcatura pe moralistii iudeo-crestini, este ansamblul fortelor profunde care ne anima in primul rand libidoul.

Inca din Evul Mediu, animalul, lighioana, numesc in argou penisul si uneori femeia, intruchipand partea animalica, daca nu chiar satanica a omului. Victor Hugo a exprimat perfect acest simbol in Legenda secolelor, facand din bruta inainte-mergatorul a toate cat sunt, schita a fecunditatii, dar si a dezmatului,  a haosului, sotul lasciv al nemarginirii, care inaintea cuvantului, a mugit, a suierat, a nechezat: “Chiar zeu de-ai fi, sa cugeti cand vezi cate-o jivina; Sclipiri de duh n-arunca, dar nici nu poarta vina. Puterea nepatrunsa, inchisa-n glie tainic, isi afla-n orice bruta, maret si singur crainic” – Victor Hugo – “Satirul”

Aceasta interdictie indelung impusa naturii umane si pe care romanticii au contestat-o primii, va fi ridicata o data cu descoperirea psihanalizei, asa cum arata, inca destul de timid, Jung in Omul si simbolurile sale: “Multimea de simboluri animale in religiile si artele tuturor timpurilor nu releva numai importanta simbolului. Ea arata, deasemenea, cat este de important pentru om sa integreze in viata sa continutul psihic al simbolului, adica instinctul….animalul care este in om, acea Psyche instinctuala, poate deveni primejdios cand este recunoscut si integrat in viata individului. Acceptarea sufletului animal este conditia unificarii individului si a implinirii sale”.

Simbolismul animalelor, cu particularitatile fiecareia dintre ele, asa cum le intalneste, le observa si le numeste omul, trimite la un fenomen infinit mai vast, de vreme ce inglobeaza intreaga istorie umana si nu doar un moment din propria noastra civilizatie. Este vorba de totemism care, departe de a se afla in relatie cu o anumita mentalitate primitiva sau cu o studiere “arhaica” a societatii, atesta o tendinta fundamentala si omniprezenta a omenirii. Levi Strauss, comentandu-l pe Russo il rezuma astfel: “Tocmai in masura in care omul se considera initial identic cu toti semenii sai (printre care se numara si animalele), va dobandi el capacitatea de a se deosebi pe sine in societate dupa cum va distinge diferitele specii animale, adica de a lua diversitatea speciilor drept suport conceptual al diversitatii sociale.

Animalele, fie considerate pe grupe sau comunitati (rumegatoarele, albinele), fie luate individual, corepund asadar unor caractere mai degraba simbolice decat alegorice, ca urmare a numarului si complexitatii semnificatelor pe care le acopera, aici, un singur semnificant. Asa vor fi, pentru a da cateva exemple din categoria numelor de grupe, sarpele, pasarea, fiinta cereasca, sau carnivorul, animalul cu colti sau devorator, totdeauna incarcat cu un puternic simbolism chtonian sau infernal. Frecventa utilizare in acest caz, a metaforei – o prima forma de gandire discursiva – nu exclude simbolul, caci nu ilustreaza decat o parte a lui. Astfel, porumbelul Sfantului Duh nu exprima nici pe departe in intregul lui simbolismul acestei pasari, dar ne ofera un punct de pornire in cercetarea sa. Fara pretentia de a prezenta un bestiar exhaustiv, am consacrat in acest articol un pasaj cat mai amanuntit fiecarui animal a carui incarcatura simbolica era destul de mare pentru a exprima o permanenta de-a lungul intregii istorii umane – cal, miel, taur, vultur, etc.

Interesul pe care omul il acorda animalului considerat ca o materializare a propriilor sale complexe psihice si simbolice a crescut simtitor in zielele noastre datorita animalelor domestice, mai ales a animalelor “de salon”, mai mult adoptate decat crescute. Egiptul Antic ofera un exemplu chiar mai izbitor intrucat grija fata de animale devenise acolo zoolatrie: un egiptean, zice Herodot, lasa sa-i arda mobila, dar isi risca viata pentru a scoate din flacari o pisica. Exista nenumarate mumii de animale. A ingriji mormintele animalelor era o datorie de care habotnicii erau mandri: i-am dat paine celui flamand, apa celui insetat, haine celui gol. Am ingrijit ibisi, soimi, pisici si caini divini si i-am ingropat conform ritualului, ungandu-i cu uleiuri si infasurandu-i in panzeturi”.

Animalele fabuloase apar foarte des in arta chineza. Originea acestor reprezentari fantastice nu ne este cunoscuta pana in prezent decat prin monumentele funerare descoperite la Chang Tong si Ho-Nan. Este o arta care nu a fost inca civilizata de taoismul si confucianismul oficial. Fiintele cele mai fabuloase, vrajitorii cei mai ciudati, animalele cu formele cele mai bizare ocupa aici un loc considerabil. Corbul solar, inainte de a fi fost anexat de catre maestrii ceresti ai taoismului, apare reprezentat cu trei picioare (cer, pamant, om); vulpea cu noua cozi (cele noua regiuni ale imperiului); niste monstri, un fel de centauri, cu doua busturi umane lipite unul de celalalt; si fiare cu cate opt capete omenesti, fixate pe gaturi ca de sarpe, asemenea hidrelor din mitologia clasica greaca.

Pe un basorelief provenind dintr-o camera funerara se pot vedea doua personaje stand fata in fata, unul tine in mana un soi de echer (emblema unuia dintre regii mitici ai Chinei), celalalt o cruce (cele cinci puncte cardinale), iar in partea inferioara, corpurile lor par a se termina cu un fel de cozi care se inlantuie.

Aceste gravuri dateaza din perioada Regatelor Combatante (441-221). Ele se vor cuminti in timp sub influenta doctrinelor confucianista si budista. Simbolismul lor nu se va mai regasi decat in magia taoista. Dar interpretarea lui se va inspira din miraculosul utilitar ( elixirul de viata lunga ), sau moralizator.

Templele sintoiste sunt pazite de animale fantastice asezate intotdeauna de o parte si de alta a intrarii. Unul din aceste animale tine gura deschisa, celalalt inchisa. Ele ar simboliza inceputul si sfarsitul, suveranitatea fara margini a imparatului, alfa si omega.

S-a crezut multa vreme ca religia celtica aloca un loc important zoomorfismului si totemismului. Aceasta parea sa dovedeasca marea sa vechime sau primitivismul sau, stadiul evolutiv urmator fiind constituit de antropomorfismul unor zei mai bine conceputi, cum ar fi zeii Greciei antice. Animalul are insa pur si simplu o valoare de simbol: mistretul simbolizeaza functia sacerdotala, ursul functia regala, corbul este animalul lui Lug……lebada, sau pasarea in general, este mesagerul lumii de dincolo, calul are rol psihopomp, etc.

Nu exista dovezi serioase de totemism in spatiul celtic.

Turcii cereau ca o buna capetenie de osti sa aiba calitatile a zece animale: vitejia cocosului, castitatea gainii, curajul leului, agresivitatea mistretului, siretenia vulpii, perseverenta cainelui, vigilenta cocorului, prudenta corbului, inflacararea in lupta a lupului, corpolenta unui yagru, animal care in ciuda oricaror greutati si a oricarui efort, ramane tot gras. Un alt autor musulman prezinta calitatile razboinicului intr-o enumerare asemanatoare – perseverenta, sangele rece, forta lupului, curajul ursului, setea de razbunare a iacului, castitatea cotofenei, acuitatea vizuala a corbului, siretenia vulpii rosii, curajul leului, puterea de a veghea a bufnitei. Simbolistica popoarelor turce adauga: calul este viteaz si boul puternic, oile sunt slabe si fricoase, leul nu-si poate stapani mania, manzul este neastamparat, tigrul curajos si vrednic.

Din perspectiva biblica, citam numai doua cazuri: animalele ii sunt prezentate lui Adam, grupate cum sunt in Biblie, apar cu o semnificatie speciala. Animalele carora Adam le da nume simbolizeaza, dupa  Philon, patimile omenesti comparabile cu fiarele salbatice care trebuie stapanite. Philon ia in discutie diferite grupe de animale. Cu privire la sacrificarea de catre Avraam a unei junici, a unei capre, a unui berbec, turturele si a unui pui de porumbel el va spune: “natura acestor animale ofera o inrudire cu partile universului, boul cu pamantul, deoarece ajuta la muncile campului, capra cu apa, apa fiind agitata si navalnica dupa cum arata curentul raurilor, precum si mareele; berbecul seamana cu aerul prin violenta sa si fiindca niciun animal nu-i este mai folositor omului, de vreme ce ii procura haine; in ce priveste pasarile elementul cu care se inrudesc este cerul, impartit in diferite sfere.  Aceste analogii se vor regasi mai tarziu in arta crestina. Astfel boul prezinta trupul omenesc datorita docilitatii sale, capra este legata de simturi fiind greu de strunit, berbecul evoca Logosul, porumbelul corespunde ratiunii si lumii vizibile, iar turturica pe cea invizibila.

Animalele care intervin atat de frecvent in vise si in arte constituie identitati partiale cu omul; aspecte, imagini ale naturii sale complexe; oglinzi ale pulsiunilor sale profunde, ale instinctelor sale domesticite sau nu. Fiecare corespunde unei parti a naturii umane, integrata sau care trebuie sa fie integrata in unitatea armonioasa a persoanei.

 

(Visited 184 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *